Ne despărțim de încă un erou: Generalul-locotenent (rtr) Constantin Ispas, veteran al celui de-Al Doilea Război Mondial

17 ianuarie 2019. A încetat din viață încă un erou, generalul-locotenent (rtr.) Constantin Ispas, veteran al celui de-Al Doilea Război Mondial, a anunțat Ministerul Apărării Naționale.

„Viața mi-a dat luminarea să pot vedea că omul este hărăzit să trăiască sub zodia acțiunii și a aspirațiilor pentru autodepășire, iar valorile de bine, de frumos și de adevăr să devină virtuți sacre peste timp și oameni. TIMPUL le dimensionează oamenilor viața, rostuindu-le realizări și împliniri, pe măsura vredniciei lor. La anii mei, cursa vieții se consideră că se apropie de sfârșit. Am cunoscut bine viața umană, încât pot spune că am văzut multe și am învățat multe. Totodată, am fost convins că nimic nu ne face mai necesari în viața umană ca dragostea și respectul pentru semenii noștri” (Constantin Ispas, 23.08.2019, la vârsta de 94 de ani).

Viața generalului-locotenent Constantin Ispas, veteran al celui de-Al Doilea Război Mondial, conform armataromaniei.ro:

Venerabilul veteran s-a născut în satul Turcinești, jud. Gorj, pe data de 23 august 1925, într-o familie cu 5 copii. După absolvirea cursurilor școlii primare a fost încadrat copil de trupă la Regimentul de Gardă „Mihai Viteazul”, cunoscând astfel, de la o vârstă fragedă, viața grea și aspră din timpul războiului.

În paralel cu școala generală a reușit să urmeze și cursurile Academiei Regale de Muzică și Artă Dramatică, București. A participat la cel de-Al Doilea Război Mondial, în perioada 1941-1944, cu Regimentul de Gardă 6 „Mihai Viteazul” – Compania de Cercetare, în campania din Rusia. A fost grav rănit și lăsat, astfel, la vatră. După război și-a completat stagiul militar la Regimentul 5 Artilerie Grea Brașov, apoi a urmat cursurile Școlii Militare de Subofițeri Breaza, obținând gradul de sergent major.

A ocupat mai multe funcții în cadrul Armatei, perfecționându-se continuu.

Astfel, în anul 1956 a absolvit Academia Militară- Facultatea de Arme Întrunite, iar în anul 1971 a absolvit cursul post academic superior de cibernetică și cursul postuniversitar de management consulting. A ocupat funcții importante în toată cariera militară, printre care amintim funcțiile de cadru didactic din cadrul Facultatății de Arme Întrunite – Academia Militară, șef sisteme informatice la Marele Stat Major, iar spre finalul carierei, comandant al Centrului Militar Gorj. După trecerea în rezervă a fost, pentru o perioadă de 3 ani, primar al comunei Turcinești, iar din 1990 președinte al Filialei Gorj a Asociației Naționale a Veteranilor de Război.

Domnul general Constantin Ispas s-a remarcat și printr-o bogată activitate literară, publicând mai multe lucrări științifice și manuale necesare studenților la Academia Militară, precum și lucrări istorice printre care menționăm:

«Nemuritorii. Generali Gorjeni, valori ale neamului românesc» – 2002, 

«Vitejii Gorjului – Cavaleri ai Ordinului Mihai Viteazul» – 2004,

«Lelești, vatră de eroi și viteji» – 2017,

Revista «Onoare și Jertfă» – redactor șef ș.a.

Pentru întreaga activitate desfășurată în slujba patriei, în anul 2018, i s-a conferit titlul de «Cetățean de Onoare al Municipiului Târgu Jiu».

