Lagărul vesel

„Nu există sclavi mai lipsiţi de speranță decât cei care cred în mod fals că sunt liberi” – J. W. Goethe

A devenit un reper clasic, atunci când se vorbeşte de formele propagandei, invocarea binomului Orwell – Huxley, primul pentru dictaturile brutale, iar celălalt pentru democraţiile manipulatoare. Aceasta este însă o etichetare mult prea generală şi de suprafaţă, pentru că fiecare dintre aceste regimuri conţine ambii poli, atât zăhărelul narcotic, cât şi biciul coercitiv. Însă, în ambele structuri este mai puţin vizibil, uneori chiar ocultat, jocul secund de putere.

În regimurile autoritariste, partea manipulatoare culturală, prietenoasă ocupă un loc secundar, dar nelipsit, având rostul ei bine definit rămânând mereu în spatele uniformelor prin care puterea ţine să defileze ameninţător. În partea cealaltă, avem o distanţă de putere redusă, o manipulare prietenoasă, şefi care iau prânzul şi fac glume cu angajaţii, dar undeva în spate, în şifonier, stă uniforma cu galoanele puterii, bine ascunsă şi de scos doar la momentul oportun.

Însă această variantă, în care manipularea este dominantă şi forţa este ascunsă în spatele ei s-a dovedit a avea mai mult câştig de cauză în timp. Este suficient să scrutăm manipularea culturală din societatea de astăzi, pentru a înţelege ce trăim şi cum trăim.

Spre exemplu, infantilismul american promovat prin filme, muzică, lifestyle este o bună metodă de manipulare a oamenilor muncii. Timpul liber este cea mai importantă parte din existenţa unui om, atunci el are libertatea să fie el însuşi, să se definească existenţial, să-şi caute sensul în această lume. Acest aspect îl ştie orice sistem care caută să se infiltreze în viaţa persoanei, ori brutal, precum igrasia în pereţi, în regimurile totalitare, ori doar ca o adiere care mişcă perdeaua, oricât ar fi de bine trasă, în societăţile furnizoare de libertăţi aparente.

Dacă un sistem totalitar are nevoie de brutalitate şi crimă uneori pentru a ajunge să se impună în cele mai mici amănunte ale vieţii, prin reglementări vestimentare, sexuale şi culturale, cu scopul de a crea un om nou, maniera subtilă a societăţii de consum, de intruziune în viaţa individului, este mai eficientă pe termen lung.

O viaţă marcată de distracţii ieftine, jocuri pentru copii practicate de adulţi, comedioare proaste, sex mecanic, barbarie culinară de tip fast-food, turism bezmetic, nu reprezintă altceva decât un refugiu în nimicul zilnic, care convine de minune elitei globaliste.

Un exemplu aparent minor, dar care este extrem de sugestiv pentru tipul acesta de manipulare hedonisto-infantilă îl putem găsi în multe producţii de divertisment hollywoodian. Una dintre ele ar fi comedia comercială «Şefi de coşmar», care începe bine, promiţând o critică satirică de sistem în numele valorilor persoanei strivite de maşinăria pieţei şi a profitului. Unul dintre cei trei oprimaţi, care va dori apoi să se transforme în ucigaşul şefului său, ne spune filozofia sa de viaţă, simplă şi utilă: bunica lui avea 20 de dolari când a emigrat în SUA, iar, când a murit avea 2000. De ce? Pentru că n-a îndurat.

Acest mesaj, cât se poate de realist şi dur pentru întreaga masă a angajaţilor, rămâne, până la finalul filmului, singurul demn de luat în seamă, în pofida intrigii, care are la bază planul celor trei victime ale şefilor de coşmar de a-i ucide pe aceştia. Dar faptul că scenele degenerează într-un umor infantil retardat compromite orice posibilă influenţă a unui mesaj antisistem. Chiar dacă există şi excepţii la acest tip de mesaj manipulator, ele sunt anodine, în raport cu abundenţa fluvială revărsată nu doar prin cinematografie, dar şi prin muzică şi mass-media.

Totul este bine gândit de sistem, care operează cantitativ, bizuindu-se mereu pe majorităţile inerte şi docile. O realitate bine ilustrată de subtilul gânditor Machiavelli: „Oamenii obişnuiţi sunt atraşi numai de ceea ce pare şi de succesul unui lucru, iar lumea nu este făcută decât dintr-aceştia, iar cei puţini nu înseamnă nimic atâta timp cât cei mulţi au pe ce să se sprijine”.

De aceea, sauna îmbietoare a societăţii de consum gâdilă senzorial simţurile cetăţeanului, pentru ca niciun gând profund să nu perturbe apetitul de robi workoholici, răsplătit cu posibilitatea de a achiziţiona bezmetic produse inutile. Nici răgazul filozofic, nici refugiile onirice. E nevoie doar de distracţii simple, de Disneyland şi de hedonism fără rafinament. O reţetă extrem de bogată de petrecere a timpului liber, în afara propriei fiinţe, mult mai ademenitoare şi sofisticată decât braseria comunistă şi fotbalul minut cu minut, prizat de proletarul comunist microbist.

Din acest punct de vedere, capitalismul consumerist s-a dovedit a fi mult mai ingenios, a creat un lagăr de muncă vesel, dar şi liber din punct de vedere fizic, pe când comunismul a creat o tiranie a muncii extrem de sufocantă şi înecăcioasă, precum coşul unui furnal siderurgic. În felul acesta, s-a demonstrat cum poate deveni până şi libertatea un instrument de control. De la dominarea prin durere, s-a ajuns la dominarea prin plăcere, prin intermediul libertăţilor superficiale, nu a libertăţii interioare, profunde. Societatea de supraconsum e o vitrină ce oferă plăceri condiţionate pentru sclavii ei.

Ciprian Blidaru

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.