„În ce raporturi vă aflați cu nostalgia?”

Fără a fi idealist, pot spune cu maximală certitudine că am o singură nostalgie: nostalgia unei libertăţi interioare profunde şi nesincopate.

Nostalgia după un suflet, o minte şi o inimă bine încheiate din punct de vedere spiritual.

Prin libertate interioară înţeleg capacitatea de a trăi altitudinal tot frumosul, tot sublimul din noi şi toată lumina din noi.

În mod evident, mi se poate reproşa că este prea vagă şi comună această nostalgie în comparaţie cu alte nostalgii care îl captivează pe omul (post)modern.

Fiind o fiinţă supusă limitărilor spirituale, antropologic vorbind, conştientizez, la modul reflexiv şi existenţial, că nu sunt în stare să actualizez toate potenţialităţile harului pe care Dumnezeu le-a aşezat cu atât îmbelşugare, încă de la Taina Botezului, în viaţa mea.

Pentru mine harul nu este un concept teologic sofisticat, adică „demn” de a fi disecat în diverse etape ale vieţii spirituale.

Harul este sinonimul raiului. Este cel care, implicit, instaurează starea de rai în sufletul meu. Mi-l pune pe Dumnezeu în inimă.

Prin urmare, am nostalgia propriului rai, pe care, din pricina propriilor mele nedesăvârşiri, îl trăiesc sacadat, fragmentat şi fragil prin credinţă şi prin rugăciune; prin bunătatea arătată adversarului şi prin milostenia faţă de cel nevoiaş; prin asumarea smereniei în multele situaţii în care oferta mândriei este mult mai tentantă şi uşor de obţinut şi prin cartea citită, care mă ajută să mă sustrag, datorită consistenţei de frumos şi înţelepciune, curgerii inevitabile a timpului; prin autenticitatea prietenului, care îmi este aproape, nu atât la nevoie, cât la propriile bucurii şi la travaliul urcuşului spiritual; prin cei care mă îmboldesc să scriu ce-mi trece prin minte şi străbate impetuos sufletul meu.

În contrast cu această nostalgie a libertăţii interioare, anesteziată, din când în când, de defectul cel mai intim al vieţii unui om, adică de păcat, pot să afirm cu egală certitudine că nu am nostalgia comunismului, care este destul de în vogă la 30 de ani de la Revoluţia din 1989.

Sincer, mi se pare absolut ilegitimă, din punct de vedere semantic, expresia „nostalgia comunismului”. De ce?

Este iraţional şi complet defazat să ai nostalgia comunismului, pentru că asta semnifică de fapt nostalgia iadului, într-o exprimare directă şi neviciată de eufemisme sau tendinţe „negaţioniste”, ca să folosesc un termen al unui briliant istoric francez, Thierry Wolton.

Nostalgia are în conţinutul ei, elementar şi primar, dorul de casă, de părinţi, de copilărie. Bref, de întoarcere la frumos. Este nostalgia cea bună.

Nostalgia comunismului este un non-sens. Nu are cum să îmi fie dor de urât, de catastrofal, de tot ceea ce devastează.

Acest tip de nostalgie este clinic, aşa cum credea şi inventatorul acestui termen medicul alsacian Johannes Hofer.

Deci, niciodată nu voi putea avea nostalgia iadului atâta vreme cât am nostalgia paradisului din mine, ca libertatea interioară în Dumnezeu.

Episcopul Ignatie al Hușilor

Anchetă culturală publicată în Revista ORIZONT, revistă a Uniunii Scriitorilor din România, februarie 2020

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.