Urme românești în Muntenegru – Biserica vlahilor

Cetinje este vechea capitală regală a Muntenegrului. O așezare întemeiată de-un vlah: voievodul Borojevic. Cea mai veche biserica ortodoxă este tot vlahă: Vlaska Crkva. Un monument, azi, istoric, la care veneau să se închine ciobanii din munții vecini. Dovezi impresionante de întâietate și de vechime a vlahilor în Balcani. Urme vechi, românești, pe care ne facem o datorie de suflet să le aflăm și să le dăruim cititorilor noștri. Prezentul ne este bicisnic. Dar cât de bogată istoria!

Vlaska Crkva

Duminică de septembrie. Sunt emoționat ca la prima întâlnire. Ard de nerăbdare să particip la o liturghie în Vlaska Crkva, biserica vlaha din Cetinje, vechea capitală regală din Muntenegru. M-am trezit cu noaptea-n cap, am făcut cărare prin cameră, am îmbrăcat cele mai frumoase haine pe care le aveam în valiză și am frământat o mie de întrebări, până au dat zorii. Cobor, în sfârșit, din unicul hotel al orașului și grăbesc pasul pe străzile largi, liniștite, mărginite de case care se disting printr-o nobilă bătrânețe. Centrul e doar pentru pietoni, dar chiar și pe străzile străbătute de mășini, zgomotele sunt înfundate, de parcă întreg orașul ar umblă pe vârful picioarelor. Numai seară, că într-o descătușare totală după luni de asceză, miezul întreg al așezării devine o discotecă în aer liber, unde sute de tineri beau bere și dansează până în zori.

Interiorul bisericii

Dar acum e abia dimineață, o dimineață cu parfum de mere sălbatice și de frunze uscate. Toamna s-a lăsat peste oraș, ca o țesătură de aur vechi. Cerul e clar și bombat precum o lentilă, sub care clădirile, arborii și oamenii par mai impunători și mai sobri. Trec pe lângă palate cochete, cu aer ușor vetust: reședința președintelui republicii, palatul regelui Nikola I Petrovic, ambasadele Franței, Marii Britanii, Rusiei, Italiei și Austriei. Pe terasele câtorva cafenele tihnite, bărbați înalți și spătoși, cu mustăți negre cât vrabia, citesc ziare și discută politică. Nimeni nu ia drumul bisericii, aflată chiar în inima orașului. Nu aud nici vreun clopot, deși e ceasul chemării la liturghie. Dar n-am timp să mă mir, că deja am ajuns la Vlaska Crkva, străvechea biserica a ciobanilor vlahi din Muntenegru.

Simplă, austeră, reconstruită din piatră de rău, fără ornamente și acoperită cu olane portocalii, dacă n-ar avea cele trei clopote de pe acoperiș, ai zice că e o casă țărănească ceva mai mare, părăsită în grabă de locuitorii ei. În curtea să nu prea largă, pe sub brazi viguroși, stejari bătrâni și tei suavi, se întind cuminți, la stânga și la dreapta bisericii, șiruri de lespezi de mormânt, de pe care s-au șters inscripțiile și dintre care cele mai multe n-au nici cruce la căpătai. E un cimitir unde n-a mai fost nimeni îngropat din anul 1897, de la interdicția regelui de atunci al Muntenegrului. Orașul crescuse atât de mult, încât biserica vlaha, aflată odinioară la marginea să, ajunsese în centru.
Intrarea în curte e străjuită de două pietre mari, tăiate dreptunghiular, sub care își dorm somnul de veci fondatorii orașului Cetinje, voievodul vlah Ivan Borojevic, soția sa Jelica și doi dintre fii lor, Boroje și Vladislav. Biserica e la fel de simplă pe dinăuntru, o încăpere înaltă, cu pereții de piatră netencuiți; doar catapeteasma aurită și candelabrul dau un vag aer de măreție pravoslavnică.
Nu a venit încă nimeni la slujbă. Un bărbat mărunt și gras, cu chipul deformat de vreo boală rară sau poate de un accident, își face de lucru la pangar. E amabil și vorbăreț, zâmbește mult, făcându-și astfel chipul monstruos ceva mai ușor de privit. Nu știe decât sârbește, dar din gesturi înțeleg că vrea să mă convingă să cumpăr ceva de la el, o vedere cu orașul, o iconiță, o fotografie cu ultimul rege muntenegrean sau măcar o cruciuliță. În cele din urmă, pricepe că am venit pentru sfânta liturghie, ridică din umeri neputincios și își smucește capul la stânga și la dreapta. Azi nu se slujește. De fapt, numai uneori, la marile sărbători sau în vreo duminică specială, vine un preot de la mănăstirea Cetinje, aflată la o aruncătură de băț, să slujească între pereții goi. Astăzi, Vlaska Crkva e un obiectiv turistic și atât. Puținii creștini ortodocși din oraș care mai simt nevoia de liturghie merg la mănăstirea slavă din Cetinje.

