Lupta de clasă ca război cultural

Michael Lind are o carte nouă, «The New Class War» («Noua luptă de clasă»). Iată câteva extrase din recenzia lui J.D. Vance:

Este o dezvoltare a unui articol pe care l-a publicat în «American Affairs», în care arată că democrațiile occidentale trec printr-o frământare însemantă, din cauză că elitele vestice s-au răzvrătit împotriva claselor muncitoare și mijlocii din propriile țări. Aceste elite au investit în arbitrajul globalizat al forței de muncă din China și din alte țări, în loc să dezvolte și să consolideze propria productivitate națională. În cadrul acestui proces, ele au creat o piață a muncii unde celor din clasa muncitoare le-a fost mai greu să găsească genul de slujbe care le-ar permite să aibă modul de trai pe care și-l doresc. Și au creat o sferă socială în care instituțiile – îndeosebi sindicate și biserici – pe care se bizuie clasa muncitoare au fost decimate. Cele două realități menționate au legătură între ele, bineînțeles: declinul sindicatelor este, în parte, o poveste a globalizării care decimează sectorul american al producției.

În unele privințe, este o poveste pe care mulți au auzit-o deja și înainte, dar Lind o cercetează și din alte unghiuri.

Mai departe:

Multă vreme crezusem că „mariajul” liberalismului social cu Partidul Democrat (partidul stângii liberale și progresiste din SUA – n.) era accidental. Dar cartea lui Lind m-a făcut să mă întreb: cum e posibil ca oamenii cei mai bine educați, cu cele mai bune relații, să adopte în tot mai mare măsură aceeași ideologie? De ce atât elitele libertariene de la dreapta, cât și elitele neoliberale de la stânga, au adoptat angajamente sociale mult mai liberale decât bazele lor electorale? Cum de criticul cel mai înfocat al corporatismului cinic, al globalizării și al financializării – Tucker Carlson – a devenit ținta urii neîmpăcate a curentului politic care pretinde că-i reprezintă pe oamenii muncii din America?

Răspunsul e simplu: liberalismul social este ideologia clasei manageriale pentru că îi servește intereselor sale economice. Este o luptă de clasă care se pretinde a fi o conștiință.

Dar probleme sunt și cu Partidul Republican (partidul dreptei conservatoare și libertariene din SUA – n.):

De-a lungul ultimelor câtorva decenii, Partidul Republican a consimțit tot mai mult la un târg electoral: pierderea albilor din clasa specialiștilor bine-situați financiar, concentrați în suburbiile metropolitane, și câștigarea votanților (preponderent albi) din clasa muncitoare și clasa mijlocie. Cu toate acestea, s-a agățat în continuare de libertarianismul economic, pentru că aceasta este ideologia propriei clase conducătoare.

Iar, dacă puteți accesa articolul din «New York Times», citiți și recenzia semnificativ de dezorientată a lui Anand Giridharadas, un colaborator al publicației (aici). Fragment:

Pe Lind îl doare sincer sufletul pentru victimele oligarhiei. Dar se lasă limitat de niște ochelari de cal conceptuali. Și pare să aibă o idee depășită (chiar dacă larg împărtășită) despre cine face parte din clasa muncitoare. Când vorbește despre ce i-a făcut oligarhia Americii, are tendința să considere că victimele principale sunt bărbații albi. Și când începe să detalieze cum au fost oprimați acești susținători ai populismului de către supraclasa profesorilor și miliardarilor, lucrurile devin realmente bizare.

Un mod în care funcționează elita, spune Lind, este prin a eticheta prejudecățile albilor din clasa muncitoare drept „fobii” – transfobie, homofobie, islamofobie. A numi aceste lucruri „fobii”, spune el, înseamnă „să medicalizezi politica și să tratezi puncte de vedere diferite ca pe dovezi de tulburare mintală și emoțională”. După care, la modul cel mai straniu, duce ideea un pas mai departe. „Dacă cei care, în Occidentul de azi, se opun consensului dominant al neoliberalismului tehnocrat, chiar sunt tulburați mintal și emoțional, până într-acolo încât inadaptarea lor face să fie riscant să li se permită să voteze, atunci, pentru a rămâne consecvenți, neoliberalii ar trebui să susțină izolarea forțată, spitalizarea și tratarea cu medicamente a votanților lui Trump, a votanților Brexitului și a altor votanți populiști, atât spre binele lor, cât și spre binele societății”.

