Pe 11 octombrie 1925, la Sânnicolau Mare, în faţa Gimnaziului «Principele Carol» (astăzi, sediul primăriei), era dezvelit primul monument ridicat în cinstea poetului după unirea teritoriilor cu patria mamă şi al treilea de până atunci. Operă a sculptorului Dimitrie Bârlad, bustul este aşezat pe un soclu realizat din marmură neagră, înalt de patru metri şi împrejmuit de patru stâlpi de marmură albă, legaţi între ei cu lanţuri. Cu această ocazie, Octavian Goga, ministru al Culturii la vremea aceea, a ținut un discurs impresionant:
„Eminescu este şi va rãmâne cea mai strălucită încarnație a geniului românesc. Vremea de astăzi cu toate izbânzile ei îi aparține. A biruit crezul lui. Tot viforul de dărâmare şi tot avântul de reclădire tâşneşte din fulgerele lui. Prin scrisul lui, Eminescu a cerut cuvânt ideea integralității naționale cu toate atributele ei logice. Din zilele de adolescent, cu o precocitate uimitoare, fiul căminarului dela Botoşani s’a îndrumat spre acest ideal, căruia mai tărziu i-a dat o superioară justificare teoretică. Din primele zile, elevul lui Aron Pumnul, pornit în pribegie, a simțit chemările întregului sol românesc, prins atunci sub atâtea stăpâniri vitregi.
A plecat să-l cunoască şi pretutindeni a pus urechea să-l audă. Limba lui literară, într’o vreme când grămătici de tot soiul o drămuiau cu erezii savante, se adapă din moştenirea ‘veche şi înțeleaptă’ a tuturora. Un proverb din munții Moldovei, o glumă de pe Târnava, o frază euritmică din Gorj, toate îşi dau întâlnire în atelierul lui Eminescu, ca să închege patrimoniul unității. El a fixat mai întâi, şi de un caracter definitiv, tablele legii în graiul nostru. Nu e însă numai codificatorul limbii literare. Eminescu e mai mult; e părintele ideologiei naționale moderne în evoluția noastră.
E cel dintâi român al cărui creştet primeşte binecuvântarea din cer, dar ale cărui picioare sunt înfipte până în glesne în pământul strămoşesc.
Mai mult ca oricare altul, el a crezut în neam; l-a simțit în adâncime, l-a înțeles în misiunea lui istorică. Veacurile l-au strigat de departe, dincolo de ‘scripturile bătrâne’, i s’a mărturisit misterul tracoromanic al începutului, i-a strălucit epoeea dela o mie patrusute, şi l-au durut toate chinurile facerii de astăzi. Citiți ‹Doina› lui, cântecul năzuințelor noastre eterne: e cea mai categorică evanghelie politică a românismului. Pentrucă politica națională întemeiată pe puritatea de sânge şi pe încercuirea în tradițiunile noastre seculare ca şi pe excluderea străinului exploatator, n’a avut un mai lumimos doctrinar decât pe poetul ‹Luceafărului›.
Oricât ar fi dispuse mințile simpliste să creadă că jocul realităților scapă artistului şi că înregistrarea cu preciziune a necesităților naționale e numai apanajul politicienilor profesionişti, adevărul e altul.
Eminescu, poetul, e cel mai echilibrat creer politic al României în creştere.
Cititi articolele lui şi veți vedea că stați în fața unor axiome de valoare permanentă. Ele pot fi invocate la tot pasul ca un îndreptar de pedagogie națională.
Am dorit ca aici la graniţă să avem un altar naţional sfânt şi curat, unde sufletul românesc să îngenunche, aici la Tisa, în faţa celor două hotare să avem o cetate de primenire şi mândrie naţională care să vestească şi să arate gradul de cultură şi civilizaţie al neamului nostru.
O graniţă se apără cu un corp de armată sau cu statuia unui poet alături de inimile tuturora. Aţi ales pe cel mai tare, aţi ales poetul”.
Sau cu cea a unui compozitor
Si cand ma gandesc ca unii ” intelectuali ” actuali ne sugerau ca Eminescu ar trebui scos din manualele scolare . Care era tinta lor?