Roger Scruton, un om deasupra vremii sale

Sir Roger Scruton a murit. Diagnosticat cu cancer vara trecută, el a trecut la cele veșnice în pace duminică, înconjurat de familie.

Se vor spune și se vor scrie multe lucruri în zilele care vor veni, dar poate că pot spune și eu câte ceva aici.

Primul lucru este de a reaminti ceea ce a spus familia Scruton în anunțul privind moartea sa. Ei se referă la cât de mândri sunt de Roger și de toate realizările sale. Pot spune că toți prietenii săi împărtășesc același sentiment. Realizările sale au fost remarcabile. A fost un om care părea să știe totul despre toate, scriind cărți despre arhitectură, filosofie, frumusețe, muzică, religie și multe altele. În multe feluri – după cum mi-a mărturisit fostul său student, Rabbi Sacks – părea deasupra vremii sale.

Plăcere versus Fericire, de Roger Scruton
Plăcerea și fericirea nu sunt unul și același lucru. Sunt plăceri vicioase,
plăceri distructive, plăceri dependente, plăceri înjositoare. Însă nu există
așa ceva precum o fericire vicioasă, distructivă, care dă dependență
sau înjositoare. Persoana fericită deține cel mai important bun al omului.
Fericirea nu ne încalcă libertatea noastră. Aduce iubirea pentru ceilalți
și bucurie tuturor celor care o întâlnesc. Este la fel de departe de plăcere
pe cât este sănătatea de beție. Iar rădăcina ei este auto-aprobarea –
conștiința faptului că ceea ce ești este ceea ce este bine să fii
(Citește mai departe...)

Părea că nu există vreun domeniu pe care nu-l stăpânește. Pe la mijlocul anilor 2000 ne aflam la o cină în casa prietenului nostru Shusha Guppy alături de un grup de scriitori și jurnaliști eminenți, fiecare cu un ego pe măsură. Îmi aduc aminte cum unul dintre ei l-a întrebat pe Roger dacă se gândește să scoată o ediție adusă la zi a cărții sale „Vestul și restul”. Cu o modestie specifică și sub nicio formă falsă el a răspuns negativ, deoarece nu credea că mai stăpâneşte persana la același nivel.

Fără îndoială că vor exista discuții în zilele următoare legate de „controverse”. E posibil chiar să fie și reglări de conturi. Așa că este bine să insistăm asupra faptului că în ceea ce privește marile probleme ale timpului său Roger Scruton a avut dreptate. În timpul Războiului Rece el a înfruntat un establishment cultural care era fie neutru, fie anti-occidental la modul activ. Roger nu doar că a gândit drept, dar a fost drept. Nu sunt mulți filosofi care devin oameni de acțiune. Dar prin înființarea „universității clandestine”, alături de alți fondatori, el a făcut tocmai asta. În anii 70 și 80, riscând imens, el a mers în spatele Cortinei de Fier și a predat filosofie unor grupuri de studenți însetați de cunoaștere. Dacă Roger și colegii săi ar fi fost niște gânditori de stânga care infiltraţi în regimuri de dreapta pentru a preda Platon și Aristotel ar fi existat până acum mai multe filme hollywoodiene despre ei. Dar toate acestea nu au contat. Notorietatea publică nu a contat. Tot ceea ce a contat a fost să facă ceea ce trebuie și să țină aprinsă flacăra adevărului filosofic în societăți în care oficialitățile încercau din greu să o stingă.

Primind numeroase distincții și premii în străinătate, în anul 2016 a primit într-un final recunoașterea meritată și în țara natală atunci când i s-a acordat titlul de cavaler. Cu toate acestea, rămâne senzația că a fost subapreciat în propria-i țară. Era o senzație pe care nu puteai să ți-o reprimi când călătoreai în străinătate. Am pierdut șirul țărilor în care, vorbind de starea jalnică a lucrurilor din Marea Britanie, primeam drept răspuns următoarea replică: „Dar îl aveți pe Roger Scruton”. Ca și cum asta ar fi fost de ajuns pentru a asana vreo societate. Și într-un fel aveau dreptate. Dar aici era vorba de ecartul dintre reputația sa în țară și cea din străinătate. Marea Britanie nu a fost niciodată, desigur, foarte prietenoasă cu filosofii, un fapt pe care Roger îl credea parțial corect, dar tratamentul pe care el l-a primit a fost scandalos. După cum au dovedit evenimentele de anul trecut, el putea fi invitat la o emisiune tv sau radio sau chemat să dea un interviu în presa scrisă doar cu scopul ca jurnalistul să încerce „să arate monstrul de dreapta”. Ultimul interviu pe care l-a acordat emisiunii Today este exact un astfel de moment. BBC l-ar fi putut întreba despre orice. L-ar fi putut întreba despre Immanuel Kant sau Hegel sau despre atitudinea corectă prin care putem aborda probleme contemporane cum ar fi cea a mediului. Dar nu au făcut asta. Ei doreau un „te-am prins” ieftin, spre rușinea culturii media și intelectuale, nu a sa.

Dar dacă există un motiv pentru care astfel de încercări de „te-am prins” au eșuat constant, este pentru că nimeni nu putea înfățișa o persoană care nu exista. Desigur că uneori Roger putea să-și arate colții ideologici, dar el a fost unul dintre cei mai candizi, stimulatori, generoși și profunzi oameni pe care îi puteai cunoaște. Din primul moment în care ne-am întâlnit – când eu abia îmi începeam cariera – el a fost un ghid și un prieten constant. Și nu doar în lucrurile mari, ci și în cele mici care contează adesea mai mult când te definești. De-a lungul anilor am pierdut numărul oamenilor pe care i-am întâlnit și pe care îi ajutase la fel cum mă ajutase pe mine, fără să dorească ca cineva să observe acest lucru și fără să aștepte vreo răsplată.

Revenirea stângii acoperă crimele marxisumului, de Roger Scruton
Curriculum nostru școlar vorbește fără încetare despre Holocaust. Multe state
au transformat negarea sa într-o crimă, iar muzeele și monumentele dedicate
victimelor nazismului și fascismului există în toată Europa. Dar milioanele
de victime ale comunismului abia dacă sunt amintite (Citește mai departe...)

Altcineva decât Roger poate s-ar fi acrit în urma tratamentului pe care l-a primit, dar nu a fost cazul său. Indiferent de perspectiva sa complexă asupra credinței, el a avut o atitudine creștinească asupra iertării și asupra nădejdii spre mântuire. Ultima sa scriere pentru The Spectator reflectă această atitudine. Dacă uneori se integra mai greu în vremurile pe care le trăia, acest lucru se întâmpla în principal deoarece nu credea în tonul de animozitate și de dușmănie profesionalizată. A crezut în loc și a trăit în duhul altei epoci, o epocă în care îi încuraja și pe cititorii săi să trăiască. Era un duh al recunoștinței pentru ceea ce ai primit și iertare pentru ceea ce nu ai primit.

Unul dintre primele mele gânduri triste la auzul acestei vești a fost legat de cât multe mai aveam să-l întreb. Dar, în duhul pe care el l-a încurajat, mă voi îndrepta spre rafturile pline cu cărțile sale și mă voi minuna din nou de cât de multe ne-a oferit.

de Douglas Murray

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.