Comentând pe Twitter pe marginea acestei recenzii, Ross Douthat spune aici:

Această recenzie este un memento al remarcabilei dificultăți pe care oamenii foarte deștepți o au în a recunoaște liberalismul social, ideologia îmbrățișată de mulți dintre cei mai puternici oameni ai Occidentului, de multe generații, ca pe o ideologie a puterii.

Am pus cartea lui Lind pe noptieră, ca s-o citesc când voi avea mai mult timp. Muncesc din greu, am un termen-limită care se apropie cu repeziciune, pentru manuscrisul următoarei mele cărți. Aseară lucram la un capitol despre transformarea idealului de Progres, de către stânga timpurilor noastre, într-o armă. Sub comunism, tot ce punea la îndoială sau contesta viziunea Partidului era socotit ca fiind împotriva Progresului cu P mare, care Progres era atât inevitabil (conform opticii lui Marx asupra istoriei), cât și un lucru de care Partidul trebuia să se asigure că se va realiza cu minimum de fricțiune dinspre elementele înapoiate și reacționare. Un ungur cu care am stat de vorbă îmi spunea că, în tinerețea lui din anii 1950 și 1960, propaganda de stat stigmatiza neabătut tot ce era tradițional în modul de viață din Ungaria, ca fiind un semn de înapoiere. „Încercau să ne facă să ne simțim rușinați”, mi-a spus interlocutorul meu. În acest fel, regimurile comuniste monopolizau și transformau în armă ceva ce toți oamenii din modernitate au acceptat ca fiind esențial pentru viața modernă: ideea că prezentul este mai bun decât trecutul și viitorul va fi mai bun decât prezentul.

Nu-i greu de observat cum propriii noștri progresiști au făcut același lucru, instituționalizându-l pe măsură ce au capturat centrele de putere din cultura noastră. A fi împotriva a ceea ce doresc și cer liberalii sociali din ziua de azi, înseamnă să fii „retrograd”, și încă la modul rușinos. Nu-i vorba doar de a fi pur și simplu demodat. La fel ca sub comunism, conservatorii și tradiționaliștii nu sunt niște simpli cârcotași cam senili, ci Dușmani ai Poporului. Lipsa de fericire universală în ziua de azi e din vina celor care se opun Progresului. Dacă ar putea fi anihilați, ar domni dreptatea și armonia. Uluitor cât de bine se oglindește ceea ce au făcut sovieticii și lacheii lor, în cultura de anihilare pe care o practică Războinicii Vigilantiști de azi, inclusiv versiunea politicoasă din lumea academică și din cea corporatistă.

Este exact o formă a luptei de clasă, iar una dintre strategiile ei constă din a pretinde că nici vorbă să fie așa ceva. Aduc în discuție subiectul pentru că aseară, luând o puază de scris, am găsit în feed-ul meu de pe Twitter o recenzie (aici) scrisă de Park MacDougald, la noua carte a autorului conservator Christopher Caldwell, «Era îndreptățirii»” («The Age Of Entitlement»). Recenzia lui MacDougald m-a făcut să cred că această carte ar putea avea unele idei de oferit despre transformarea Progresului în armă. Iată de ce (citate din MacDougald):

Temerea lui Caldwell nu este atât sub aspect juridic, cât are a face cu modul în care „ideologia drepturilor cetățenești pentru negri …a devenit, complet pe neașteptate, modelul pentru un întreg nou sistem de reformă politică în permanentă fierbere”. El susține că legea în sine, cu extinderile ei ulterioare, a oferit o schiță-model, o argumentație morală și un instrumentar juridic pentru proiecte de inginerie socială, ambițioase și frecvent nepopulare, justificate în numele unei suite de drepturi în veșnică proliferare și acționând în afara granițelor de legitimitate tradițional- democratică și constituțională. „Modelul invocării drepturilor cetățenești pentru a justifica decrete prezidențiale, declanșarea de litigii și obținerea de reparații prin decizii judecătorești, a devenit baza pentru rezolvarea oricărei probleme care punea o idee nou-apărută despre echitate în contradicție cu vechile tradiții”, scrie el.

(…) Dar vreau să spun aici că, deși Caldwell s-ar putea să n-o fi spus chiar așa (sau poate a spus-o, nu știu, încă n-am terminat de citit), are perfectă dreptate: Progresul a fost transformat într-o armă mânuită de noii stângiști, care au preluat paradigma drepturilor cetățenești și au aplicat-o de câte ori au putut asupra oricărui conflict social. Dacă stânga reușește să încadreze un conflict ca pe o chestiune de drepturi cetățenești, adio și n-am cuvinte, jocul s-a încheiat. Forța Mișcării Drepturilor Ceățenești în mitologia națională americană este ca spanacul lui Popeye și kriptonita lui Superman, nimicește pe oricine îndrăznește să-i conteste invocarea.

