Educația religioasă și al doilea gând

Când eram copil, crescând la bunici, nu aveam plăcere și bucurie mai mare decât să gust dintr-o dulceață anume, pe care bunica o făcea toamna și o păstra pentru întregul an. Din cireșe mici și negre, cu un gust dulce-amărui, zeamă de lămâie și alte mici ingrediente pe care găsea de cuviință să le introducă în compoziție… Nu exista nimic mai bun pentru mine! 
Numai că era foarte prețioasă, fiind puțină: bunica doar o „servea”, în zilele de sărbătoare, când avea musafiri sau când venea preotul satului. Cu totul excepțional la rugămintea mea. Și mereu aveam parte de doar două lingurițe în mijlocul unei farfurioare. După 10 secunde, întreagă plăcere era de domeniul trecutului. 

Dulceața mea preferată îi plăcea mult și preotului din sat, care primea, atunci când venea, la sărbători, o farfurioară plină, cu vârf, pe care o savura cu îngânări prelungi de plăcere, după ce eu terminasem demult. Așa că dezvoltasem niște sentimente nu tocmai prietenești față de el, în ciuda tuturor recomandărilor înconjurătoare și chiar a celor mai înalte. 
Nemulțumirea și frustrarea mă însoțeau permanent, atunci când dădeam cu ochii de ușa închisă a camerei unde, pe lângă alte lucruri „speciale”, se aflau cele câteva borcănașe cu dulceață. 

Drept pentru care trebuia să fac ceva. Cum s-ar spune, situația era intolerabilă! Așa că am întocmit un „plan criminal” în care am „pândit” unde punea bunica cheia, am sustras-o, am înșfăcat o linguriță, iar într-un moment în care eram cât de cât sigur că nu are niciun motiv să intre în acea cameră, am deschis și m-am furișat înăuntru. Ba am închis și ușa pe interior, pentru reușita deplină a „uneltirii malefice”. 
Știam unde se află borcănașele, așa că deja simțeam primii fiori de bucurie, iar când am deschis sertarul, am văzut bunătățile, am sustras vioi un borcănaș, l-aș deschis și am înfipt lingurița… Ooo, da! Învinsesem, puteam să mă felicit! Altfel spus, bunica impusese o ordine a lucrurilor potrivnică poftelor mele, iar eu o destrămasem, prin „istețime”, „inteligență”, în propriul beneficiu. De ce trebuia să fie așa, când eu puteam să fac să fie altfel pentru mine?! Adică bine… Și atât! Atunci, acolo! 

Acum nu îmi mai rămânea decât să culeg roadele „istețimii” mele, care mă adusese la acel moment în care satisfacția trebuia să-mi fie deplină, cu adevărat. Printr-un ultim gest, mai mult reflex, am aruncat o privire spre ușă, pentru a mă asigura că nu există vreun ultim pericol pentru reușita mea deplină. Dincolo de stolurile tricotate chiar de mâna ei din geamul ușii, dincolo de cele de pe cealaltă ușă, chiar din față, care flanca holul, în colțul de la Răsărit al celeilalte camere am văzut icoanele, sub care ardea candela aprinsă de bunica, fiind sărbătoare. Și atunci… Am rămas încremenit. Nu am avut idei elaborate, de bună seamă, nu am gândit în paradigme, nu am avut revelații. Dar am știut că e „rău” și „greșit”. „Ce fac nu e bine!”, mi-am zis. Inutil să mai spus ce EDUCAȚIE RELIGIOASĂ primisem și cât de atentă fusese bunica în a-mi băga în cap ce-i „plăcut Domnului” și ce nu, ce e „bine” și ce e „rău”. Inutil să mai spun ce instanță, morală, era ea însăși pentru mine. Ce eram pe cale să fac nu putea fi un „lucru bun”. Simplu! Și atunci am avut în fața ochilor chipul bunicii pe care se citea dezamăgirea și am realizat că e o „lucrare” pe care nu o voi mai putea repara nicicând, nicicum. 

Instantaneu, fiorii mei de „istețime” au dispărut într-o strângere de inimă, într-o ridicare de umeri, odată cu rușinea de neșters pe care o vedeam pentru viitor. Comiteam ireparabilul. Așa că de atunci și pentru câteva minute grija cea mare a devenit să ascund toate urmele „complotului”, ca și cum nu s-ar fi întâmplat. Am ieșit, am închis, am pus cheia înapoi și …am răsuflat ușurat. Mai târziu i-am cerut din dulceața de cireșe negre și mult mai târziu, spre seară, am primit. Două lingurițe într-o mică farfurioară… Când s-a terminat vacanța, am plecat acasă cu sacoșele pline, ca de fiecare dată, încărcate cu „ce trebuia”, dar cu marea grijă de a nu fi prea grele pentru mine. Printre altele, un borcănaș cu dulceața „miraculoasă”. Pe care l-am mâncat. Pe drum. Semn că răbdarea se răsplătește, cu vârf și îndesat. Fără ca nimeni să mai știe, de data asta. Nu furam nimic acum, luam din ce era al meu… 

Concluzia: ce mi-a furnizat vederea icoanei și mai ales educația religioasă dindărătul său a fost AL DOILEA GÂND. Și e un adevăr pe care cred că nimeni nu îl poate contesta: nu există o vârstă mai potrivită pentru a învăța „binele” și „răul” decât copilăria, și nu există un mijloc mai potrivit decât ceea ce numim „religie”: copilul nu învață mai bine, în formare ca om fiind, din vreo poveste oarecare, precum adultul nu va mai putea asimila, copt fiind, din aprecierile vreunui mare filosof. Așadar, doar educația religioasă primită în copilărie te poate întoarce apoi la noțiunile în mod fundamental simple, de „bine” și de „rău”, câteodată în opoziție deplină, alteori greu de departajat, dar simple, în final. 
În fața satisfacerii nevoilor, instinctelor, poftelor, a nevoii permanente de mai mult pe care le vei avea în viață, în fața celorlalte lucruri învățate sau a propriei conștiințe, în fața teoriilor științifice, a ideologiilor, a „modului de viață” în care te vei încadra, din restul învățăturii creștine vei opta pentru a crede sau nu, dar ideile de „bine” și de „rău” astfel însămânțate te vor urma, chiar de vei alege să le ignori. Vei avea mereu astfel …al doilea gând. 

Poate fi rău, poate fi dăunător ca unui copil să i se ceară să creadă și să i se infuzeze astfel pentru întreaga viață, printr-o religie, diferența simplă dintre „bine” și „rău”, atunci când nu mai există nimic altceva care ar putea să îl facă să o vadă mai bine?! Răspunsul nu poate fi decât la fel de simplu: Nu!

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.