De la cine învățăm „democrația”…

Există câteva personaje în țara noastră de-a dreptul sinistre, dacă îi studiezi în profunzime, care nu fac altceva, de câteva decenii, decât să ne învețe cum să fim, cum să trăim, ce trebuie și cum să gândim, ce trebuie să valorizăm și ce nu, care ne sunt credințele acceptabile și în ce măsură, cum trebuie să ne comportăm, să funcționăm unii în relație cu alții și cu țara. Pentru a fi „primit”, a fi acceptat de zeița pe care pretind că o slujesc și căreia ne obligă să ne închinăm cu nimic altceva decât venerație și supunere deplină, ca întâi stătători ai săi ce se găsesc: „DEMOCRAȚIA”.

Dacă îi urmărești, vei observa cum exercită asupra noastră, a celorlalți, o autoritate care pare cumva divin-nepăsătoare în raport cu toți ceilalți, cum forțează totul, de la cel mai mic fleac până la existența statului și societății, pentru a deveni „democratice”, din punctul lor de vedere. Sunt capabili să indice cu maximă acuratețe cum ar trebui să fie totul și absolut orice din ceea ce există și se întâmplă pentru a se conforma la ordinea atotcuprinzătoare a lucrurilor pe care ei o omologhează prin pretinsa cunoaștere profundă și intimă a ceea ce tot ei desemnează ca fiind „democratic”.

Ei știu, sunt judecătorii supremi, preoții unei oridini transcendente a tuturor lucrurilor, sacerdoții unei credințe absolute de la care nu ne este permis să facem rabat, nu ne putem nici măcar ascunde. Ei vorbesc în sentințe definitive: „Asta este democratic!”, „Asta nu este democratic!”. Au o autoritate absolută și incontestabilă! Mai degrabă este acceptabil pentru opinia publică să conteste căderea și misiunea Patriarhului Biserii Ortodoxe Române ca reprezentant al ordinii divine în țara noastră decât autoritatea unui Pârvulescu asupra a tot ce este sau nu „democratic”.

Cazul Pârvulescu

Dar cine sunt ei? Toți, fără deosebire, sunt de-a dreptul siniștri. Și insist pe această expresie pentru că îi descrie cel mai bine. Sunt ipocriți, duplicitari, amorali, mai degrabă, pentru că sunt imorali oricând au ocazia. Precum afișează cunoașterea teoretică deplină a tot ceea ce înseamnă „democrație”, în practică sunt cel puțin inconsistenți și inconsecvenți.

O incursiune în istoria acestui sistem atoatecuprinzător pe care îl desemnează ca „democrație” ne arată clar și fără putință de tăgadă că nu a existat și funcționat niciodată niciunde cu adevărat. Mai ales dacă avem în vedere – și trebuie să avem în vedere! – maxima logică a lui Artistotel care spune că „nu există întreg fără parte, precum nu există nici parte fără întreg”.

Chiar și în Grecia antică „comportamentul democratic” al cetățenilor atenieni era susținut de o mână de sclavi, considerați mai puțin decât oameni, cărora le erau stăpâni și numai a căror existență le permitea să șadă în agora pentru a dezbate pe larg și a decide asupra problemelor cetății.

Așadar, de unde și-au extras acești „intelectuali”, un cetățean precum Pârvulescu, cunoașterea absolută asupra „democrației”. Nu din istorie, nu din realitatea vreunei epoci, nu empiric, pentru că nimic, din nicio vreme, nu a reprodus, cum nu o face nici astăzi, întru totul ceea ce ei au definit ca „democrație”. Adevărul cel adevărat, ușor de fundamentat, este că „democrația” lor nu a existat nicăieri niciodată. Și atunci?! Răspunsul este: din ei înșiși, din cunoașterea lor în sine. Dar, culmea!, tocmai la ei practica este și mai îndepărtată de teorie decât oricând și la oricare altul.

Dezbaterea. În oricare alte condiții, un Pârvulescu, care s-a și prezentat ca „nu doar politolog, ci și decan al Facultățiii de Științe Politice din SNSPA”, deci un învățător, ar fi subliniat ca imperioasă pentru existența „democrației” existența dezbaterii dintre candidații care râvnesc la cele mai importante funcții în stat. Nu a făcut-o însă și în cadrul așa zisei „dezbateri” la care a fost invitat de președintele în funcție Klaus Iohannis, care, sub diverse pretexte, a refuzat dezbaterea cu contracandidata sa.