Prima dată am simțit acest lucru acum vreo cincisprezece ani, când nimeni – și vorbesc serios: chiar nimeni! – nu dădea atenție argumentațiilor destul de rezonabile pe care anumiți conservatori le făceau, explicând de ce homosexualitatea și apartenența rasială sunt două lucruri diferite, de fapt și de drept două categorii diferite de lucruri. De ce nu voia lumea să discute în contradictoriu pe această temă? Pentru că, dacă se putea stabili clar că, indiferent care ar fi validitatea drepturilor cerute de homosexuali și lesbiene, ele nu puteau fi corect sau legitim puse în aceeași oală cu drepturile cetățenești ale negrilor, atunci mișcarea pentru drepturile homosexualilor își pierdea cea mai puternică armă politică și retorică.

MacDougad spune că, după părerea lui Caldwell, unicul mod în care poate fi combătut acest război dus de elite împotriva „deplorabililor” și a altor „neprogresiști”, ar fi prin abrogarea legii drepturilor cetățenești. Dacă e adevărat, faptul că aproape nimeni nu-și poate imagina un asemenea lucru arată cât de minuscule șanse vor avea să nu fie călcați în picioare cei care stau în calea Marelui Marș al progresiștilor. În ce am citit până acum din carte, Caldwell recunoaște fără echivoc că negrii americani au fost tratați îngrozitor și că aveau tot dreptul să ceară o schimbare. El nu le găsește de vină pentru acest lucru; din ce am citit, el disprețuiește modul în care paradigma drepturilor pentru negri a fost folosită ca armă universală de către liberali pentru a tăbărî pe adversarii lor, oricât de absurde le-ar fi fost pretențiile. Ne confruntăm azi cu procese în instanță unde liberalii invocă drepturile cetățenești pentru ca unor indivizi de sex biologic masculin să li se recunoască dreptul de a se prezenta ca femei și de a concura împotriva femeilor în concursuri sportive, ca să dau doar un exemplu. Și toate opiniile respectabile socotesc că e o pretenție perfect întemeiată, iar cei ce au altă părere sunt echivalentul contemporan al lui Eugene „Bull” Connor, dușmanul neîmpăcat al mișcării drepturilor pentru negri din anii 1950.

Cred că vă e clar ce înțeleg prin transformarea Progresului într-o armă. Aceasta este o luptă de clasă dusă ca un război cultural. Vă voi lăsa în final să reflectați asupra acestui citat, genul plus ça change, din cartea lui Caldwell, despre reflecțiile unui activist stângist care-și amintește de vremurile când era student radical:

Pe de o parte, eram furioși împotriva războiului, a rasismului, a nenumăratelor acte de răutate pe care le vedeam în jurul nostru. Dar pe de alta, vedeam în America un pustiu imens, un deșert monstruos, mecanizat și cu aer condiționat, un loc fără rădăcini și fără sentimente. Ni se părea că marea problemă, problema cu adevărat principală, sunt OAMENII – modurile în care ei gândeau și se purtau unii cu ceilalți. Ne imaginam un imens deșert american populat cu milioane de grăunți de nisip asemănători, aceiași neciopliți băutori de bere care trăiau într-o pustietate industrială de ne-locuri suburbane identice. Care era corespondentul din viața reală al acestei „uriașe cocine de privitori la televizor”? Ca studenți din „clasa de mijloc”, am învățat că aceasta era clasa muncitoare – niște „rasiști insensibili”.

Asta apărea în 1969. „Deplorabilii” vor exista întotdeauna printre noi. Anii 1960 și 1970, cu schimbarea peisajului de conflict politic din economie în cultură, le-a dat motive elitelor liberale să urască populația din clasele inferioare fără să se simtă vinovate. Interpretarea conflictului social și politic drept o reeditare a Mișcării Drepturilor Cetățenești pentru Negri le permite să-și aroge cea mai înaltă justificare morală din America, iar de pe acea cracă de sus pe care s-au cocoțat, să-și verse oalele de noapte peste toți înapoiații aflați mai jos – care, dacă ar ști ce e mai bine pentru ei, s-ar rușina și ar recunoaște că și-o merită. Ăsta-i rostul mijloacelor noastre de informare în masă și al celor de divertisment – să-i convingă pe „deplorabili” să se rușineze de ei înșiși.

