„Astăzi ni se propune o libertate desprinsă de responsabilitate, omorând, prin confuzie morală, duhul din noi”

„Cea mai cumplită formă de întrupare a instaurării ‘omului nou’, nu după chipul lui Dumnezeu, ci după chipul desfigurat de păcat, a fost ‘diavolul roşu’, numit pe numele său cel adevărat comunism. Definirea comunismului ca ‘structură a păcatului’ este, în egală măsură, simplă în formulare şi densă în conţinut.

Anul acesta aniversăm 30 de ani de la căderea cortinei întunericului moral, care ne-a otrăvit, timp de 45 de ani, cu ideologia lui materialist-atee şi inumană.

Fizionomia spirituală a ‘omului nou’, impusă prin agresivitate, muncă forţată, foamete, sărăcie, deportări şi cu preţul uciderii, la nivel mondial, a o sută de milioane de oameni, arată în felul următor: practicarea ‘urii ca datorie morală’; ‘abolirea preceptelor moralei naturale’; moartea lui Dumnezeu; ‘a te odihni’ prin muncă până la epuizare; distrugerea familiei, dispreţul visceral faţă de preoţi şi dimensiunea religioasă a persoanei; promovarea intereselor de grup în defavoarea persoanei; reeducarea omului prin ştiinţă, care a fost gândită de către comunişti în vădită opoziţie faţă de religie; credinţa oarbă în progres; desprinderea omului din ‘corsetul’ moralei tradiţionale; lichidarea elitelor şi glorificarea maselor, pentru că era de neconceput să existe un intelectual în stare pură şi fără prestarea unei munci fizice; deformarea iubirii de patrie şi idolatrizarea partidului-stat, ca cel care ia locul lui Dumnezeu.

În urma acestei autopsii a ‘omului nou’ din comunism, sunt convins că, în mod normal, ajungem la constatarea simplă: a fost un adevărat coşmar. Ce bine că am scăpat sau ce bine că nu a durat atât de mult.

Nu aş vrea să vă dezamăgesc. Comunismul încă nu a murit. Trage doar să moară, tocmai pentru a ne înşela şi pentru ca în felul acesta scamatoria lui să devină credibilă. Se chinuie să reînvie, însă sub o altă mască şi sub un alt nume: marxismul cultural, ale cărui linii de forţă, în mare parte, sunt tocmai trăsăturile ‘omului nou’ din comunism. Diferenţa constă în faptul că ‘omul nou’ din comunism – recunoaştem, în unanimitate, – a fost un coşmar al secolului al XX-lea, pe când ‘omul nou’ al marxiştilor contemporani este descris şi prezentat seducător ca un vis ‘frumos’, aducător de emancipare culturală şi toleranţă morală.

Comuniştii sunt printre noi: şi cei vechi şi cei noi. Unii mai glazuraţi decât alţii. Sunt deghizaţi în apostoli ai neamului, fără să îi preocupe dragostea de ţară, pentru că o denigrează şi îi maculează ideologic trecutul; sunt deghizaţi în apostoli ai toleranţei, când de fapt ei îşi propun să elimine, ori de câte ori se iveşte ocazia, adversarii care pot fi o piedică în construirea ‘omul nou’ ‘gândit’ de ei; sunt deghizaţi în apostoli ai drepturilor copiilor, când de fapt devin nişte propagandişti ai drepturilor în defavoarea copiilor nenăscuţi; sunt deghizaţi în apostoli ai drepturilor omului, când, de fapt, sabotează demnitatea umană prin impunerea unor viziuni şi concepţii care strică ordinea naturală a firii umane.

Aşa cum era şi visul vechilor comunişti, noii comunişti doresc cu orice preţ ‘progresismul’. Au o unică dorinţă: ‘valoarea’ unui lucru sau a unei realităţi ‘să nu mai fie judecată în funcţie de conţinutul ei, ci prin simplul fapt de a fi mai recentă, mai acceptată, mai populară, mai la modă’. Tot ceea ce este vechi, adică tradiţii, credinţă, dragostea de patrie, consideră, aceşti comunişti contemporani, că trebuie aruncate peste bordul istoriei.

