Omul rupt de la sol, precum căpșunile rupte de la sol, este un mutant. Este produsul tehnicii, al instrumentației și al virtualului. O invenție a sistemului. Nu l-a întâlnit nimeni, nu există nicăieri, ci doar în mintea lui Jean-Jacques Rousseau și a emulilor săi, și dacă s-ar fi născut așa cum se reclamă și afirmă, nu ar supraviețui – nu aparține nimănui, este dezlegat de orice și de toți, fără pământ, fără familie și fără legături.

Este individul ajuns la capăt de cursă, în realitatea sordidă a programării sale înspre marfă și a realizării fantasmelor „trans” – trans-umanism, trans-sexual, trans-frontieră, om fără niciun sex, fără nicio rasă, fără niciun pământ, om ce aparține doar propriei sale alegeri, care se vrea Dumnezeu și care e pregătit să nu fie nimic.

Căci venirea lui îl face să dispară. El este totul; adică nu este nimic. Are nevoie de atât de multă siguranță, protecție, încadrare, încât dispare în momentul apariției! Niciodată nu a fost mai proclamat, mai celebrat individul, niciodată nu au fost mai puțini oameni capabili să stea drepți și să spună „nu”! Ieșit din toate determinările, din toate moștenirile, fără trecut și fără memorie, individul nu mai e legat de nimic. Asta crede el. Are motive bune să o creadă: i se strigă de peste tot că e liber, e obligat să fie liber! Dar bineînțeles trebuie ca această libertate să permită funcționarea societății indivizilor, în liniște, fără ciocniri și frământări. Așa încât instrumentat, protezat, protejat, și chiar mărit, individul este cu totul redus la supunere față de semnele ce i se dau dinspre o lume pe care nu o mai trăiește decât la gradul doi.

Șoseaua, orașul, aeroportul, hipermarketul metroul, biroul, schiul, expoziția de la muzeu și toate locurile și spațiile de zi cu zi, toate sunt susținute de semnele care le spun întrebuințarea, legătura cu individul și forma. În numele toleranței zero, nu se mai pune problema de a lăsa fiecare individ să aprecieze o situație, niște capacități ale sale, să decidă ce să facă analizând elemente ale realului. Nu mai avem cu toate acestea decât legături de gradul doi, printr-o pădure de semne, care înlocuiesc simbolurile de odinioară.

Trăim în societăți ale obedienței, pe care represiunea rutieră le reprezintă și le pregătește în același timp – nu mai gândiți, nu mai judecați, doar supuneți-vă, sistemul gândește, judecă și decide pentru voi! Obediența este calea către conformitate. Și, fără îndoială, niciodată societățile noastre nu au fost mai conforme, mai consensuale, mai uniforme decât sub elogiul diversității – adică nu mai e loc pentru disidenți, pentru cei care gândesc împotrivă și pentru libertatea naturală a minții. Nu mai există contra, nu mai există decât rău – nu mai e vorba despre opozanți sau de contradicții, ci doar despre delincvenți, criminali, teroriști, care trebuie reduși la tăcere. Și întreg arsenalul de legi care interzic libertatea de expresie, care fac din opinie un delict – !!!! – se străduiește în acest sens; și toată forța statului se abate asupra celui ce gândește altfel, care se gândește în altă parte, fie că e vorba de teoria de gen, de dreptul la avort sau de obligația impusă ca ambii părinți să lucreze și chiar să-și împartă concediul parental – pentru a fi liberi, desigur!

Societatea individului, așa cum o descrie Marcel Gauchet, este societatea intereselor, ceea ce înseamnă că e societatea obedienței. Nimeni nu mai poate schimba nimic; fiindcă acesta e sistemul! Și iată cum, chiar în numele libertății, societățile noastre acceptă incredibile dependențe și uimitoare supuneri. Fiindcă acesta e sistemul! Sisteme de orice natură, universale și permanente proteze, ce permit indivizilor să funcționeze unii lângă alții, care își asumă relațiile lor și, din ce în ce mai mult, satisfacția lor. Sisteme, a căror putere se hrănește din consimțământ, din facil, din invizibila și permanenta penetrare a vieții. Sisteme care formatează gândirea, care paralizează judecata și fabrică consimțământ automat față de toate puterile. Societatea obedienței se caracterizează prin deplasarea puterii la nivelul secund, ce provoacă deopotrivă delăsarea celor care nu mai au în fața lor o putere cu care să vorbească, la care să se adreseze, căreia să i se opună și angoasa surdă a celor care simt corect că puterea ce se face invizibilă este de necuprins și nu încetează a se întări.

Este societatea sistemului, cea a instrumentației, a semnalelor, a radarelor și a camerelor de supraveghere, este societatea delictului de opinie și mai este societatea comandamentului permanent. Puterea nu a dispărut, ci s-a reciclat. Puterea nu mai e sus, la vârful turnului, înălțată pe propriul piedestal, și nu mai vedem nici un Colleone care își îmblânzește calul într-o piață din inima Veneției. Puterea este instrumentală, este mentală, ea fasonează minți și comportamente. Puterea este peste tot, și trebuie să fie peste tot pentru ca indivizii dezacordați, izolați să evite conflictele. Puterea este peste tot, pentru că obediența înlocuiește cultura și scutește de unitate; așteptăm de la radare ceea ce nu mai așteptăm de la cetățenie.

Virtualul construiește o lume instrumentată, în care nu mai sunt decât relații secunde, prin intermediul semnalizării, al instrumentării sau numericului. El suspendă sensul moral și conștiința liberă. El organizează izolarea și sărăcirea senzorială; o mutilare a umanității. În această privință, desprinderea de pământ este o ruptură antropologică, un suicid colectiv. O lume instrumentată, redusă la semnele care vorbesc în locul ei, este o lume fără libertate, care face totul posibil. Iar jocurile video cele mai apreciate de adolescenți și nu doar de ei, o spun: când totul e posibil, oroarea e posibilă. Câți dușmani v-ați omorât azi, știți asta?

Herve Juvin, din volumul «Zidul de Vest încă n-a căzut»

Economist, scriitor, eseist și consultant internațional, Hervé Juvin reprezintă una dintre figurile de vârf ale gândirii franceze din ultimele decenii. Cărțile, articolele, conferințele și intervențiile lui televizate vădesc o conștiință de talie universală, o personalitate profund angajată în lupta de idei a curentului de gândire și de acțiune suveranist.

«Zidul de Vest nu a căzut!» Un manifest pentru o Europă Liberă

În fața corporațiilor transnaționale – această caracatiță globală – statele, popoarele, organismele internaționale (ONU, NATO, UE, OSCE, OMC), partidele politice, mass-media dominantă s-au pomenit în stare de vasalitate, de subjugare, de colonizare și de umilire. Dreptul american se extinde la scară globală și devine unul obligatoriu, punitiv și discriminatoriu pentru toate țările lumii. Iar cine încearcă să se opună acestei dictaturi globale, este strivit, declarat inamic al interesului public și al binelui comun, marginalizat, ostracizat, redus la tăcere sau chiar asasinat… (Citește mai departe…)