Traducere după: https://www.theamericanconservative.com/dreher/michael–lind-christopher–caldwell–class-war-as-culture-war/

Class War As Culture War

Michael Lind has a new book, The New Class War, about which I’m hearing lots of great things. Here are excerpts from J.D. Vance’s review:

It’s an expansion of an essay he published in American Affairs, where he argues that Western democracies are undergoing a significant upheaval because Western elites have rebelled against the working and middle classes of their own countries. Those elites have invested in globalized labor arbitrage in China and other countries instead of building productivity in their own nations. In the process, they have created a labor market where working-class people have found it harder to find the kind of work that enables them to live the kinds of lives they want. And they have made a social world where the institutions – unions and churches, especially – that working class people rely on have been decimated. These two facts are related, of course: the decline of unions is, in part, a story of globalization decimating the American manufacturing sector.

In some ways, this is a story that many have heard before, but Lind explores it in new ways.

More:

I had long assumed that social liberalism’s marriage to the Democratic party was incidental. But Lind’s book has me asking: how is it possible that the best-educated, most well-connected people have increasingly adopted the same ideology? Why have both libertarian elites on the Right and neoliberal elites on the Left both adopted social commitments far more liberal than their voting bases? How did the most significant critic of Purdue Pharma, globalization, and financialization – Tucker Carlson – become the man most hated by the political movement that claims to stand for America’s working people?

The answer is simple: social liberalism is the ideology of the managerial class because it serves their economic interests. It’s Lindian class warfare pretending to be a conscience.

But the GOP is also problematic:

Over the last few decades, the Republican Party increasingly has made an electoral trade: losing professional class suburban whites and gaining working and middle class (primarily) whites. Yet it has clung to economic libertarianism because that is the ideology of its own ruling class.

And, if you can get past the NYT paywall, read the meaningfully clueless review by Anand Giridharadas, an editor at large at Time. Excerpt:

Lind’s heart genuinely hurts for those shafted by oligarchy. But he is limited by conceptual blinders. And he seems to have an outdated (if widely shared) idea of who is a working-class person. When he thinks about what the oligarchy has done to America, he tends to think of white men as the principal victims. And when he begins to detail how these supporters of populism have been oppressed by the schoolteachers-to-billionaires overclass, things get really weird.

One way the elite functions, Lind says, is through the labeling of white-working-class prejudices as phobias – as in transphobia, homophobia, Islamophobia. To call these things “phobias” is, he writes, “to medicalize politics and treat differing viewpoints as evidence of mental and emotional disorders.” Then, outlandishly, he takes it a step further. “If those in today’s West who oppose the dominant consensus of technocratic neoliberalism are in fact emotionally and mentally disturbed, to the point that their maladjustment makes it unsafe to allow them to vote, then to be consistent, neoliberals should support the involuntary confinement, hospitalization and medication of Trump voters and Brexit voters and other populist voters for their own good, as well as the good of society.”

I have Lind’s book on my bedside table to read when I have more time. I am working hard against a fast-approaching deadline for the manuscript for my next book. Last night I was working on a chapter about the weaponization of the ideal of Progress by the left in our time. Under communism, everything that challenged the Party’s view was deemed as against Progress, which was both inevitable (under Marx’s view of history), but also something that the Party had to make sure was achieved with minimal friction from regressive and backward elements. A Hungarian man I interviewed told me that in his 1950s and 1960s youth, state propaganda relentlessly stigmatized everything traditional about Hungarian life as backwards. “They tried to make us all ashamed,” he said. In this way, communist regimes monopolized and weaponized something that all people in modernity have accepted as essential to modern life: the idea that the present is better than the past, and the future will be better than the present.

It’s easy to see how our own progressives have done the same thing, and institutionalized it as they have captured centers of power in our culture. To be against whatever social liberals demand today is to be regressive, shamefully so. It’s not simply a matter of being old-fashioned. As under communism, conservatives and traditionalists are not simply fuddy-duddys, but rather Enemies of the People. The lack of universal happiness today is the fault of those who resist Progress. If only we can cancel them, justice and harmony will prevail. It is astonishing how much Social Justice Warrior cancel culture, including the polite version within academia and corporations, mirrors what the Soviets and their lackeys did.

