Ce-i lipsește României

Romania regionalizare intrebare

Mă tot întreabă unu’ și altu’ ce-i lipsește României. Mă rog, răspunsul banal ar fi că-i lipsește totul. Răspunsul corespunzător ar fi însă acela care mă enervează cel mai mult atunci când îl aud de la alții: educația. Într-adevăr, a ajuns un șablon și, mai mult de-atât, o scuză pentru a contribui și mai mult la falsa educare a oamenilor. Oricine s-ar uita pe programa băgată pe gât copiilor, se crucește. O grămadă de materii inutile le ocupă timpul, în timp ce altele, de-a dreptul toxice, așteaptă să intre pe ușa din față.

N-am chef de o discuție ideologică. Mă voi opri asupra unui aspect practic pe care-l vedem limpede zilele acestea: afacerile locale. Am fost printre cei mai vocali în ceea ce privește apărarea business-ului autohton. Motivul e dat de faptul că, la ultima criză, măsurile tembele ale cuplului criminal băsescu-boc, au condus la punerea pe butuci a unei întregi hălci de companii locale, avantajându-se cu preponderență capitalul străin. Așa se va întâmpla și acum. În ciuda măsurilor pompoase anunțate de guwerner, o grămadă de afaceri mici se vor dilua și-o vor sfârși în faliment.

Însă, dincolo de guverne și președinți, trebuie să vedem realitatea în față: nu avem o clasă antreprenorială. E dureros să constatăm acum, la treizeci de ani de la abandonarea socialism-comunismului, că principalul pilon al societății pe care ne-am dorit-o este nefuncțional. N-aș vrea să aud scuze, suntem experți în asta. O să vă confrunt cu o realitate de-a dreptul crâncenă.

La începutul crizei am avertizat că stoparea economiei se va lăsa cu șomaj masiv. Motivul e simplu: firmele autohtone sunt decapitalizate și nu-și permit să plătească salariații fără să lucreze. Nu doar că nu-și permit asta, dar nici măcar nu au capacitatea de-a face „podul”, adică să plătească șomajul tehnic al salariaților din fonduri proprii pentru a-și recupera ceva mai târziu banii de la stat. Știu că veți fi tentați să treceți cu ușurință peste asta întrucât e un aspect care s-a generalizat. Întrebarea însă e banal de simplă: ce companie e aia care-i incapabilă să-și plătească salariile câteva luni?

Privind cu atenție, vom constata că majoritatea covârșitoare a companiilor sunt, în realitate, mașini de făcut evaziune. Patronii le storc la maxim, de lucrat lucrează pe credit comercial sau – și mai rău – cu finanțare de la cămătari, salariații sunt plătiți „când are patronu’ bani” s.a.m.d. Acest dans pe sârmă este, din păcate, o constantă a activității antreprenoriale autohtone. Iar legislația nu face altceva decât să încurajeze acest comportament.

Dacă vom da un ochi la practicile de business ale marilor companii occidentale vom vedea că ordinea și abordarea corectă a unei afaceri sunt prioritare. Dați un ochi pe rezervele de cash ale marilor companii americane. Apple are 102 mld $ în rezervă! Până de curând a avut cea mai mare rezervă de cash. Asta e istorie, întrucât tocmai ce-a fost depășită de Alphabet care a ajuns la aproape 117 mld. $. Credeți că vreuna dintre aceste companii ar avea probleme majore în condiții de turbulențe? Poate că ar avea, dar ar avea și fonduri suficiente să supraviețuiască până-și găsește strategia de redresare. Să mergem mai departe. Microsoft are aproape 50 mld$ în rezerve, în timp ce Facebook a depășit 40 mld$. Acestea sunt companiile mari, îmi veți spune, dar dacă veți studia cu atenție veți constata că practica rezervei nu-i una facultativă – ca în cazul firmelor autohtone – ci una de bază, luată în serios.

Orice consultant recomandă unei companii o rezervă care să-i permită supraviețuirea pe o perioadă de cel puțin trei luni, dimensiunea optimă a acesteia fiind totuși de șase luni. Dacă vom lua la puricat antreprenorii autohtoni, vom constata că maxim 10% dintre ei conștientizează importanța rezervei și maxim jumătate dintre „iluminați” au și rezerve constituite. Poate sunteți tentați să-mi spuneți că legea obligă la constituirea rezervei legale. Să fim serioși, aia e o glumă sinistră.