Cu prilejul împlinirii a 74 de ani de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, pe 8 mai 2019, s-a desfășurat Ceremonia de comemorare a Zilei Victoriei, organizată în orașul Zvolen, Slovacia. La finalul ceremoniei, Excelența Sa, domnul Andrej Kiska, președintele Slovaciei, a acordat decorații veteranilor de război care au luptat pe teritoriul acestei țări. Dintre cei 7 luptători decorați, 3 au fost români, printre care și domnul general-locotenent (rtr.) Constantin Ispas.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

La 28 februarie 2015, la Albac, judeţul Alba, într-un cadru festiv, prilejuit de comemorarea a 230 de ani de la martiriul lui Horea, Cloşca şi Crişan, şi decernarea titlului de Cetăţean de Onoare al comunei acestor bravi Eroi Martiri ai Neamului daco-românesc multimilenar, Asociaţia «Ţara Iancului – Iubirea Mea», iniţiatoare a evenimentului, a acordat titlul de membru de onoare domnului general-maior de divizie Constantin Ispas, veteran de război, care, la rugămintea preşedintelui Asociaţiei – ing. Ioan Paul Mărginean, destăinuia pentru «Condeiului ardelean», o parte din viaţa domniei sale, desfăşurată de la argat, la copil de trupă, la general-maior veteran şi, aşa cum îi placea să spună, la „CRĂIŞOR-VETERAN”.

„În partea de Nord a judeţului Gorj, acolo unde culmile sudice ale masivului Straja se lasă domol spre valea largă a Jiului, se află satul Turcineşti, o aşezare binecuvântată de Dumnezeu şi hărăzită oamenilor cu tot ce aceştia au trebuinţă pentru un trai îmbelşugat. Într-un asemenea loc m-am născut, la 23 august 1925, şi de douăzeci de ani locuiesc în satul unde am văzut lumina zilei.
În anul 1932, părinţii m-au înscris la şcoala din sat. Timp de 6 ani, familia mea a făcut eforturi foarte mari pentru a-şi întreţine cei 5 copii (eu fiind cel mai mare), fiind nevoiţi să-şi câştige existenţa lucrând în curţile şi pe pământul ţăranilor înstăriţi. Eu am fost ţăran şi rămân cu sufletul înnobilat de acest titlu; port în mine un soi de cuminţenie şi puritate neaflate altundeva. (Toată viaţa am avut alergie şi chiar supărare când auzeam expresia ‘măi ţărane!’).
Ca fiu de ţăran sărac, de mic am muncit la câmp sau pe deal, mai mult pe la alţii; mereu cu gândul la ziua de mâine, cu multă suferinţă adunată-n suflet.

Am fost un copil fără copilărie, am cunoscut mai mult ce este amar, adică necazul şi sărăcia, durerea şi, rareori, bucuria. Starea de sărăcie a familiei mele se adâncea mereu. În aceste condiţii, părinţii m-au convins că ar fi bine să accept să lucrez, pentru o scurtă perioadă de timp, ca argat în curtea unui ţăran înstărit dintr-un sat vecin. Aici, în gospodăria lui B.P., am avut şansa să întâlnesc oameni cu studii superioare în viticultură şi pomicultură, oameni cu suflet şi dragoste de muncă.
La scurt timp, am devenit febleţea unuia din fiii lui B.P., care, într-o seară, după multe discuţii pe teme diferite, mi-a spus că locul meu este în alt domeniu de activitate, nu ca argat.
De la acest om am înţeles că munca are înalta misiune de a ne da voinţă, energie, curaj, răbdare şi perseverenţă. Tot el îmi repeta mereu: ‘Vai de acela care n-a învăţat să muncească!’. O întâmplare care mi-a schimbat radical destinul La 15 august 1938, ziua în care satul sărbătoreşte hramul Bisericii, ‹Sfânta Maria Mare›, am venit şi eu de la stăpân pentru a fi alături de cei dragi. În după-amiaza acestei zile frumoase şi cu mult soare, se opreşte în faţa casei noastre o trăsură al cărui vizitiu era un soldat, iar în trăsură un chipeş ofiţer, îmbrăcat în ţinută de gală, care întreba de familia lui Costică Ispas.