Biserica ciobanilor

Mă retrag într-un ungher și cu ochii ațintiți pe iconostas, încerc să mă rog, cu gândul că nu voi rămâne singur până la sfârșitul liturghiei. Rugăciunile mele simple nu pot schimbă mare lucru, totuși, simt că în biserică s-a făcut dintr-o dată mai cald, că și cum ar fi fost aprinse zeci de lumânări.

Zidurile de piatră capătă și ele căldură pereților de pământ. Fragmente de liturghie îmi sună în minte, de parcă ar fi rostite aievea de preot. Răspunsurile vin, deodată, din zeci de piepturi voinice de bărbați coborați din munte, în haine mitoase, de oaie. Cu fiecare răspuns, se adaugă alte și alte voci, curgând într-un șuvoi de nestăvilit, de pe crestele Lovcen-ului, muntele vlahilor muntenegreni, la poalele căruia biserica devine o vălvătaie de duh. În spatele bărbaților prind a se auzi glasuri moi, de femei, și tonuri subțiri, de copii. Pare că un vânt de primăvară, trecut printr-o pădure deasă și-amestecată, de aluni, și arțari, cântă diferit din creangă-n creangă. Când se rostește «Crezul», îngenunchez și pardoseala e lovită ușor de zecile de genunchi plecați odată cu ai mei. Într-un târziu, mă las dus cu mulțimea afară, unde bărbații din stravechime se opresc în pâlcuri să-și spună veștile și să se sfătuiască. Hotărăsc să stea, măcar o vreme, departe de Cetinje, căci vodă al lor, Radule Vlah (Radu Vlahul), a fost ucis de cneazul muntenegrenilor, Ivan Crnojevic. Și dacă a fost omorât Radu, care era soțul Jekaterinei, nepoata lui Ivan Crnojevic, ei la ce se pot aștepta?

Valea această, în formă de iatagan, pe mânerul căruia se află orașul Cetinje, a devenit neîncăpătoare pentru două popoare dârze, vlahii, cei care au locuit-o primii, și slavii veniți mai târziu. Iar vlahii, care nu pun mâna pe sabie decât să se apere la mare nevoie, se vor scurge din vechea vale Cetinjsko Polje, spre alte zări. Așa cum a secat și râușorul Cetină, care o străbătea nu demult, sub blestemul aceluiași Ivan Crnojevic.

Călăuză prin istorie: Părintele Longhin de la Vârșet

Dar chiar dacă vlahii au fost alungați sau asimilați de slavi acum câteva sute de ani, urmele lor în Muntenegru sunt încă vii. Văile, munții și satele muntenegrene sunt pline de nume vlăhești care te fac să tresari: Dragomindol, Vlahinja, Trojana, Sora Sore, Radolova, Lasor, Gropeza, Șura, Cindina, Danciul, Vladul, Neguș… Parcă îi vezi aievea purtându-și turmele pe vârfuri de munte, înalți, frumoși, înveliți în subele lor mitoase, plutind prin negurile istoriei. Iar bisericile le păstrează o amintire de neșters.

Părintele Longhin trage clopotele bisericii vlahe

Pentru că nu le pot nega existența, mulți muntenegreni susțin că vlahii nu au fost un popor aparte, ci păstori muntenegreni, iar vlah n-ar însemna altceva decât cioban. Sunt însă și cunoscuți istorici muntenegreni, precum Cvetko Pavlovic, Uro Batrievic, Boro Cemese și Nikola Rajovic, care spun adevărul: vlahii sau valahii au aceleași rădăcini cu românii și au fost primii locuitori ai Muntenegrului. Pe potecile deschise de ei, m-a purtat părintele arhimandrit Longhin Muntean, secretarul Episcopiei Ortodoxe Române din Vârșet – Serbia, care își face studiile de doctorat pe tema relațiilor româno-muntenegrene. Părintele Longhin, care a și fost, câțiva ani, singurul translator de limbă română în Podgorica, capitală republicii Muntenegru, și-a făcut prieteni printre istoricii sârbi și muntenegreni și se străduiește să descâlcească istoria complicată a vlahilor. Român după tată și sârb după mamă, părintele spune, mândru, că limba maternă i-a fost româna, pentru că s-a născut lângă Varset, într-un sat vlăhesc.
Ne-am dat întâlnire la biserica vlahă din Cetinje. Trupul său masiv contrastează puternic cu față bonomă, care respiră bunătate, bunăvoință și o bucurie copilărească. Părintele Longhin vorbește o română ușor cântată, care îi sporește farmecul.