Însă practica rezervei companiilor nu e conștientizată nici măcar la nivel de individ. Sunt curios, câți dintre salariați sunt conștienți de necesitatea asigurării unui buffer financiar care să le acopere câteva luni? De-a lungul carierei mele, marea majoritate – indiferent de nivelul de venituri – se întindeau mai mult decât le era plapuma. Am însă și exemple contrare: un salariat de-al meu mi-a dezvăluit că și-a asigurat rezerve financiare suficiente să trăiască decent doi ani de zile. Culmea e că pe el l-aș introduce în topul celor care se bucură cel mai mult de viață. Asta în ciuda faptului că veniturile sale lunare se situează prin zona mediană în companie. Cum e posibil așa ceva? Prin disciplină și înțelegerea „mecanicii financiare”.

Revenind la economie, trebuie să constatăm că situația nu e rea, ci de-a dreptul dezastruoasă. Cu companii decapitalizate n-ai cum să clădești o economie solidă. Asta mai ales în condițiile în care sistemul bancar autohton e unul orientat aproape exclusiv spre cămătărie. Culmea e că, în ciuda acestei evidențe, companiile autohtone nu doar că nu realizează pericolul, ci, mai mult, se bălăcesc în situația dată. Probabil ați fi tentați să-mi spuneți că n-am dreptate deoarece rezervele companiilor există, dar ca rezerve în buzunarul patronului. Aici avem de-a face cu un exemplu prost. E clar că acei bani nu sunt ai companiei, dovada fiind explozia șomajului încă de la primele anunțuri ale blocării țării pe motiv de pandemie. Ca să nu mai vorbesc că un asemenea comportament e de neacceptat într-o societate care se vrea civilizată. A-l arunca pe om în stradă încă de la începutul crizei mi se pare un cinism fără margini. Și problema e că la fel au făcut marea majoritate.

Aici avem de-a face cu un deficit de educație. Până când investitorul autohton nu va conștientiza că buzunarul companiei nu-i buzunarul său și că rolul său trebuie să fie acela de a ridica compania cât mai sus, nu de-a o căpușa, până atunci treburile nu vor funcționa. Culmea e că, un asemenea comportament, în realitate aduce avantaje celui care-l practică. Creând entități economice sănătoase nu faci altceva decât să crești valoarea companiei pe care-ai creat-o și, în cazul în care te hotărăști să ieși din ea, s-o faci la un preț pe care oricum nu l-ai fi obținut prin căpușarea acesteia. Ca să nu mai vorbesc de stima de sine pe care-o câștigi văzând cum, în timp ce alții gâfâie sub presiunea creditorilor, la tine treburile merg normal. Asta face diferența între abordarea corectă și cea tâlhărească, profund greșită.

Știu însă că e imposibil să schimbi mentalitățile, că cel care s-a obișnuit să-și căpușeze firma o va face indiferent de vremuri. Acestea fiind condițiile, ar trebui să ne adaptăm cumva lor. De-aceea, din punct de vedere legislativ ar trebui ca economia să se împartă în două bucăți pe de-o parte bucata micilor antreprenori pentru care firma e prelungirea buzunarului propriu, iar de partea cealaltă companiile cărora trebuie să li se asigure un management performant. Ce-ar presupune asta?

Pentru prima categorie absolut toată birocrația ar trebui redusă la minim, iar impozitarea care se face ar trebui să fie una forfetară cu reevaluare anuală. Știu că e greu, dar nu imposibil. Astfel, patronul n-ar mai fi nevoit să recurgă la artificii pentru a-și trage banii din firmă. Firma ar fi într-adevăr propriul buzunar și, cu siguranță, antreprenorul s-ar comporta mult mai responsabil. Stabilirea sumelor forfetare ar trebui să se facă după câteva elemente obiective, astfel încât să nu devină o sursă de corupție. În mod normal, în această categorie ar trebui să intre toate companiile care au o cifră de afaceri de maxim 100.000 – 150.000 EUR. De asemenea, trebuie limitat dreptul unei persoane la maxim o societate de acest tip. Pentru salariații acestor companii ar trebui ca statul să colecteze un fond de rezervă de 5% din brut, bani în care salariatul să poată intra când se află în șomaj sau, dacă n-a fost cazul, să-i poată ridica după ce și-a strâns în acel fond să zicem trei salarii medii pe economie.

Cea de-a doua categorie ar trebui să cuprindă companiile manageriate conform unor standarde larg acceptate. Aici însă vorbim, în primul rând, despre educație. Nu doar legislativ ar trebui să urmărească guvernul îndeplinirea acestui obiectiv, ci și educațional. Companiilor de acest tip – să zicem că celor cu o cifră de afaceri de maxim 1 milion de euro – ar trebui să li se asigure – cel puțin în prima fază – consultanță gratuită. Un administrator al unei asemenea companii ar trebui să aibă parte de o educație corespunzătoare. OK, nu obligi la parcurgerea unor scheme de învățământ de lungă durată, dar se pot creiona niște standarde astfel încât să se asigure o minimă educație a unui administrator astfel încât să se evite motive de insolvență de-a dreptul hazlii.