Dialogul cu tatăl meu a fost scurt şi emoţionant. La despărţire, ofiţerul îi spuse fostului său prieten din copilărie: ‘Măi Costică, îmi dai mie copilul ăla mai oacheş să-l iau cu mine la Bucureşti?’. Tata, cu bucurie în suflet şi lacrimi în ochi, îi răspunde: ‘Ţi-l dau, Traiane, că acasă trăieşte foarte greu, iar eu mai am alţi copii de crescut’.
După câteva zile, am plecat la Bucureşti, unde am fost încadrat copil de trupă în structura Regimentului de Gardă ‹Mihai Viteazul›, la muzica regimentului.
Aici m-am acomodat repede cu viaţa grea şi aspră din armată şi, în paralel cu şcoala generală, am urmat (fiind admis prin concurs) cursurile Academiei Regale de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti, unde am avut ca profesori, printre alţii, pe Ion Chirescu – teorie şi solfegii, Ion Dumitrescu – armonie, pe Ionel Perlea – clasa de dirijat etc.. În aceşti ani, am acumulat solide cunoştinţe în domeniul muzicii clasice universale, care mi-au fost utile toată viaţa. De la marile personalităţi ale culturii muzicale internaţionale, enumerate mai sus, am învăţat şi reţinut că în viaţă trebuie să fii sârguincios (muncă permanentă şi metodic făcută), că sârguinţa se capătă prin voinţa fermă de a nu-ţi acorda ore de distracţii înainte de a-ţi fi îndeplinit datoriile zilnice.
Cariera muzicală începută frumos şi cu reale perspective, se întrerupe brusc, ca urmare a rănilor produse de cutremurul din 1940, când am fost scos de sub dărâmături după cca. două ore, cu dantura făcută praf (pentru un trompetist acest lucru însemna sfârşitul carierei).
În Ţară, evenimentele dramatice se ţin lanţ. Ruşii ne dau ultimatumul prin care ni se cere cedarea Basarabiei, Bucovinei şi a Ţinutului Herţa. Astfel se produce prima lovitură de dezmembrare a României (23 august 1940). În ianuarie 1941, se declanşează rebeliunea legionară, care a produs asupra mea puternice sechele.

În acelaşi an, un alt blestem: se declanşează cel de Al Doilea Război Mondial. Eu, fiind încadrat în statul de organizare al Companiei de Cercetare a Regimentului, al cărui comandat era Traian Diaconescu (cel care mă adusese la Bucureşti şi care, de fapt, era mentorul meu), am plecat pe front, pentru o perioadă de trei ani de zile (iunie 1941 – aprilie 1944), cu Regimentul de Gardă 6 ‹Mihai Viteazul› în campania din Rusia.
În primăvara anului 1944, la cerere, am fost admis ca voluntar (împlinisem 19 ani). După o scurtă şi sumară perioadă de instrucţie, am fost din nou trimis pe front. Regimentul de Gardă ‹Mihai Viteazul›, partea operativă, se găsea în zona Iaşi – Târgu-Frumos (Bătălia Moldovei).

În luna iulie, am fost grav rănit şi trimis de urgenţă la spitalul din zona interioară nr. 314 Budeşti (30 km sud Bucureşti), unde am fost operat. Fiind depistat ca fiind bolnav de TBC, am fost reformat şi lăsat la vatră. Următorii trei ani, am fost numai prin spitale şi sanatorii. Tata nu venise de pe front, iar mama se îmbolnăvise şi ea de TBC. Întreaga familie se găsea într-o dramă ce cu greu poate fi descrisă. Un fenomen incredibil În 1948, bolile grave acumulate în anii războiului dispar cu desăvârşire, iar viaţa şi cariera militară revin în forţă.

În toamna anului 1948, norii negri se risipesc, se nasc primele semne ale unei noi vieţi. A apărut pentru mine o şansă de supravieţuire, noi posibilităţi de a-mi relua cariera militară întreruptă de două ori. În luna noiembrie, am fost din nou încorporat în armată pentru a-mi completa serviciul militar (încă un an şi jumătate) la Regimentul 5 Artilerie Grea Braşov. Conducerea acestei unităţi m-a selecţionat pentru a urma cursurile Şcolii Militare de Subofiţeri Politici Breaza. La terminarea şcolii, am fost avansat, iniţial în gradul de sergent major. După două zile, au fost chemaţi la Bucureşti şefii de promoţie ai celor 6 diviziuni (printre care şi subsemnatul), unde mi s-a comunicat ordinul de avansare la gradul de locotenent, am fost echipaţi şi trimişi la Sibiu pentru acordarea oficială a gradului (30 decembrie 1949).
Toţi cei 600 de elevi absolvenţi ai şcolii au fost repartizaţi la unităţi în funcţia de locţiitori politici, în afară de subsemnatul, care, nefiind membru de partid, am fost numit în secţia mobilizare din Marele Stat Major.

