Maria Bălan, cea mai faimoasă spioană româncă

Născută în 1895, la Vârșeț, în Banatul de Sud, Maria Bălan a fost cea mai faimoasă spioană a noastră din timpul Primului Război Mondial. Prinsă de către autoritățile austro-ungare, a fost condamnată, asemenea lui Mata Hari, la moarte prin împușcare. În noaptea în care se pregătea pentru executarea sentinței s-a „evaporat” din celulă, cu ajutorul unui ofițer. Urma i s-a pierdut, dar a reapărut, peste ani, la București ori Paris. A fost găsită moartă, otrăvită, pe 1 octombrie 1936, în cimitir, lângă mormântul părinților ei. Nu împlinise 42 de ani.

Povestea Mariei Bălan, cunoscută drept „Mata Hari a României”, începe în 1895, în Vârșeț, Banatul de Sud. La 16 ani e înaltă, zveltă, cu un fizic extrem de atrăgător, conform documentelor vremii. Un fel de „toc înalt și minte brici”, pentru că vorbește, la perfecțiune, germana, maghiara și franceza. E elevă la Școala Normală din localitate când în oraș sosește un corp al armatei imperiale Austro-Ungare. În casa familiei Bălan este încartiruit un sublocotenent de ulani, cavalerie ușoară. Nu este foarte clar dacă se îndrăgostește, pe bune, de el sau dacă deja fusese recrutată de serviciile de spionaj de la București și își intrase în pâine. Cert este că cei doi, amorezați, se mută la Timișoara. În 1913, când nu împlinise, încă, 20 de ani, Maria e „rugată” să de o mână de ajutor serviciilor Imperiului Rus. Din cauza unei „cârtițe”, iscoadele acestora eșuaseră în zona Austro-Ungariei, așa că Ohrania, organizația rusă, are nevoie de ea.

Pentru că are șarm, intră, rapid, în grațiile ofițerilor Corpului VII al armatei imperiale. Începe să trimită informații către București, deși România nu a intrat, încă, pe frontul Primului Război Mondial. Află că niște agenți străinii fuseseră infiltrați în satele din zona culoarului Rucăr – Dragoslavele – Câmpulung Muscel. Îi dă în vileag. Numele de cod e fie M9, fie B9, iar din 1916, oferă informații exprem de prețioase Armatei Române.

În decembrie 1916, Puterile Centrale ajung la București. Autoritățile se retrag în Moldova, lasă de izbeliște documentele. Așa se află că B9 este, de fapt, Maria Bălan. Vestea ajunge, imediat, la Timișoara, unde „celula” Mariei este dezactivată. E arestată, dimpreună cu încă nouă români, spioni și ei. Sunt judecați de urgență, dar numai ea este condamnată la moarte, asemenea lui Mata Hari, execuția este stabilită pentru 15 octombrie 1917.

Timișoara, la 1917

În noaptea de dinaintea înfățișării în fața plutonului de execuție, Maria Bălan se „evaporă” pur și simplu, din celulă. Explicația? Un ofițer al armatei austriece, îndrăgostit, îi facilitase ….eliberarea. Nimeni nu poate preciza dacă este vorba despre logodnicul de la Vârșeț sau despre altcineva, cert este că sergentul care deschide ușa încăperii o găsește, de dimineață, goală!

Primul Război Mondial se termină, iar urma Mariei se pierde. Peste ani, își schimbă numele, e văzută la București. De aici, în 1925, ajunge la Paris. Conform cotidianului «Paris Soir» din 1936, fosta spioană viețuiește aici în primăvară. Din motive necunoscute, părăsește „Orașul Luminilor” și se stabilește în Vârșețul natal. Intră într-o puternică stare de degradare sufletească, nu are pe nimeni, nu are familie. Cumpără o cârciumă, începe să bea puternic. Pe fondul depresiei merge din ce în ce mai des în cimitir, la mormântul părinților. Pe 1 octombrie 1936, dimineața, este găsită, moartă, acolo. Certificatul legiștilor precizează „otrăvire”. Nu împlinise, încă, 42 de ani!

