Filme despre un viitor sănătos, curat, fără mizerii și dezastre, nu există

Istoria omenirii a generat două lumi distincte, lumea în care trăim și lumea în care am vrea să trăim. Filmul este arta care reflectă cel mai pregnant și abuziv această idee. Lumea în care am vrea să trăim are ca suport utopia biblică sau utopiile renascentiste și comuniste. Occidentalii au produs o cantitate imensă de filme utopice religioase, iar utopia comunistă e cel mai bine reprezentată de cinemtografia sovietică și a fostele țări socialiste. Dar asupra lor, americanii au venit cu un bombardament dystopic, care a instautrat domnia unui apocalips al filmului S.F..

Un film despre o lume fără sentimente umane este «Equilibrium» (2002), în regia lui Kurt Wimmer, cu Christian Bale în rolul unui cleric al sistemului inuman, pus să elimine pe oricine se folosește de carte, muzică, artă, de orice trezește sentimente. Dar în momentul când renunță să mai ia pastila care-i reprimă emoțiile, își dă seama că sistemul pe care îl apără este o eroare și începe să lupte împotriva lui. La fel cum se întâmplă și cu eroina (jucată de Rhona Mitra) din «Doomsday» (Judecata de apoi – 2008), în regia lui Neil Marshall, care împiedică epidemia declanșată de un virus letal să distrugă omenirea. Iar în filmul lui Francis Lawrence «I am legend» (Sunt o legendă – 2007), eroul, un scenitist, jucat de Will Smith, încearcă să se salveze pe sine ca ultim reprezentat al umanității, după ce o plagă a transformat oamenii în mutanți.

Sunt zeci de filme despre sfârșitul lumii, care este mereu apocaliptic, precum «Războiul lumilor» (2005) al lui Spielberg, după celebrul roman al lui Wells, sau post-apocaliptic, plin de zombi, care nu mai dau omenirii nicio speranță de supraviețuire. Apare câte un erou, ca Blade (Wesley Snipes) din filmul cu titlul omonim, regizat de Stephen Norrington, care se dovedește un feroce ucigaș de vampiri. Vampirizarea Americii de către producția hollywoodiană este o industrie foarte profitabilă. Filme despre un viitor sănătos, curat, fără mizerii și dezastre, nu există. Nimeni nu investește în utopii fără legătură cu realitatea. Producția masivă a cinematografiilor lumii se referă la lumea în care trăim. Dar lumea în care trăim este arătată în toată urâțenia ei. Cunosc bine realitatea americană. Dacă ea ar arăta ca în filme, ar fi un dezastru! De regulă, filmele inventează răul și urâtul. Așa face și Ridley Scott în «The Counselor» (Avocatul – 2013). Un avocat (Michael Fassbender) se bagă într-o mare afacere cu droguri, încurajat de pretenii lui, jucați de Brad Pitt și Javier Bardem. Dar când drogul dispare, avocatul nu știe cum să mai iesă din afacere. Prietenii îl părăsesc, fiindcă prietenia ține până la bani și răzbunarea mafiei nu iartă.

Totul este supus unor clișee ficționale. Toate filmele despre realitatea în care trăim sunt făcute pe schema teribilismului, a abaterilor cât mai ingenioase/trăsnite de la reguli. Așa procedează și Scott, care distribuie două actrițe frumoase (Cameron Diaz și Penelope Cruz) în roluri excentrice. E un joc nebun de-a ficțiunea răului. Dovadă că astfel de producții cer continuări, devin seriale, ca «Identitatea lui Bourne» (2002), cu Matt Damon în rolul unui spion original, care și-a uitat identitatea, dar care, când și-o amintește, reușește să stopeze o mare operațiune clandestină. Mereu sunt aleși actori frumoși, care joacă în personaje odioase, ca în «Basic instinct». Am revăzut recent continuarea lui, produsă în 2006, un thriller nebun în care s-au investit 70 de milioane de dolari.