Promovarea mea în cel mai mare şi important eşalon militar al Armatei Române şi într-o funcţie de mare răspundere, despre care nu învăţasem nimic în şcoala militară, mi-a întărit considerabil încrederea că mă aflu pe un drum care duce către o frumoasă carieră militară.
Totul depindea de acum înainte numai şi numai de mine. Trebuia să dau dovadă de o mare voinţă şi de o continuă perseverenţă în a învăţa principiile şi metodologia mobilizării, forma şi conţinutul documentelor specifice acestei activităţi.
În cadrul noului loc de muncă, ofiţerii pe care i-am găsit aici proveneau din vechea armată (supusă unui intens proces de sovietizare), cadre superioare cu o bogată experienţă, mari valori militare. Faptul că nu erau membri de partid a făcut ca ‘bătrânii’ să fie daţi afară din armată, iar unii judecaţi şi chiar condamnaţi. Odată cu mine au venit în Secţia mobilizare, direct din şcolile militare, nouă ofiţeri tineri, toţi membri de partid.
În circa 6-8 luni, cu sprijinul ‘bătrânilor’, al căror preferat devenisem, am reuşit să-mi însuşesc foarte repede cunoştinţele necesare pentru îndeplinirea funcţiei.
Aceşti oameni de suflet şi cu dragoste de armată m-au sfătuit în repetate rânduri să rezolv problema cu partidul şi să mă pregătesc temeinic pentru a susţine examenul de admitere la Academia Militară, pentru că fără studii militare superioare nu am şanse de a rămâne în cadrul armatei.

În toamna anului 1953, în urma unui examen cu mari pretenţii şi foarte mulţi candidaţi, am fost admis la Facultatea de arme întrunite. La terminarea celor trei ani de studii, am fost selecţionat şi oprit ca lector-asistent, apoi profesor la catedra de Tactică generală şi artă operativă din Academia Militară, azi Universitatea Naţională de Apărare.
Precizez că în perioada 1953-1956, petrecută în cea mai înaltă instituţie de învăţământ militar, mi-am consolidat cunoştinţele de strategie şi doctrină militară, de istoria artei militare, în noile condiţii ale evoluţiei ştiinţei şi tehnicii militare moderne.
Prima parte a tinereţii se încheie în toamna anului 1966, când destinul mă aruncă într-un nou domeniu necunoscut în armată, cu implicaţii majore în optimizarea conducerii la toate eşaloanele, folosind tehnica electronică de calcul.
Noile probleme puse în faţa armatei, privitoare la modernizarea structurilor de conducere şi la realizarea unor sisteme informatice pentru toate categoriile de arme, au determinat eşaloanele superioare să dispună mutarea mea, în baza ordinului Marelui Stat Major MC 00588/1966, în interes de serviciu, ca ofiţer cu automatizarea, în Secţia de Cercetări Ştiinţifice pentru mecanizarea şi automatizarea conducerii trupelor – organism nou înfiinţat în cadrul Direcţiei Operaţiei din Marele Stat Major.
La prezentarea mea la noul loc de muncă, mi s-a pus în braţe Statul De Organizare al Secţiei, în care urmau a fi selecţionaţi ofiţeri specialişti din toate armele, matematicieni şi analişti de sisteme civili.
Şefii mei direcţi, generalii Gheorghe Iepure şi Octavian Orban, necunoscători ai problemelor din acest domeniu, mi-au dat mână liberă să fac propuneri de încadrare a Secţiei şi să-i stabilesc obiectivele de realizat în următorii ani. De asemenea, mi s-a permis să iau legătura la nevoie cu generalul Ion Gheorghe, şeful Marelui Stat Major, care era direct interesat de realizarea noilor structuri în armată.