E totuși inacceptabil să ai companii în care fluxul de numerar să aibă o structură deficitară din cauză că instrumentul cu pricina nu e cunoscut și totul se face după cum bate vântul. La fel cum e aproape de necrezut când vezi la ce mod amatoristic se fac investițiile, fără o planificare prealabilă. Așa se ajunge în situația penibilă în care costul finanțării e mai mare decât randamentul investițiilor. Păi asta e din filmele cu proști! Sau acea halucinantă extindere necontrolată a creditului comercial pe fondul unei încasări deficitare a creanțelor. Hai să fim serioși, acestea sunt erori de Gâgă, inacceptabile de la o cifră de afaceri în sus. Iar rolul statului trebuie să fie, în primul rând, unul de mentor al acestor afaceri. Desigur, trebuie să existe și constrângeri legislative, dar, în primul rând, toți factorii implicați trebuie să înțeleagă că asta e calea bună, nu jaful la drumul mare care se practică cu voioșie.

În urmă cu câțiva ani m-am trezit cu un bun prieten din copilărie disperat că urmează să fie băgat în insolvență din cauză că nu poate să-și plătească niște datorii. Într-adevăr, i se înghesuiseră niște plăți într-un timp scurt, iar un furnizor, disperat că nu-și primește banii, i-a dat drumul unui CEC pentru întreaga datorie. Respectiva plată îl dezechilibrase și acum îi urlau furnizorii după bani, amenințându-l cu un val de CEC-uri pe care le lăsase ca garanție (altă prostie!). Am fost uimit să constat că omul n-avea habar de managementul fluxului de numerar, astfel încât perioadele bune alternau cu cele proaste. De asemenea, trata cu o indiferență maladivă colectarea creanțelor. Avea clienți cu datorii mai mari de șase luni și cărora le livra în continuare. După ce ne-am așezat la masă și am analizat structura creanțelor și a fluxului său de numerar, din zece telefoane și-a acoperit datoriile. A rediscutat cu furnizorii, a făcut eșalonări ale datoriilor, plătind avansul convenit și ținându-se cu strictețe de plăți și a ieșit din rahat fără să mai împrumute bani. O chestie banală, care ținea doar de ordine.

Exemple precum cel de mai sus sunt nenumărate. Amatorismul combinat cu lăcomia nasc monștri care n-au de-a face cu business-ul. Cred că a sosit momentul în care să ieșim din haiducie și să pătrundem în lumea profesionistă. Aici e provocarea căreia trebuie să-i facă față statul. Oare va avea cineva inițiativa de a clădi de la zero o construcție solidă, sau vom merge tot așa pe drumul sinuos către falimentul național?

Preluare: Trenduri Economice / Autor: Dan Diaconu

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

  1. Nu vede padurea din cauza copacilor…
    Cat timp lasi banul “strain” (a se cit “finanta mondiala” – care e a jidanimii) sa vina in Tara s-a terminat orice co,petitie.
    5 jidani intr-un oras de 50.000 preiau TOT in control in 3 pana la 5 ani.
    Corup tot ce misca – Politie, tribunale, consilieri locali … cumpara mass-media… cumpara si santajeaza pe cei mai mmulti – ca pe-acolo, poftele sint mari!
    … aduc bani de afara de ochii lumii si baga marfa sub pret de achizitie pana falimenteaza localnicii.
    Cumpara ieftin – prin aranjamente de culise – spatiile comerciale si isi fac retele neoficiale care impiedica afacerile locale; le cumpara marfa cu pret mai mic decat “inainte” si o vand la pret mai mare…
    Nu ai sanse la procese ca nimeni nu se “baga”.
    ASTA E SITUATIA [si] IN ROMANIA.
    Ii e frica si lui Diaconu si altora sa spuna, cred ca se blocheaza mental sa “vada” realitatea si tot o bolmojesc cu cifre, procente, masuri administrative… cum zici adevarul, cum sare jidanimea sau masonii sau cei platiti de ei – nu direct, sa nu se vada!- si esti trimis la moarte sociala (sti; talmudisto-babilonian) ca esti antisemit.
    Ei pot fi anti-crestini, noi nu avem voie sa ridicam capul, nu-iasa stimabilor conducatori mincinosi si lasi?
    De cancer nu scapi cu ceai de tei.
    Si nici fara dureri!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.