„Gregarismul sufletesc, care ne-a fost de mare ajutor în trecut, de aici înainte ne poate fi foarte stricător”

Gregarismul sufletesc a fost în trecut, pentru neamul românesc, cea mai nimerită armă de luptă! Fără acest gregarism nu s-ar fi putut menține unitatea limbii și a bisericii. Fără el, organizarea politică ar fi fost chiar mai divizată de cum a fost. Gregarismul a oprit diferențierea personalităților și cu aceasta a culturii, dar în schimb el ne-a păstrat întregimea neamului și a slabei culturi românești câtă era. Așa este, fără îndoială.

În împrejurările vitrege prin care a trecut neamul nostru, gregarismul sufletesc a fost o binecuvântare pentru noi. Prin forța imitației ne-am ținut laolaltă și am rezistat contra celor ce ne amenințau din toate părțile. Am avut virtuțile grupului, și nu pe acelea ale personalității, dar pentru trecutul nostru așa era și bine. Tineri, ca popor, trebuie mai întâi să ne formăm deprinderi mecanice, să dobândim instincte. Gregarismul a fost expresia acestora; prin el am izbutit să trăim. Am trăit ca grup. Judecând greutățile prin care am trecut, este bine să ne mulțumim și cu atât.

Dar pentru viitor? Pentru viitor, lucrurile se schimbă. Gregarismul sufletesc, care ne-a fost de mare ajutor în trecut, de aici înainte ne poate fi foarte stricător. În contra pericolelor, prin care treceam în trecut, el ne arma: în contra pericolelor ce ni se pregătesc în viitor, el ne dezarmează.

Ne dezarmează. În adevăr, între lumea de altădată și lumea de-acum o mare schimbare s-a produs, o schimbare care face gregarismul din ce în ce mai inutil, și în schimb cere o cât mai intensă diferențiere de aptitudini și de caractere între membrii unei societăți. Această schimbare consistă în însemnătatea pe care a dobândit-o lupta economică în determinarea existenței și progresului statelor moderne. În lumea veche, lupta economică nu era pe primul plan, cum este astăzi. Astăzi, această luptă nu numai că este pe primul plan înlăuntrul vieții fiecărui stat, prin urmare și la noi, dar este pe primul plan și în viața politică internațională. Acei care voiesc să trăiască și să prospere urmează să se conformeze noilor condiții de viață politică, urmează să-și dobândească virtuțile pe care le cere lupta economică. Și aici izbânda se cucerește altfel ca în lupta cu armele. În lupta cu armele – și cu deosebire în lupta de altădată – exercițiul mecanic și imitația în grup erau la baza celor mai indispensabile virtuți – pe când, în lupta economică modernă, exercițiul mecanic și imitația nu ajută aproape la nimic. Eroul războinic de altădată cunoștea desigur încordarea sufletească, căci fără de aceasta n-ar fi putut învinge, dar cunoștea această încordare sub înfățișarea ei intermitentă, adică cu izbucniri violente și cu răstimpuri de pauză, de adevărat vagabondaj sufletesc, pe când cuceritorul din lupta economică de astăzi nu cunoaște, nu trebuie să cunoască decât încordarea continuă și uniformă. Până să vină momentul tragic al primejdiei, eroul războinic putea să-și exercite însușirile și de dragul paradei, pe când cuceritorului economic nu-i este dat să cunoască niciodată dragostea paradei. Fiecare însușire sufletească a lui este un capital care trebuie pus în valoare la momentul când trebuie, adică în mod neîntrerupt. Eroul timpurilor moderne are, cu un cuvânt, un suflet nou față de eroul timpurilor vechi.

Noi, românii, nu avem însă acest suflet nou. De aceea și toate decepțiile noastre. Noi voim să ne apropriem bunurile culturale, pe care le vedem la popoarele din Apus, cu aceleași însușiri sufletești cu care reușeam odată așa de bine să ne strecurăm prin împrejurările vitrege din trecut. Voim să învingem pe străini în comerț și industrie: voim să trăim o viață politică cu regim parlamentar, și voim să avem o cultură a noastră originală, păstrându-ne, cu toate acestea, deprinderile vechi de suflete gregare. În loc de a ne prezenta în lupta cea nouă ca individualități puternice, diferențiate după aptitudini, ne prezentăm slabi și cu aptitudini la fel. Suntem toți meșteri de gură și răi de faptă.

Apoi sufletul cel nou nu ni-l pregătește nici școala, nici biserica. Scopul școlii noastre este ca toți copiii românilor să iasă cu aceeași mentalitate, învățând toți aceleași lucruri – parcă n-am avea din naștere o mentalitate destul de uniformă! De asemenea și scopul bisericii. Citirea personală a credinciosului în timpul cât ține slujba preotului care ar contribui la împuținarea numărului analfabeților și ar arunca în sufletul credincioșilor deprinderea reflectării personale – rezultate care s-au obținut aiurea – la noi este un obicei practicat numai de străini. Când cineva îl va propune are să fie acuzat că tulbură ordinea în biserică. În serviciul bisericii noastre trebuie să nu se dea deloc ocazie individualizării sufletești! Să asculte toată lumea la preot, adică să nu reflecteze personal nici unul!

Dar asupra instituțiilor noastre ar fi multe de spus.. Deocamdată încheiem. Poate vom reveni asupra lor cu altă ocazie.

Ce trebuie să facem? Este o întrebare al cărei răspuns nu voi să-l încep aici. Considerațiile de mai sus nădăjduiesc însă că răspund la cealaltă întrebare: ce trebuie să nu facem?

Răspunsul la această a doua întrebare este totuși îndrumarea pentru găsirea răspunsului la cea dintâi.

«Psihologia poporului român», 1937, Constantin Rădulescu Motru

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.