În perioada 1968-1971, am urmat, la zi: Cursul postacademic superior de cibernetică şi Cursul postuniversitar de management şi consulting.
Etapa următoare începe în anul 1971, când ia fiinţă Direcţia de Mecanizare şi Automatizare a Conducerii Trupelor (DMACT), având ca structură: Secţia sistemelor informatice teritoriale (condusă de col. Constantin Ispas) şi secţia Conducerii Trupelor. La propunerea subsemnatului, conducerea DMACT a fost încredinţată generalului inginer de transmisiuni Virgil Dobrin – brav şi viteaz veteran de război.
În teritoriu s-au constituit centre teritoriale de calcul, birouri de informatică şi prelucrare automată a datelor etc.. La Academia Militară s-a înfiinţat catedra de Automatizarea Conducerii Trupelor, având drept scop elaborarea cursurilor necesare implementării noilor metode moderne de conducere. În acest scop, un colectiv de lectori superiori din Academie (col. Constantin Ispas, col. Alexandru Iatan şi col. Ion Dobrin) au elaborat şi prezentat în premieră cartea Probleme ale Ştiinţei Conducerii cu aplicaţii în domeniul militar, abordând aici următoarele teme: Consideraţii cu privire la teoria conducerii trupelor; esenţa şi conţinutul conducerii trupelor; atributele şi metodele conducerii ştiinţifice; metode moderne utilizate în conducerea trupelor; comanda şi coordonarea ca funcţii şi momente caracteristice procesului de conducere; funcţiile sistemului informaţional-decizional; principii de elaborare a deciziilor, optimizarea lor cu ajutorul tehnicilor electronice de calcul etc..

În cursul anului 1974, sub egida Editurii Militare, mi-a apărut o nouă carte de specialitate, în cuprinsul căreia am tratat modalităţi de aplicare a teoriei matematice în alegerea variantei optime a deciziei, precum şi folosirea conceptului teoriei utilităţii în lucrul statelor majore.
Aceste două lucrări au constituit elementul de referinţă pentru Biroul de Informatică al Direcţiei Operaţii din Marele Stat Major, în fundamentarea ipotezelor avute în studiu de acest organism.
***
Am mărturisit unele momente din anii de început ai copilăriei şi tinereţii mele.
Cred că se cuvine să înfăţişez, pentru a se cunoaşte, şi câteva din GÂNDURILE MELE LA APUS DE VIAŢĂ.
Acum, îmi descarc sufletul de unele apăsări generate de conştiinţa de român şi de om, ca şi de încărcătura psihică a celor trăite, viaţa fiindu-mi câmpul de luptă cu împliniri şi eşecuri.
Viaţa mi-a dat luminarea să pot vedea că omul este hărăzit să trăiască sub zodia ‘acţiunii’ şi a aspiraţiilor pentru autodepăşire, iar valorile de bine, de frumos şi de adevăr să devină virtuţi sacre peste timp şi oameni. Timpul le dimensionează oamenilor viaţa, rostuindu-le realizări şi împliniri pe măsura vredniciei lor.
Pentru mine, ca om, timpul a fost ţesătura vieţii, a fost chemarea către descoperirea realităţii fiinţei mele, concretizându-mi scadenţa trăirii interioare; valoarea timpului mi s-a etalat în intensitatea şi plinătatea cu care am trăit clipele existenţei, în frumuseţea vieţii şi bucuria de a nutri optimism în viitor.

La cei 90 de ani pe care i-am împlinit, cursa vieţii se consideră că se apropie de sfârşit. Aproape de potou fiind, viaţa mi se perindă în minte, peste întinsul anilor trecuţi, într-o panoramă fugitivă de proporţii uriaşe.
Imaginea timpurilor trăite îmi dă unele potolite emoţii, intens meditative, ce mă fac să am în suflet o mixtură de sentimente şi reacţii psihice.
Cum idealurile şi visurile tinereţii, strâns legate de Neam şi Ţară, au fost împlinite, mă leagăn şi eu într-un sentiment de mulţumire, ca orice român care aparţine de generaţia care a dus lupta sfântă de eliberare a pământurilor străvechi româneşti.
Am impresia că este adevărat ce se spune: fericirea firii omeneşti, ca şi desăvârşirea ei stau în a ne face datoria.