Istoria…

Colaboratorii serviciilor secrete românești au fost instruiți asupra categoriilor de informații care prezintă interes, de unde și cum să le obțină, modul de fixare, păstrare și transmitere, unii fiind dotați cu aparate foto și alte mijloace tehnice. De asemenea, colaboratorii care aveau de îndeplinit misiuni dificile erau supravegheați în secret de ofițeri sau agenți calificați ai serviciilor.

Căsătorită cu un ofițer austro-ungar

Colaboratori de talia lui Spiridon Boiță, David Pop sau Aurel Moldovan au acționat ca rezidenți, care și-au creat nuclee informative în principalele orașe și puncte de frontieră.
În Banat, organele de informații românești au atras-o la colaborare pe Maria Bălan, care s-a căsătorit cu un ofițer de „ulani” din armata austro-ungară. A primit indicativul „B-9” și a cules informații din mediul ofițerilor armatei austro-ungare privind dispunerea trupelor inamice în Banat, lucrările genistice efectuate la granița cu România și despre acțiunile preconizate de spionajul austro-ungar împotriva României.

Ziarul «Paris Soir», din 6 octombrie 1936, o evoca, la cinci zile după moartea ei: „faimoasa Maria Bălan, regina spionajului, o Mata Hari a Ungariei”. Cotidianul italian, «Tempo», din 10 octombrie 1936, nota „Planurile serviciului de spionaj erau dejucate […] de o spioană desăvârșită, pentru a cărei capturare austriecii erau gata să ofere sume fabuloase”. Zveltă, frumoasă, „toc înalt și minte brici”, vorbitoare excelentă a limbilor sârbo-croată, maghiară, franceză și germană, fiica preotului român din Vârșeț a adus mari servicii, atât României, dar și Serbiei aflate în război cu Puterile Centrale. Căsătoria Mariei Bălan cu ofițerul austro-ungar, în fapt a fugit cu acesta de acasă la Timișoara, fusese prima misiune importantă primită din partea unui agent al serviciilor române.

Salvată de la eșafod

Când a fost identificată și arestată, știrea a fost o lovitură de trăsnet pentru numeroși generali și ofițeri austro-ungari care-i fuseseră harnici curtezani. Nu a divulgat niciun nume. A fost condamnată la moarte prin spânzurătoare, sentința urmând a fi executată în zorii zilei următoare pronunțării, dar când trebuia dusă la eșafod, celula era goală. Imediata ei apariție la București a dus la concluzia că spionajul român, cu concursul colaboratorilor și patrioților din Timișoara i-au organizat evadarea. A fost răsplătită, fiindu-i facilitată șederea la București și Paris sub o altă identitate până în anul 1928, când s-a întors la Vârșeț, localitatea natală. Pe data de 1 octombrie 1936, Maria Bălan a fost găsită moartă, otrăvită, la mormântul părinților.

România stabilise în Transilvania o vastă rețea de spionaj

Evaluând ansamblul acțiunilor serviciilor secrete românești pentru eliberarea Transilvaniei și realizarea unirii, Maximilian Ronge a concluzionat: „România stabilise în Transilvania o vastă rețea de spionaj. Serviciul de spionaj românesc a găsit în sânul populației din Transilvania multe simpatii. Această stare de spirit a fost exploatată în 1916 […] când au găsit o sumedenie de oameni care informau asupra mișcării trupelor noastre […] Pe de altă parte și un oarecare număr de preoți, institutori și avocați transilvăneni s-au dat de partea năvălitorului, sfătuind soldații să calce jurământul și să dezerteze” (soldații români din armata austro-ungară).

Atașații militari ai României au furnizat informații exacte și importante dar șeful Marelui Stat Major le-a apreciate ca „exagerate” şi „îndoielnice”.

Pentru slăbirea bazei patriotice de sprijin, cca. 10.000 de români au fost ridicați și strămutați în apropiere de Szolnok, alți 400-500 internați în lagărele de la Taplosulye și Ostffyaszonayfaja, numeroși patrioți au fost întemnițați la Sopron, Seghedin și la Cluj. În anul 1916 au fost judecați de instanțele ungurești pentru „trădare de țară” (trădarea Ungariei – n.) 257 de români. Atașații militari ai României la Berlin, Viena și Sofia – colonel Mircescu și căpitan Gheorghe Rozin, coloneii Traian Stârcea și Țenescu au furnizat informații exacte și deosebit de importante asupra intențiilor, planurilor, capabilităților și operațiunilor militare ce vizau România, dar generalul Zottu, șeful Marelui Stat Major le-a calificat „exagerate”, „îndoielnice”, ori adnota: „se dețin date care le contrazic”. După dezastrul de la Turtucaia, generalul Zottu s-a sinucis.