Când clopotele s-au stins

Cetinjsko Polje (Valea Cetinjei)

Cercetările istoricilor au stabilit fără dubiu că pe aceste meleaguri primii locuitori au fost românii. Cetinjsko Polje (Valea Cetinjei) era un loc sălbatic, cu o pădure deasă ca peria și multe fiare – lupi, urși și râși. Ajuns aici la începutul secolului al XV-lea, împreună cu familia și cu suita sa, voievodului vlah Ivan Borojevic i-a plăcut valea cea însorită și verde, întinsă între munte și mare, și a hotărât să rămână acolo și să înalțe un oraș. Iar în afara așezării, pe o colină de pe care se vedea toată valea, la o margine a râului Cetina, a ridicat o biserică, numită apoi de sârbii muntenegreni Vlaska Crkva, pe care a închinat-o Nașterii Maicii Domnului, în semn de mulțumire către Sfânta Fecioară, care l-a ajutat să ajungă aici, tocmai în ziua de 8 septembrie. Biserica a fost clădită în anul 1450, din împletituri de nuiele și pământ, și a fost acoperită cu papură și paie.

Piatra funerară a voievodului vlah Ivan Borojevic

Cetinje a crescut și s-a îmbogățit sub conducerea înțeleaptă a bătrânului Ivan Borojevic. De aici plecau pe mare, în toate colțurile lumii, brânza grozavă a ciobanilor vlahi, zisă „de Lovcen”, după muntele pe care era făcută, și o carne uscată, un fel de pastramă de oaie, numită „Kastradina”. Legendă spune că vlahii din Cetinje erau așa de bogați, încât în fiecare curte se află și azi îngropate vase de lut cu bani și bijuterii din aur. Legenda e foarte aproape de adevăr, căci arheologii contemporani au găsit nenumărate comori.
Pentru că Dumnezeu și Maica Domnului, la care se închinau cu mare evlavie vlahii, i-au ajutat să trăiască atât de bine, locuitorii din Cetinje au reconstruit din piatră biserica veche și au împodobit-o cu icoane aurite și strane de lemn prețios. Când au murit, Ivan Borojevic și soția să, Jelica, au fost îngropați în fața bisericii, așa cum a lăsat poruncă voievodul, pentru ca urmășii lui să fie legați pentru totdeauna de Cetinje. Pe mormintele lor au fost puse două sarcofage de piatră, ca două pietre de hotar.
Doi dintre fiii lui Ivan Borojevic, Boroje și Vladislav, au rămas în Cetinje, așa cum cerea testamentul părintelui lor, iar alți doi, Vusur și Dragoslav, au plecat să ducă seminția și bogăția vlăhească în alți munți neumblați până atunci. Iar urmășii lor au umplut Muntenegru cu faima și numele lor.

Lăcășul regilor

Orașul Cetinje

Într-o „chartă” medievală, biserica vlahă este pomenită ca fiind primul locaș de rugăciune al orașului. Chiar și după ridicarea mănăstirii slave din Cetinje, Biserica Vlahilor a continuat să fie biserica cea mai importantă și mai iubită. În ea au fost botezați prinți și s-a cununat regele Nikola I Petrovic Njegos (Negus) al Muntenegrului, iar în cimitirul său au fost îngropați cei mai de seamă oameni ai locului. În anul 1864, biserica a fost din nou refăcută, pentru că un cutremur o șubrezise. Și așa cum a fost făcută atunci arată și astăzi. Înstrăinată, poate, de tiparul ei străvechi, ciobănesc, dar dovadă vie despre credință și vechimea acelui neam de păstori vlahi. Regii muntenegreni i-au dat mai departe cinstea care i se cuvenea celei mai vechi biserici, păstrătoare a unei prețioase memorii colective.

Însă, începând cu dinastia Petrovic – Njegos, în care șeful statului era și episcopul ortodox al Muntenegrului, gloria bisericii vlahe s-a stins, în favoarea mănăstirii slave Cetinje – care a fost înzestrată cu bogații și sfinte moaște făcătoare de minuni.

Despărțirea

Sunt tot în curtea bisericii din Cetinje, acolo unde, cu câteva zile în urmă, a tras din nou clopotele, după sute de ani, un vlah: părintele Longhin. Poate că imaginea părintelui bătând bucuros clopotele bătrâne sau poate sentimentul acela straniu, de comuniune, pe care l-am trăit în biserică, mi-a risipit mâhnirea că la Vlaska Crkva nu a fost liturghie.
Dau ocol bisericii, cu nădejdea că voi găsi ceva care să-mi arate că viața ei nu e numai istorie. Am înconjurat-o până la amețeală și cu părintele Longhin, o fac acum și singur. Dar biserica vlahilor din Muntenegru e acum ca răul Cetină, după blestemul lui Ivan Crnojevic: numele i-a trecut peste veac, viața nu.

(«Formula As», nr. 890, 23-30 Octombrie 2009)

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.