Marele EU

De la căderea comunismului, și mai ales pentru tinerele generații, capitalismul, prin mijloacele sale specifice, a creat un Om Nou, cu acele caracteristici optime pentru a fi manipulat în sistem. Așa cum comunismul, prin metodele sale primitive, nu a reușit să o facă. Mijloacele brutale ale comunismului în acest sens, de a-l rupe pe individ de modul tradițional de viață sau „gândirea burgheză”, de biserică sau „superstiții”, spre exemplu, par infantilisme prin comparație cu propaganda atotcuprinzătoare, diversă, colorată și insinuoasă a capitalismului occidental, care îi face astăzi pe cei mai tineri să nu găsească alte cuvinte mai potrivite pentru ceea ce vor să exprime decât în engleza americană, de pildă. Doar un exemplu: în cinematografia americană s-a pus un accent deplin pe eroul individual, totul e focusat pe existența și devenirea unui personaj singular, pe complicațiile inerente vieții și pe alegerile sale… pentru sine. Jumătate dintre filmele americane sunt despre cât de importante sunt unele dintre momentele vieții unui personaj, precum căsătoria, pentru acel personaj. Este clasic și modelul cu care ajunge să se identifice privitorul.
Individualismul acesta exacerbat s-a scurs astfel, de pe ecran, dar și prin alte mijloace, precum muzica și chiar literatura, în societatea românească și a ajuns un mod de viață pentru tot mai mulți, în special tineri.

Primul semnalment sau mod de recunoaștere? „Eu”. Rostit explicit sau gândit în… aproape orice ipostază. Dacă îi cercetați, și nu vă trebuie prea multă atenție… aproape mereu și aproape totul, dacă nu este încă, va deveni despre ei, despre sine.
S-a scris și s-a vorbit destul de mult pe subiect, e un amplu fenomen social, dar totuși dimensiunea acestui egocentrism te poate cu ușurință șoca când îl percepi atât de clar, ostentativ ”mărturisit” de purtătorii săi inconștienți, care fac astfel să pălească orice altă calitate, umană sau intelectuală, pe care ar avea-o.
Poți să-i vorbești despre orice de pe pământ, câte în lună și în stele, el la sfârșit îți va demonstra că nu a „procesat” și reținut decât ce era legat sau putea să își apropie de propria persoană.
La un moment dat pare că nu există nimic mai periculos, mai îngrozitor decât acest individualism, egoism nemăsurat, individul copleșit de propria importanță în lume, care nu mai poate percepe nimic din ceea ce nu îl servește în prezent sau în perspectivă. Sunt oameni captivi lor înșile și nu există salvare pentru ei, din simplu motiv că nu pot fi sustrași marelui și omniprezentului Eu. Dacă îl întâlniți… doar fugiți! Atunci, pe loc!

Altfel, dacă nu e, se va ajunge să fie totul despre el. Degeaba îi vorbiți despre voi, orice ar fi, degeaba îi vorbiți despre vreo dramă, vreo tragedie. Subiectul va deveni cumva despre el, despre cum îl vede el. Și nu subtil. Un banal exemplu rupt din viață: dacă îi spui că te doare ceva, vei afla negreșit și degrabă când l-a durut pe el ultima oară, chiar de a fost în urmă cu cinci ani, în primăvară. Asta nu înseamnă că nu ar manifesta empatie. Doar o manifestă, pentru că îl pune într-o lumină bună. Dar nu are sentimente decât pentru el. Nu are acces la asemenea trăiri pentru alții… decât dacă îl avantajează, dacă le ”simte” binefacerile, prezente sau viitoare.
Alte proprietăți întâlnite. Uită de orice, dacă nu are o legătură cât mai directă cu propriile nevoi și planuri. Nu-și respectă decât întâmplător orice promisiune, mai mare sau mai mică, și condiționat de același interes egoist cât mai imediat.
Într-o dispută oarecare nu se pot abține să nu aibă în special ultimul cuvânt, dar și cel mai greu.