Au fost în mod exemplar la datorie Iancu Panaitescu, directorul Siguranței Generale, Romulus Voinesu, Inspectorul General al Poliției, comisarul Duca – Brigada Specială de Siguranță din Constanța. Și unii oameni politici de marcă au considerat că este de datoria lor să susțină efortul informativ secret.
– Primul ministru I. I. C. Brătianu s-a angajat în dezinformarea ambasadorului german;
– Titu Maiorescu, deși filogerman, nu a acționat împotriva intereselor statului român. Dimpotrivă, a cules și furnizat informații din anturajul ambasadorului Germaniei;
– Nicolae Iorga s-a angajat în pregătirea contrainformativă a populației, semnând articole, precum „Cum ne putem lupta cu spionii?”. Ei, spionii Puterilor Centrale, scria Iorga: „[…] pot fi văzuți oriunde și oricând […] o mare primejdie națională […] să tăcem, să-i refuzăm”.
Asemenea lui Iorga au procedat Mihai Sadoveanu și Octavian Goga, toți trei colaboratori ai ziarului «România», apărut după suspendarea presei corupte de inamic.

Dosare speciale ale războiului secret

Dosarul «Gunther». Constantin Kirițescu în «Istoria războiului pentru întregirea României» consemnează: „Dosarul Gunther, precum și alte documente descoperite la sediul societății petroliere cu capital german, dar și la diferite bănci au lămurit multe afaceri de corupțiune săvârșite în timpul neutralității și au dovedit nu numai procedeele îndrăznețe ale corupătorilor germani, dar din nefericire și puțina rezistență sufletească a unei părți din pătura conducătoare a țării”.

Dosarul «Iwersen». (Ziarul «Capitala» din 30 martie 1930)
Cine sau ce a fost Iwersen? Agentul M. 255 („Farmacistul”): „N-ai să știi niciodată… Unii spun că a fost un om, alții că a fost o firmă. Eu nu știu cine a fost, tocmai pentru că l-am cunoscut sub forma a vreo patru personagii. Știu unde a stat Iwesen, om sau firmă… E în fața Legației germane pe strada Victor Emanuel. Pe atunci îi zicea strada Cosma. Aici, în această casă ștearsă… făcută anume să nu fie luată în seamă și să nu atragă atenția, a fost sediul acțiunii Puterilor Centrale în timpul celor doi ani de neutralitate românească. Un om care s-a schimbat de câteva ori și pe care îl chema invariabil Iwersen era patronul și șeful. De aici porneau informațiile tenden țioase, articolele șablon răspândite la ziare, fotografiile de propagandă pentru reviste. Aici se recrutau agenții. Se centralizau informațiile. Se cultivau ziariștii și se inspirau ziarele. Din când în când, o siluetă se oprea o secundă în fața casei, privea la stânga și la dreapta, apoi dispărea prin portița modestă de lemn. Un om de legătură care mergea apoi cu acesta la redacții, parlamentari sau șefi politici”.

Referitor la procedeele folosite în operațiunile de influență, propagandă, contra propagandă și dezinformare: „Se lucra cu toată gama mijloacelor. Cercurile conservatoare erau ațâțate contra Franței democrate și revoluționare, iar Germania era prezentată ca o forță feudală simpatică sentimentelor boierești. Social-democraților și cercurilor de stânga, în loc să li se vorbească de o Franță democratică, li se denunța Rusia țaristă, ororile Ohranei și calvarul nihiliștilor din Siberia. Femeilor li se vorbea despre oroarea războiului, care ucide soții și copii. Fiecare sector de opinie publică își avea la oficina Iwersen raftul de farmacie cu doctoria propagandei potrivite. Iar la bază erau banii, banii și iar banii”.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.