Independența justiție. „Statul de drept și independența justiției nu sunt posibile fără democrație”, ne explică doct același Pârvulescu în timpul așa zisei dezbateri. Dar haideți să vedem ce însemna pentru dumnealui independența justiției în septembrie 2016, exact după ce fusese numit în comisia prezidenţială pentru aşa zisul proiect de ţară, simţind nevoia să-l mulţumească pe şeful său, Klaus Iohannis, căruia tocmai îi fusese stabilit în justiție un statut de „penal”: „Eu cred că ICCJ nu mai poate să se pronunţe în momentul în care naţiunea română, prin vot, s-a pronunţat, iar suveranitatea aparţine naţiunii. Eu cred că votul acoperă inclusiv acest proces. Nu cred că în momentul de faţă votul popular mai poate fi întors de vreo curte, în condiţiile în care poporul a votat în cunoştinţă de cauză, trebuie să înţelegem că există inclusiv în separaţia puterilor în stat o legătură între politic şi juridic. Juridicul nu poate să facă abstracţie de realitate, de faptul că naţiunea română s-a pronunţat în majoritate covârşitoare. Soluţia e complicată foarte mult de acest vot”. Prin urmare, învățătorul „democrației” decretase, cu aceeași maximă autoritate, că justiția nu poate fi independentă de politic. Cum? Doar pentru că așa îi convenea pe moment. În alte condiții, tot de la el am aflat și vom afla că fără independența justiției nu este posibilă democrația…

Protecția minorităților. Tot astfel, cu aceeași atitudine divin-nepăsătoare față de toți ceilalți, de majoritate, „politologul” Pârvulescu ne arată – dar ce altceva ar putea face?! – ce „știm” că înseamnă „democrația”: „Știm cu toții că democrația nu înseamnă tirania majorității, ci protecția minorităților: filozofice, sexuale, etnice, culturale, religioase…”. În afară de presupunerea, mai mult decât decentă și realistă că totuși mai există câțiva printre noi care nu știu acest lucru, întrebarea de un și mai mare bun simț este: de unde știe Pârvulescu?! Unde s-a probat această constatare care descrie o realitate a „democrației”?! În America? Prin Trump tocmai asistăm la o contraofensivă a „majorității morale” (o expresie „grea” acolo) împotriva absurdului și aberațiilor pretențiilor minorităților pe calea unor drepturi considerate și declarate de mulți, cu aceeași îndreptățire, ba poate chiar mai mare, ca „nedemocratice”. Și atunci despre ce „democrație” vorbește acest om, în afară de cea din capul său?!

Societatea prosperă. Că „democrația” despre care vorbește există doar în mintea sa o spune singur în cadrul aceleeași dezbateri: „Democrația înseamnă și o societate prosperă, democrație socială. Constatăm că distanța dintre categoriile sociale crește, este vorba despre o inegalitate crasă”. Aici nu spune nimic altceva decât că „democrația” sa ESTE un lucru care …NU ESTE. Stabilește o echivalență între „democrație” și „societatea prosperă”, pentru ca apoi să arate că „societatea prosperă” nu există, deci nici „democrația” decât ideatic, în teorie. De unde, altădată, o transpune în realitate, oricând îi convine. Când o vede, când nu mai este… De data asta, nu are nevoie de existență reală, de confirmarea realității pentru ca să existe. Suntem, așadar, în plinătatea aberantului logic…

Concluzia: Acest personaj SINISTRU nu are nicio autoritate mai ales morală, dar nici intelectuală pentru a-i învăța, plin de pretențioșenie, cum o face, pe ceilalți ce înseamnă „democrația”, un fel de societate care există strict teoretic și numai în mintea sa, o teorie pe care o predă cu maximă emfază, arbitrar și discreționar, fără a și-o aplica sieși.

Pe câteva noțiuni de bază, precum „stat de drept” sau „separația puterilor în stat” vedem în fiecare zi cum niște farsori și jongleori fac o echilibristică intelectuală dezgustătoare pentru a defini „democrația” și a regla celor mulți gândirea și comportamentul în funcție de o teorie pe care o umflă sau trunchiază după cum le convine pe moment, potrivit intereselor lor și în unicul scop de a se afirma intelectual și moral, pe când tocmai la aceste capitole suferă cel mai mult. Cea mai bună dovadă în acest sens este tocmai atmosfera generală de circ, singura realitate pe care reușesc să o justifice și întrețină prin prestația și existența lor…

Loading...
loading...

2 COMENTARII

  1. Azi ma gindeam la ” unsurosul ” asta. Cine la pus in fruntea Societatii Civile ? cind exista o dezbatere la Guvern sau in Parlament si trebuie avizul Societatii Civile ciudatul, se infiinteaza si in fucnctie de interesele colonizatorului , el voteaza in numele nostru. Fara ca vre-o data, sa ne intrebe cineva ceva. Ca o coincidenta (regretabila) asta este si rectorul SNSPA…SCOALA NATIONALA DE STUDII POLITICE SI ADMINISTRATIVE. un fel de “Stefan Giorgiu” dar in gen capitalist.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.