Totul pentru neo-feudalii economiei şi contra neo-iobagilor

Motto: „Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ceea ce are i se va lua” (Matei 25, 29)

Presa economică franceză (Les Echos) constată că 28% dintre întreprinderile americane cu o cifră de afaceri de sub un miliard de dolari nu reuşesc să îşi acopere costurile şi datoriile din încasări. Întreprinderile cu o cifră de afaceri între un miliard şi cinci miliarde de dolari care funcţionează, de asemenea, în pierdere, reprezintă 23% din total. Pornind de la această constatare, avocatul Gheorghe Piperea face câteva precizări într-un articol pentru cotidianul.ro:

Aşadar, circa un sfert dintre întreprinderile medii americane sunt în moarte clinică economică, numai că managerii şi acţionarii lor nu au aflat încă sau nu pot să o recunoască, dată fiind situaţia dezastruoasă a salariaţilor care şi-ar pierde locurile de muncă (şi, odată cu ele, pensiile şi asigurările de sănătate) ca urmare a falimentului angajatorului. Pentru a-şi asigura precara supravieţuire, aceste întreprinderi utilizează împrumuturi de ultimă instanţă de la acţionari sau de la fondurile de tip vultur (care se hrănesc cu dobânzi şi comisioane uriaşe din disperarea unor zombies, sub cuvânt că le ajută în restructurare şi „turnaround”). Deşi sunt pe ultima sută de metri înainte de faliment, aceste companii-zombies mai utilizează din când în când şi credite de la unele bănci. Garanţii şi fezabilitate care nu mai există sunt create din nimic prin „contabilitatea creativă”. Credibilitatea care nu mai există este construită din cărţile de joc ale instrumentelor financiare derivate, pentru a credita acolo unde orice regulă de prudenţialitate ar interzice-o.

Aceşti bani-datorie sunt potenţiale resurse aruncate pe fereastră şi răpite unor întreprinderi viabile. Cum iresponsabilele bănci care dau aceste credite toxice, menite a camufla falimente de facto, sunt prea mari pentru a fi lăsate să eşueze, pierderile cauzate vor fi puse tot în sarcina noastră, a contribuabililor, a deponenţilor şi a membrilor fondurilor de pensii şi de asigurări de sănătate, aşa cum s-a petrecut şi în 2008-2010, după falimentul băncii de investiţii Lehman Brothers.

Economia americană afişează creşteri constante şi rating maxim, în ciuda datoriei publice de 24 trilioane de dolari şi a unui deficit bugetar de un trilion de dolari. Este clar că cineva câştigă (şi câştigă masiv) în timp ce un sfert dintre întreprinderile medii pierd (împreună cu salariaţii lor şi cu fondurile lor de pensii şi sănătate), iar restul sunt la limita subzistentei. Este, de asemenea, clar că aceşti câştigători sunt marii proprietari de întreprinderi globale şi managerii lor. E un câştig nemeritoriu, rezultat din rentele şi monopolurile care rezultă zilnic din eliminarea de pe piaţă a acestor „concurenţi” care nu mai reuşesc să ţină pasul cu fluxul unei economii care funcţionează pe „principiul” inegalităţii de şanse şi cu uzanţele unei societăţi în care legile, contractele şi precedentele judiciare sunt plătite cu sponsorizări ale campaniilor electorale şi cu lobby politic pentru taxe şi impozite reduse, optimizări fiscale şi salvare de la faliment cu banii vulgului.

Un fost preşedinte sud-american spunea: „Pentru prietenii mei, totul, pentru străini şi duşmani, legea”. Dublul standard a pătruns adânc în economia şi politica americane. Totul pentru neo-feudalii economiei şi contra neo-iobagilor (care se iluzionează că sunt liberi, deşi sunt captivi ai creditelor pentru case sau pentru studii); celui ce are, i se va mai da; celui ce nu are, i se va lua şi puţinul pe care îl are. Cam acestea sunt elementele principale ale ideologiei acestui sistem care, prin imperialism cultural, se extinde în toată lumea.

Inclusiv în UE, unde corupţii din vest sunt apăraţi de prezumţia de nevinovăţie, dar nu şi esticii, iar „populiştii” şi iliberalii din est sunt satanizaţi când iau decizii economice protecţioniste care sunt considerate normale şi benefice în Franţa şi Germania. Sistemul este importat inclusiv în Rusia, care nu este un model de organizare economică şi socială de urmat, ci rezultatul experimentelor libertariene ale anilor ’90 ai secolului XX, operate de administraţia Bush senior şi îmbrăţişată cu căldură de beţivul Elţîn.

Evident că şi la noi este la fel. E chiar mai rău, căci noi nu avem ratingul SUA sau cultura antreprenorială de acolo şi nici nu suntem o ţară de imigraţie, ci o ţară de emigraţie. Spre deosebire de SUA, noi nu avem 15 milioane de imigranţi semi-legali care să lucreze cu salarii de o treime din salariul mediu al americanului, ci avem 5 milioane de români plecaţi la muncă în Europa pe o treime (sau chiar un sfert în unele ţări, ca Marea Britanie) din salariul mediu al „băştinaşului”.

În 2012, 350 de mii de companii erau pe pierderi continue, perpetuate de ani de zile. Conform legii, aceste companii erau obligate să îşi reîntregească necesarul de capital (peste 100 de miliarde de lei, conform unui raport al BNR din 2015) sau să se dizolve. Nu s-a petrecut nici una, nici alta. Acţionarii au continuat să îşi subvenţioneze companiile sau le-au înlocuit cu alte companii, născute zombies, din lipsă de finanţare (băncile, la noi, nu creditează economia, ci statul şi populaţia subvenţionată de stat în programul Prima casă). Nu numai că situaţia acelor companii zombies din 2012 nu s-a ameliorat (ceea ce oricum este grav, întrucât în România sunt cca. 650.000 de companii în total, deci mai mult de jumătate dintre ele sunt în moarte clinică de ani de zile), dar au apărut peste 400 de PFA şi de întreprinzători individuali, despre sănătatea financiară a cărora nu ştim nimic – exceptând, poate, falimentele reale sau neştiute determinate de fiscul român, care a decis că este nevoie să îi taxeze pe aceşti oameni retroactiv, cu CASS din 2013 încoace, pe motiv ca fiscul a uitat să le perceapă acest CASS la timp.

Să repet că este nevoie de o resetare a capitalismului? Ar fi un truism. Mai degrabă ar fi necesar să ne întrebăm ce forţă politică, ce grup de presiune socială, ce ONG-uri şi-ar putea propune asta. Nu dau sugestii, dar ce s-a petrecut în ultimii trei ani a fost ceea ce făceau învăţaţii bizantini înainte de cucerirea Constantinopolului de către Mehmet al II-lea Cuceritorul – se certau pe esenţiala problemă a sexului îngerilor.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.