Ultima soluție a capitalului românesc ca să evite efortul de a plăti salarii decente e de a importa forță de muncă mult mai docilă

După cum ne-am obișnuit, faptele ne confirmă diagnosticul. Principala presiune asupra economiei românești actualmente rămâne lipsa forței de muncă – după datele oficiale, rata șomajului a scăzut în vara lui 2018 sub 3%. Nu este singura problemă, bineînțeles, însă aceasta, mai mult decât orice altceva, frânează expansiunea altfel nestingherită a capitalului. Patronii recunosc de mult această jumătate a ecuației, însă refuză să recunoască și cauza, pentru că atunci s-ar regăsi pe ei înșiși la rădăcina problemei. Ei preferă, așadar, să ne înșire povești despre „lenea românilor” (care nu pare să se întindă dincolo de granițele țării, în șantierele, fermele, fabricile și gospodăriile în care hămălesc milioane de muncitoare și muncitori) și despre „ajutoarele sociale” prea mari (care în 2019 abia au depășit 100 de lei pe lună în medie) – ne mirăm cum de se mai angajează cineva.

Oferindu-li-se salarii mult prea mici în raport cu prețul în creștere al traiului de zi cu zi, muncitorii români aleg în masă supapa emigrației și muncii sezoniere în afara țării. Astfel că, după ce guvernanții din fiecare coaliție care s-a perindat la putere în ultimele trei decenii au făcut patronatelor cadou legi din ce în ce mai favorabile, micșorând impozitele spre nimic, nivelând sindicatele, distrugând puterea de negociere a muncii, și făcând din aservirea față de capital condiția de bază pentru orice sprijin de stat (de la asigurarea medicală la venitul minim garantat), legile pieței însele lovesc într-un capital prea îngâmfat ca să recunoască orice constrângere.

Situația României este emblematică tocmai din cauza creșterii scăpate de sub control a chiriilor și a prețurilor pentru bunuri de consum esențiale, în timp ce patronii visează în continuare să atragă angajați pe salarii care abia acoperă costurile unei camere și a subzistenței. În fața obiecției de bun simț a muncitorului de rând, care se poate întreba de ce ar trebui să-și părăsească satul sau orașul natal de dragul întreprinzătorilor – bilanțul rece de la sfârșitul lunii arătându-i că după ce-și acoperă simpla supraviețuire, viața în metropolă îl lasă cu mai puțini bani în buzunar decât ar fi avut rămânând acasă și trudind pe un salariu ceva mai mic, dar într-o localitate simțitor mai ieftină – patronii nu au niciun alt răspuns decât să pufnească în față posibililor angajați, reproșându-le că nu-și mai văd de lungul nasului. (Bineînțeles, patronii, altfel deschiși și multiculturali când vine vorba banii turistici, vor strâmba imediat din nas dacă le-ar trece pragul, căutându-și serviciu, vreunul din locuitorii romi izolați în ghetourile de la marginea orașului).

Ultima soluție a capitalului, ca să evite efortul de a plăti salarii decente și de a-și orienta resursele spre ramuri mai profitabile (altfel spus mai productive) ale economiei, este de a importa forță de muncă. Mult mai docilă – necunoscând limba, legislația și având amenințarea deportării plutindu-i deasupra capului – forța de muncă migrantă din țări și mai oropsite reprezintă ultimul refugiu al bișnițarului care nu mai găsește muncitori și muncitoare de-ai locului îndeajuns de disperați încât să se angajeze pe orice salariu primesc. Iar în 2018, puterea politică a făcut afaceriștilor și această ultimă favoare, abrogând protecția legală a muncii autohtone (acea obligație de a plăti muncitorii migranți cu salariul mediu în loc de salariu minim). Muncitorii români sunt din acest punct de vedere deja înscriși în cursa spre salarii din ce în ce mai mizere, efectele acestei schimbări de legislație fiind atenuate doar de oferta slabă a salariilor românești în comparație cu restul Europei.

Un lucru este cert: până când muncitorimea nu va pune mâna direct pe frâiele economiei și nu o va gestiona în folosul bunăstării sale, și nu pentru a întreține fanteziile de șefi ale afaceriștilor români, patronii vor continua să belștelească muncitorii pentru că nu au „buna-creștere” să lucreze pe nimic și să fie și recunoscători când li se dă ocazia de a pune umărul la profitul altcuiva. Iar presa va continua să le difuzeze propaganda, în speranța că cineva mai crede în basmele cu antreprenorul care crează banii din nimic și mai ține, în nețărmuita sa generozitate, și muncitorii în spate.

Autor: Costel Isac

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.