It is exactly a form of class warfare, and one of its strategies is pretending that it is not that at all. I bring all this up because late last night, when I took a break from my writing, I found on my Twitter feed this review, by Park MacDougald, of the conservative writer Christopher Caldwell’s new book, The Age Of Entitlement. MacDougald’s review made me think that the book might have some insight to offer about the weaponization of Progress. Here’s why (from MacDougald):

Caldwell’s concern is less legalistic and has more to do with how “civil rights ideology… became, most unexpectedly, the model for an entire new system of constantly churning political reform.” He argues that the act and its subsequent expansions provided a blueprint, a moral rationale, and a legal toolkit for ambitious and frequently unpopular social engineering projects, justified in the name of an ever-proliferating suite of rights and operating outside the bounds of traditional democratic and constitutional legitimacy. “The civil rights model of executive orders, litigation, and court-ordered redress eventually became the basis for resolving every question pitting a newly emerging idea of fairness against old traditions,” he writes.

So, I bought the book, and stupidly began reading it at 12:20 a.m. I carried on for two hours, until I couldn’t stay awake any longer, and dove back in when I woke up. I’ll be finishing it shortly, and will have a separate post about it tomorrow, most likely. (Man, is he ever hard on Ronald Reagan, portraying him as a Harold Hill type.) But I want to say here that Caldwell, though he might not have put it quite this way (or he might; I’m not finished yet) is exactly right that the weaponization of Progress in the hands of the left has come through its taking the civil rights paradigm and applying it to every social conflict it can. If it can successfully frame a conflict as a matter of civil rights, it’s game over. The power of the Civil Rights Movement in our national mythology is like kryptonite on anyone who challenges its invocation.

I first sensed this fifteen or so years ago, when nobody – and I mean nobody paid attention to the quite reasonable arguments that certain conservatives made explaining how homosexuality and race were two different things, indeed two different kinds of things. Why didn’t people want to argue about this? Because if it could be established that whatever the validity of rights claims by gays and lesbians might be, they couldn’t be accurately or legitimately piggybacked onto black civil rights, then the gay rights movement would lose its most powerful political and rhetorical weapon.

I will address this more completely when I finish the Caldwell book. MacDougald says Caldwell says the only way this warfare against the deplorables and other non-progressives can be turned is to repeal civil rights law. If true, the fact that this is unthinkable by almost everybody shows how deeply unlikely anyone who stands in the way of the progressives’ Grand March is to avoid being trampled. In what I’ve read of the book so far, Caldwell clearly acknowledges that black Americans were treated horribly, and had every right to demand change. He does not fault them for that at all; from what I’ve read, he despises the way the civil rights paradigm has been the universal weapon used by liberals to subdue their opponents, however absurd the claims. We are now facing court cases in which civil rights are invoked by liberals to recognize the rights of biological males who present as female to compete in athletics against biological women, and so forth. And all respectable opinion thinks this is perfectly sound, and those who disagree are the contemporary equivalent of Bull Connor.

You see what I mean by the weaponization of Progress. This is class war as culture war. I’ll leave you with this plus ça change quote from Caldwell’s book. It was the reflection of a left-wing activist about his time as a student radical:

On the one hand, we were angry about the war, about racism, about the countless vicious acts we saw around us. But on the other hand, we viewed America as one great wasteland, a big, monstrous, mechanized, air-conditioned desert, a place without roots or feeling. We saw the main problem, really, as: THE PEOPLE – the ways they thought and acted towards each other. We imagined a great American desert, populated by millions of similar, crass, beer-drinking grains of sand, living in a wasteland of identical suburban no-places. What did this imagined “great pig-sty of TV watchers” correspond to in real life? As “middle class” students we learned that this was the working class – the “racist, insensitive people.”

That appeared in 1969. The deplorables, they shall always be with us. The 1960s and 1970s changing of the landscape of political conflict from economics to culture gave liberal elites reason to hate the lower classes without feeling guilty about it. Construing social and political conflict as a rehash of the Civil Rights Movement allows them to claim the highest of America’s moral high ground, and from that lofty perch dump chamber pot content onto all the backwards people below – who, if they knew what was good for them, would be ashamed of themselves, and recognize that they deserve it. That’s what our news and entertainment media are for – to convince them to be ashamed of themselves.

Rod Dreher is a senior editor at The American Conservative. He has written and edited for the New York Post, The Dallas Morning News, National Review, the South Florida Sun-Sentinel, the Washington Times, and the Baton Rouge Advocate. Rod’s commentary has been published in The Wall Street Journal, Commentary, the Weekly Standard, Beliefnet, and Real Simple, among other publications, and he has appeared on NPR, ABC News, CNN, Fox News, MSNBC, and the BBC. He lives in Baton Rouge, Louisiana, with his wife Julie and their three children. He has also written four books, The Little Way of Ruthie Leming, Crunchy Cons, How Dante Can Save Your Life, and The Benedict Option.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.