‘Omul nou’ al ‘progresiştilor’ de azi este cel care vrea să arunce în aer tot ceea ce ţine de moralitate. Adică, credinţa trebuie expulzată, clericii batjocoriţi şi stigmatizaţi, familia trebuie dinamitată pentru a susţine interesele de grup ale drepturilor minoritarilor, trebuie instaurată lupta de clasă între cei preocupaţi de materie şi cei pasionaţi de spirit, între bărbat şi femeie, între bogat şi sărac, între intelectual şi preot, de parcă ultimul trebuie exclus din principiu din rândul celor care se dedică îndeletnicirilor nobile ale minţii şi inimii.

Din păcate, aşa arată ‘omul nou’ la 30 de ani de la căderea comunismului. Ne bântuie, ne tulbură, vrea să ne seducă şi vrea să ne smulgă din rânduielile noastre sfinte.

Mulţi ne spun să nu ne mai lamentăm, nici să nu ne mai comportăm ca o cetate aflată sub asediu. Au dreptate, dacă lamentaţia şi văicăreala ar fi singurele reacţii la ceea ce se întâmplă în societate, aşa cum insinuează. Dar se înşală când cred că a detecta răul, aşa cum medicul diagnostichează cancerul, este echivalent cu a amuţi de durere şi a te resemna. Medicul detectează boala pentru a o eradica, pe cât este posibil. Noi încercăm să detectăm răul, pentru a i ne opune şi a-l eradica din vieţile noastre. Nu poţi face curăţenie fără să dai la o parte mizeria.

În memoria creştinilor, cuvântul lui Hristos: ‘În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea’ (Ioan 16, 33) nu rămâne pierdut în istorie, ci are rezonanţe existenţiale. Şi mai ştim încă ceva: vremurile cele mai înfloritoare pentru Biserică nu au fost cele în care nu era asaltată, ci vremurile în care era cea mai înjosită, batjocorită şi programată dispariţiei, aşa cum Hristos ne-a arătat dragostea Sa absolută şi minunată, nu atunci când propovăduia Evanghelia pe cărările Ţării Sfinte, ci atunci când era răstignit pe Cruce, când era batjocorit şi dispreţuit pe dealul Golgotei.

Preaiubiţii mei,

Nu uitaţi, rogu-vă, că acum 30 de ani, înainte de Crăciun, tinerii eroi ai Revoluţiei din decembrie 1989 strigau: ‘Vom muri şi vom fi liberi’, ca mai apoi să rostească rugăciunea ‹Tatăl nostru›. Ei au crezut în libertate şi în rugăciune . Unii dintre ei nu au mai apucat Crăciunul liber şi plin de bucurie al lui decembrie 1989, dar însângerat de sângele martirilor şi trist în sufletele celor care i-au pierdut pe cei dragi ai lor.

Ori de câte ori nu suntem consecvenţi cu acest crez al lor, pentru care şi-au dat viaţa, nu facem altceva decât să întinăm memoria jertfei lor. Ei nu au scandat articole din ‘drepturile fundamentale’ ale ‘progresistului’, ci s-au jertfit în numele drepturilor naturale ale demnităţii umane: libertatea, care dă putere de jertfă, de slujire, prin iubire curată, a semenilor (Galateni 5, 13) şi spiritul , ‘care dă viaţă’ (Ioan 6, 63). Ambele au fost suprimate în regimul comunist. Astăzi ni se propune o libertate, desprinsă de responsabilitate, omorând, zi de zi, prin confuzie morală, duhul din noi.


din Scrisoare pastorală la slăvitul praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, anul mântuirii 2019

Naşterea Domnului – adevărata reînnoire a omului

† Ignatie,

din mila şi purtarea de grijă a Celui de Sus

Episcop al Huşilor

Loading...
loading...

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.