Fără manifestarea superiorității proprii, măcar de câteva ori pe zi, indiferent de context, pentru ei nu există viață.
Se aliază cel mai bine, evident, cu cei asemenea sau cu cei care îi pot ajuta să crească în proprii ochi, salvându-i sau educându-i. Iar când se despart de cei asemenea lor inevitabil se sfâșie. Nu formeaza familii, ci haite, bazate pe interesul mutual, recunoscut chiar explicit, pe urmărirea sa. De altfel, în lipsa unui interes, practic sau chiar intelectual, ori pretins spiritual nici nu înțeleg să comunice cu exteriorul. „Totul pentru mine!”, e deviza absolută.
Se dau în vânt după laude și lingușiri, sunt singurele slăbiciuni și doar acestea le moaie râvna continuă spre mai bine pentru ei, iar în aceeași măsură nu acceptă nicio critică, ba găsesc sau inventează resorturi în interiorul său pentru a-și întări părerea bună despre ei sau evoluția lor. Nu pot concepe critica dincolo de a fi o atingere asupra persoanei lor, deci nu-i poți ajuta arătându-le unde au greșit …Ce zic eu părere?! Convingerea fermă, fanatică că au ajuns sau îi așteaptă desăvârșirea personală.
Sunt caraghioși până la un punct, dacă îi urmărești, sunt de-a dreptul periculoși, dacă li te asociezi în final, sunt imposibil cu siguranță de schimbat, orice ai face.

Personaje ridicole, îi găsești înfoiați, plini de sine, pe lângă vreo filosofie sau religie care le promite avantaje personale, în sensul creșterii proprii, a echilibrului interior sau manifestării superiorității față de alții, care promite să-i facă „mari”. Vei descoperi astfel că întregul conținut și ce a spus însuși Dumnezeu se referă mai mereu la ei. Preiau discreționar și interpretează distorsionat orice dogmă sau înțelepciune, evident, în sensul care le servește.
Sunt, pur și simplu, absorbiți de propria persoană, iar cultivarea propriei imagini pentru sine și ceilalți e singura luptă pe care o dau, fie atunci când militează pentru cauzele altora, fie chiar atunci când își sacrifică timpul și energia pentru alții. Ce nu îi ajută, măcar să se simtă bine cu ei înșiși, e lipsit de sens. Tocmai de aceea nu pot înțeleg consumul nervos sau intelectual al cuiva pentru o cauză globală, li se pare derizoriu, atâta timp cât nu are repercursiuni cât mai directe și imediate asupra propriei persoane sau a imaginii de sine. Ei nu pot concepe asemenea zbateri.

Dramatismul, în afara relelor vremelnice pe care le produc asupra altora, atunci când, foarte inteligenți fiind, trec drept altceva, chiar altruiști și binefăcători de ocazie, constă în faptul că nu există leac pentru starea lor permanentă, nu există întoarcere pentru ei. Pentru că nu este o boală, nici măcar una psihică, deși pare. E un fel de a fi și apoi un mod de viață. Pentru care restul și societatea, din timp în timp, dar mai ales într-o finalitate crudă și printr-o ironie inerentă, le răspunde cu aceeași monedă și măsura cuvenită…
Sunt tot mai mulți și sunt peste tot, îi puteți recunoaște și nu îi puteți salva. Așa că, atunci când îi întâlniți… doar fugiți!!!

Acesta este, într-o descriere totuși sumară, Omul Nou și este perfect construit pentru orânduirea capitalistă, care cultivă atomizarea socială. E un consumator perfect, care vrea mereu mai mult, mărșăluiește în coloană, dar nu se poate solidariza nicicând cu adevărat. Oricând, cu scopul de a se evidenția, persoana și gândirea, se va lăsa în voia unei forțe centrifuge ce promite pentru Marele Eu care îl stăpânește necontenit…

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.