Valurile vieţii, când mai învolburate, când mai potolite, dar într-un iureş necontenit, împreună cu şuvoiul neîncetat al timpului, m-au angrenat în cursa vieţii pe care o văd, acum, ajunsă aproape de capăt.
Am cunoscut bine viaţa umană, încât pot spune că am văzut multe şi am învăţat multe.
Totodată, am fost convins că nimic nu ne face mai necesari în viaţa umană ca dragostea şi respectul pentru semenii noştri.
Cele trei pasiuni de bază care mi-au străjuit viaţa, armata în care mi-am desfăşurat profesia de militar activ, căreia i-am dăruit toată puterea şi priceperea fiinţei mele, drumeţiile făcute pe toate meleagurile Ţării şi dorinţa arzătoare de a face orice lucru tot mai bine şi de a şti mereu ce e mai bun în lume mi-au dat satisfacţii.
Trăind, simt freamătul căutărilor de valori în viaţa ce mi s-a scurs sub aureola unei munci fără preget şi a demnităţii.
Astăzi încerc sentimente şi stări sufleteşti atât de intime şi proprii încât numai tăcerea e în stare să le mai înţeleagă.
Trăiesc amintiri pe care nu mai am cu cine să le evoc; sunt doar un călător pe un drum nesfârşit care se pierde în zare.
Ei, cei ce-mi stăruie în minte, nu mai sunt, iar mâine-poimâine nu vom mai fi nici cei de azi şi aşa omenirea în cursul ei îşi perindă valul, cu generaţie după generaţie. Ca să fim noi şi să ne bucurăm de binefacerile civilizaţiei şi culturii umane, au fost ei cei dinaintea noastră.

Ei ne-au lăsat ca moştenire nu numai zestrea primită de la înaintaşii lor, dar şi sporul adus de ei prin viaţa lor, concretizat în creşterea şi îmbogăţirea patrimoniului uman, ca civilizaţie şi cultură. Iar noi, generaţia mea, se cade să putem avea satisfacţia că ne-am integrat pozitiv în rostogolirea neîncetată a generaţiilor din lanţul omenirii.
În faţa situaţiei cu contururi de gravitate şi decisive în care mă găsesc, nu mi-am pierdut cumpătul şi nici nu m-am lăsat pradă descurajării. Mintea îmi este încă vie şi iscoditoare, dar slăbiciunile trupului mă trag în jos, diminuându-mi puterile şi sădindu-mi o undă de deprimare în suflet, ceea ce face ca viaţa în sens material să devină tot mai amorfă şi apatică.
La mine, însă, lucrurile sunt mai complicate, căci mintea mă ajută să am o conştiinţă activă, să scriu mai mult decât în tinereţe, în schimb trupul, devenind tot mai apăsat de slăbiciuni, îmi pune tot felul de probleme şi aici stă tragedia evenimentului ce va veni.
Natura, în înţelepciunea ei, a ştiut ce face, că-i ia omului mai adesea mintea, lăsându-l într-o apatie totală şi decrepitudine, pentru a nu-şi mai da seama de durerea sfârşitului; în acest fel, viaţa nu mai devine chinuitoare, nici pentru el, nici pentru cei din jur.
Închei prin a vă mărturisi că am deplina convingere că CEL DE SUS mă va ajuta să termin şi cel de-al cincilea volum, MISIUNE ÎNDEPLINITĂ, cu care se încheie lucrarea NEMURITORII.
***

În conformitate cu prevederile legilor în vigoare, în prima decadă a anului 1986, am fost trecut în rezerva armatei din funcţia de Comandant al Centrului Militar Judeţean Gorj, iar la începutul anului 1990, am recâştigat calitatea de veteran de război (în cei 50 de ani ai societăţii comuniste, toţi cei care am luptat împotriva statului bolşevic (1941 – 23 august 1944) am fost consideraţi „criminali de război”), preluând şi funcţia de preşedinte al Filialei Gorj a Veteranilor de Război, funcţie pe care o deţin şi în prezent.
În cei 25 de ani de la înlăturarea dictaturii comuniste am sfidat obişnuinţa cantonării în inactivitate, am stat departe de excese, de deşertăciunile trufiei şi infatuării (în atmosfera tihnită a unui colţ de Ţară binecuvântat de Dumnezeu, care este pentru mine Turcineştii Gorjului)”.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.