Poporanismul este o ideologie tradițională românească, întemeiată în 1890 de avocatul și jurnalistul Constantin Stere, în spiritul curentelor tradiționaliste care au debutat cu Junimismul anilor 1860 și Sămănătorismul lui Nicolae Iorga.
Constantin Stere a construit o ideologie în jurul conceptului de unicitate a civilizației rurale românești, pe care o exaltă ca fiind autentică, organică, în opoziție cu civilizația urbană considerată a fi străină de realitatea românească, fiind o civilizație de import, deci inorganică.
El argumentează că singura formă socială și politică viabilă în România sfârșitului de secol XIX nu putea fi decât viața rurală, în care țăranul și satul tradițional trebuiau să fie actorii principali ai dezvoltării.
Constantin Stere s-a inspirat din doctrina curentului narodnicismului rusesc.
Poporaniștii s-au constituit în jurul revistei «Viața românească», apărută la 1 martie 1906, la Iași, sub conducerea lui Constantin Stere și Paul Bujor. Adevăratul redactor și animator al revistei a fost însă Garabet Ibrăileanu.
a) 1906 – 1908: subintitulată «Revistă literară și științifică», publicația apare sub conducerea lui Constantin Stere și Paul Bujor, avîndu-i colaboratori pe Dimitrie Anghel, Ștefan Octavian Iosif, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, Calistrat Hogaș, Gala Galaction, Jean Bart;
b) 1909 – 1916: director al revistei este Garabet Ibrăileanu, care-i imprimă trăsături ale propriei personalități: finețe intelectuală, spirit combativ, capacitate de sinteză.
Revista se dorea oglinda vieții literare românești, o nouă «Dacia literară», căreia i-a preluat și dus mai departe tradițiile. Ea a impus valori noi, remarcabile, amintind prin rezultate de epoca de aur a «Convorbirilor literare». S-a bucurat de colaborarea celor mai talentați scriitori, dobândind un prestigiu imens. Principalele trăsături au fost:
– promovarea „culturii naționale”: în primul număr al revistei apare articolul «Către cititori», nesemnat, care prezintă idealul grupării – „munca pe câmpul culturii naționale”, în ideea că românii trebuie să contribuie la cultura universală prin specificul național și nu prin imitarea modelelor străine;
– emanciparea țărănimii prin cultură: din sentimentul datoriei față de popor se naște ideea ridicării acestuia, pornindu-se de la o viziune fără romantism;
– dezaprobarea falsei înfrumusețări a vieții: au combătut idilismul și paseismul;
– atitudinea realist-critică: observarea necruțătoare și indiferentă a vieții se împletește cu compasiunea față de lumea chinuită a satului, aplecarea cu înțelegere asupra realității rurale, asupra suferinței maselor țărănești;
– cultivarea democratismului: poporul se confundă cu clasa lui cea mai numeroasă, țărănimea. Constantin Stere pune accent pe ideea datoriei păturii culte față de popor, căreia trebuie să-i soluționeze problemele.
Unele opere se integrează perfect poporanismului: «Datorii uitate», de Jean Bart, «Moș Gheorghe la expoziție» și «Rătăcirea din Stoborăni», de Spiridon Popescu. Alți scriitori, cum ar fi Calistrat Hogaș, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu, includ elemente poporaniste în operele lor.
Calistrat Hogaș, în «Pe drumuri de munte», surprinde realist o serie de portrete de o cuceritoare simpatie (părintele Ghermănuță, Axinia), inspirate de oamenii întâlniți în peregrinările sale prin munții Neamțului. Natura este proiectată hiperbolic, cu veselie și familiaritate. Opera este plină de aluzii livrești, care dovedesc o întinsă și solidă cultură clasică. Tudor Vianu l-a numit „un Creangă trecut prin cultură”, iar George Călinescu, „un minor mare”.
Având un profil literar și științific, revista a apărut din martie 1906 până în august 1916 și din septembrie 1920 până în septembrie 1940, inițial la Iași și apoi, din 1930, la București. La conducerea revistei s-au aflat Constantin Stere (pentru problemele politice), Paul Bujor și, mai târziu, dr. Ion Cantacuzino (pentru problemele științifice), Garabet Ibrăileanu (până în 1933), Mihai Ralea și George Călinescu (pentru literatură).
În prima perioadă a apariției sale, «Viața Românească» a dezbătut, în genere de pe poziții poporaniste, problemele sociale și naționale ale epocii, îmbrățișând, în spiritul tradiției «Daciei literare», cultura întregului teritoriu național românesc. În perioada interbelică a acordat un spațiu larg dezbaterilor democratice și antidecadente, precum și teoriei specificului național. A promovat în special creația de orientare realistă.
Din grupul de scriitori ai «Vieții Românești» au făcut parte: Calistrat Hogaș, Mihail Sadoveanu, George Topîrceanu, Alexandru A. Philippide, Ionel Teodoreanu, Alexandru O. Teodoreanu, Paul Zarifopol, Jean Bart. Pe lângă aceștia, la revistă au mai colaborat și: Ion Luca Caragiale, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Nicolae Gane, Alexandru Vlahuță, George Coșbuc, Ștefan Octavian Iosif, Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, Gala Galaction, Octavian Goga, Dimitrie Anghel, Cincinat Pavelescu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Adrian Maniu, A.D. Xenopol, Vasile Pârvan, Grigore Antipa, C.I. Parhon, Ion Simionescu, Gheorghe Ionescu-Sisești, Mihail Jora, Artur Gorovei, Iorgu Iordan, Alexandru Graur ș.a.
Suprimată în 1940, «Viața Românească» a reapărut sub o formă de tranziție din noiembrie 1944 până în iulie 1946 sub conducerea lui Mihai Ralea și, începând din iulie 1948, ca revistă lunară de literatură a «Societății Scriitorilor din România», iar din martie 1949 a Uniunii Scriitorilor.
„Poporanismul e mai mult un sentiment general, o atmosferă, cum am zis, intelectuală și emoțională, decât o doctrină și un ideal hotărât; analizându-l, putem scoate din el următoarele elemente constitutive: iubirea nemărginită pentru popor – sub care se-nțelege totalitatea concretă a maselor muncitoare și producătoare – apărarea devotată a intereselor lui, lucrarea entuziastă și sinceră spre a-l ridica în înălțimea unui factor social și cultural conștient și neatârnat; iar ca substrat teoretic putem arăta ideea: 1) că poporul numai el singur are dreptate, că el e veșnic martir, veacuri întregi a muncit, și-a vărsat sângele său pentru a ridica, pe umerele sale, întreaga clădire socială și 2) că toate păturile superpuse au, din pricina aceasta, față cu poporul, o datorie atât de mare că dacă ar dori sincer s-o plătească, n-ar putea cu toate jertfele, cu tot devotamentul și abnegația lor să plătească măcar procentele” – Constantin Stere.