Chaterine (Sharon Stone) este o scriitoare de succes, care experimentează pe terenul vieții ceea ce imaginează în romanele sale. Ba există o împletire între faptele reale și cele imaginare, unele anticipăndu-le sau influențându-le pe altele. Crime în serie. Crima atrage crimă. Un malaxor criminal prezentat cu elemente erotice de atracție. Această schemă, a ficțiunii aplicate realității, se derulează și în «Școala sub teroare» (1998), în regia lui Robert Rodriquez, expert în fantezii criminale, pe care le regizează cu bani puțini. O școală se află în stăpânirea unor creaturi extraterestre, care sunt profesorii ei, dar câțiva elevi curajoși vor reuși să le vină de hac. Scenariștii americani sunt ași în povești cât mai șocante, vizând tot timpul nonconformismul, dar toate invențiile lor nu pot depăși un clișeu clasic, se reduc la același nucleu epic: conflicutul dintre hoți și vardiști, răi și buni, nenorocire și speranță. Violența de orice fel este mereu în prim-plan, iar armele ucigașe nu au pauză. O imagine generală întunecată, ca o oglindă împroșcată cu sânge, în care omul nu-și mai vede chipul întreg, real.

Salvarea pare să fie în filme biografice, despre genii ca Einstein, Hemingway sau Bobby Fischer, ca în excepționalul «Pawn Sacrifice» (Pion de sacrificiu – 2014) al lui Edward Zwick, cu Tobey Maguire în rolul excentricului șahist, dar și în ecranizări sau în filme de natură romantică, în care primează iubirea, ca în «Pride and Prejudice» (Mândrie și prejudecată – 2005), cu expertul Joe Wright la pupitru și Keira Knightley în rolul unei fete rebele, care sfidează conveniențele sociale, dar și aici fantezia o ia razna, fiindcă nimic nu se vinde dacă este normal. Așa este și «Original Sin» (Păcat originar – 2001), în regia lui Michel Cristofer, cu Antonio Banderas și Angelina Jolie în rolurile principale. Aici iubirea este ca un ștreang, fiindcă, în timp ce el este prizonierul ei, e îndrăgostit până peste cap, își pierde averea de dragul aventurii, ea îi spune că iubirea nu există, a fost atât de înșelată încât o consideră o iluzie. Angelina joacă rolul unei femei fatale și misterioase, care se încurcă în propriile-i minciuni și mreje erotice. E departe însă de eroina din «Nimphomaniac» (2013), filmul lui Lars von Trier, care chiar demonstrează că iubirea nu există, evident, pentru un caz ca ea, de nimfomană.

Ficțiunile, chiar dacă dau adesea peste maluri, nu depășesc dependența față de realitate. Ele se vor oglinda realității în care trăim și chiar fanteziste fiind, mereu ne precizează că e posibil să existe și așa ceva în realitate, deși ni se pare că povestea din film e imposibilă. Dar toate excentricitățile duc la același clișeu și la același punct comun: realitatea în care trăim se află sub o presiune cinematografică sufocantă. Ficțiunea o face imposibilă. Se verifică încă o dată natura artei filmului, foarte dependentă de realitate. Ea funcționează pe baza unui mecanism de înregistrat realitatea (nu are concurență în genul documentarului), iar când apare și ficțiunea, se produce o teroare a ei asupra realității.

Nu poți scăpa de acest bombaradament/blestem decât pe o cale sinucigașă: să nu mai vezi filme. Dar poți? Filmul a devenit o a doua natură a vieții. El nu poate fi evitat, te împresoară din toate părțile. Și ai speranța că poți scăpa de coșmar, fiindcă aștepți soluții noi. Cantitatea enormă de filme pe același calapod mistuitor – variațiuni infinite pe aceeași temă! -, i-a determinat pe unii cineaști să facă adevărate revoluții de limbaj în cadrul acelorași scheme. Cum este Tim Burton, care a realizat o sinteză între thriller și fantastic, reușind să creeze capodopere cinematogtrafice surrealiste. Dar cel care a dus genul thriller la extrem, cel care a creat protoptipul absolut al asasinului, desigur, inexistent în realitate, este Quentin Tarantino. Filmele lui sunt modele de crimă în sine, așa cum Kant vorbea despre ideea în sine. Crimă de dragul crimei, evident, pe un suport erotic. Replica etalon este: „Eu nu sunt un criminal, asta e meseria mea”. Arta de a ucide este un job, care depășește condiția umană, ba chiar și viața. Devine un joc de-a moartea. Așa sunt «Pulp Fiction» (1994), «Kill Bill» (2003 – 2004) sau «Sin City» (2005). Cel puțin «Sin City» este un thriller nonconformist prin excelență, în care subiectul este tratat în cheie surrealistă, ca în scurt-metajul «Un chien andaluz» al lui Dali și Buñuel. Tarntino face din asasiant un fel de joc de puzzle. Pasiunea sa pentru comicsuri și desene japoneze o aplică în aceste filme. «Kill Bill» are momente de desen animat japonez, iar în «Sin City», un film alb-negru, brodează cu elemente de culoare ca în teoria culorilor a lui Einstein, pictând manual anumite cadre sau personaje, care se decupează color pe un fundal alb-negru. El i-a avut parteneri pentru acest film pe Frank Miller și Robert Rodriguez, doi ași în invenții și montaj. Iar «Pulp Fiction» a devenit reper de fantezie criminală, filmnul a luat Palme d’Or, iar secvența dintre asasinul jucat de John Travolta și Uma Thurman este antologică.

