O frumoasă poveste de dragoste

În urmă cu mulţi ani, într-un spital dintr-un oraş oarecare, pe patul de moarte, un tânăr îşi dorea foarte mult să o cunoască pe asistenta care-l îngrijea. El fusese accidentat foarte puternic (într-un cumplit accident de maşină).

În urmă cu mai mulţi ani, într-o tabără de iarnă, undeva în nordul ţării, se îndrăgostise lulea de o fată care nici măcar nu se uita la el. Următorii zece ani i-a trăit foarte marcat de această iubire. Ajunsese profesor de limba română în oraşul respectiv şi-şi închipuia că pe toate străzile se întâlneşte cu fata respectivă. Era profesor în oraşul în care ştia el sigur că fata locuieşte. Era foarte iubit de copii, chiar adorat de ei.

Într-o după-amiază, pentru că perorase un pic împotriva orânduirii comuniste, o maşină neagră îl călcă, pe trotuar. Îl loveşte şi dă cu el de pământ. Nu vine salvarea pentru că s-au îngrijit să nu vină salvarea. În ultimă instanţă cineva, totuşi, din direcţiunea şcolii, îl ia în maşină, îl duce la spital, unde este într-o comoţie prelungită. Revenindu-şi, îşi dă seama că este foarte puternic lovit la cap, în jurul căruia avea numai bandaje de tifon. Dar simţea nişte mâini speciale care-l bandajau şi dez-bandajau, îl hrăneau, îl îngrijeau de fiecare dată. Şi el era foarte uimit, pentru că îi ştia pe deplin gesturile pe care le-ar fi avut în momentele respective, identice cu acelea pe care le avea „mâna”.

A trecut aproape o lună de zile în care el n-a putut vedea nimic, auzea doar foarte vag glasul medicului în primul rând; asistenta nu vorbea niciodată. Când, după mai bine de 45 de zile, i s-a desfăcut bandajul şi i-a revenit cât de cât vederea, a constatat că chipul celei care-l îngrijise era identic cu chipul fetei de care se îndrăgostise în urmă cu zece ani şi care recunoscuse în profesorul de limbă română pe cel de care şi ea se îndrăgostise, însă fără să-i spună nimic.

În timp, profesorul de română a devenit student la teologie, s-a hirotonit… Asistenta a devenit soţia sa. Şi singurul dar pe care reuşesc să şi-l facă de Crăciun este ca, de fiecare dată, să se întoarcă (ei locuiesc undeva foarte departe de ţară) acasă. Şi în aceeaşi sală de clasă în care profesorul de română i-a învăţat pe copii să colinde, prin ’86-’87, continuă să-şi petreacă Crăciunul cu toate generaţiile de copii care i-au trecut prin mână ca profesor.

E mai mult decât o poveste de dragoste. Este realitatea că, uneori, dincolo de bandajele lumii, cu care suntem înfăşuraţi, chipul celor care ne iubesc ne protejează în permanenţă. Ne poartă de grijă şi, nu în ultimul rând, devin sensul de a supravieţui tuturor rănilor.

Indiferent de rana pe care o purtăm şi pe care ne-o produce uneori chiar dragostea, există întotdeauna Chipul care ne protejează, dincolo de toate bandajele lumii, şi acesta este Chipul lui Hristos. Şi atunci martirajul, încununarea, răstignirea, râsul şi plânsul deopotrivă ne sunt până la urmă daruri de la Dumnezeu şi sunt făcute toate ca să ne mântuim.

Părintele Constantin Necula – Extras din lucrarea «Porţile Cerului»

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.