Din același aluat este și «In Bruges» (2008), în regia lui Martin McDonagh, cu Colin Farrel și Brendan Gleeson în rolul unor asasini care ucid cu sânge rece pe oricine pentru bani. Un joc de-a asasinatul cu asasini. Aria producțiilor oscilează între filmele polițiste cu eroi speciali, cum sunt cei jucați de Bruce Willis sau Silvester Stallone, până la supraeroi fanteziști, ca Lara Croft (Angelina Jolie), care se luptă cu monștri umani pentru a salva antichități. Evident, majoritatea sunt filme mafiote, primul din topul regizorilor fiind Martin Scorsese, care parcă face filme pentru Robert de Niro, precum «Casino» (1995), dar și Brian de Palma, cu «Scarface» (1983), după un scenariu scris de Oliver Stone, cu Al Pacino în rolul principal.

Pasiunea pentru crimă, violență, sex, domniă copios producția americană. Și e posibil ca insistența pe această direcție să ducă la eșec, ca orice saturație. Un film ca să aibă succes, spun producătorii de la Hollywood, trebuie să aibă o femeie care se dezbracă și pistoale. Fără crimă și dezmăț, nu există succes. Această politică a fost dusă atât de departe încât unul dintre cei mai mari producători de film (Harvey Weinstein), a confundat filmul cu realitatea și a ajuns să fie condamnat pentru hărțuire sexuală, el abuzând de acrițele care jucau în filmele pe care le producea. Iată o formă monstruoasă de activitate cu efect de bumerang.

Sigur, sunt și filme despre lumea în care trăim în care găsim elemente din lumea în care am vrea să trăim. Ca în «Blue Jasmine» (2013), filmul lui Woody Allen despre o femeie (Cate Blanchett a obținut Oscar pentru acest rol), care vrea altceva decât lumea meschină în care trăiește, nu se adaptează și înnebunește. Dacă nu există evadare, totul se termină dramatic sau tragic. Oamenii au nevoie de supape. Și ele există. Ca în «Larry Crowne» (2011), o bijuterie comică, în care Tom Hanks, care este regizor și protagonist, alături de Julia Roberts, ne amintește de spiritul lui «Forrest Gump» (1994) și ne arată ce miracol poate fi puterea dragostei. Fiindcă lumea nouă, în care am vrea să trăim, se bazează pe tot ce a produs mai bun lumea veche. Oamenii n-au făcut numai ticăloșenii, au creat și minuni. Aceste minuni trebuie conservate și duse mai departe.

Preluare: art-emis.ro / Autor: Grid Modorcea, Doctor în arte

Loading...
loading...

2 COMENTARII

  1. Mai nou numai filme de groază, pornografice și cu scenarii apocaliptice ,
    tragice ,dramatice sau combinate sex,violență și tristețe sunt pe toate posturile.
    Speranța, veselia ,bunul simț, bunele maniere ,poveștile de dragoste romantice cu final fericit numai sunt promovate.
    Se urmărește parcă să fim triști, supărați, nervoși, agresivi ,violenți …
    Se vrea îndobitocirea în masă, pt că proștii sunt mai ușor de manipipulat ,fiind și depresivi numai întrevăd soluții și se lasă mai ușor conduși de indivizi ticăloși ,care par ,,salvatori”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.