Odată cu alegerile din Catalonia, de pe 25 noiembrie 2012, am avut ocazia de a vedea din nou la lucru politicianismul, care dezbină și disipează orice efort de convergență al unei națiuni. O națiune mare, puternică și frumoasă, care își merită și își dorește independența, ar putea fi împiedicată din interior în acest efort de politicianism și populism, de efectele marketingului politic și disensiunile dintre partide cultivate de sistem.
A fost cea mai disputată și tensionată campanie electorală catalană din ultimile trei decenii. Campanie care a gravitat în permanență în jurul planurilor secesioniste ale actualului și viitorului premier catalan, Artur Mas, care direct și tranșant a cerut catalanilor votul, în schimbul independenței. El a convocat alegerile ca să testeze sprijinul popular, înainte de a organiza un referendum pentru separarea Cataloniei.
Mobilizarea a fost pe măsura mizei acestor alegeri: 70% dintre cei aproape 5,5 milioane de electori au așteptat la cozi în fața centrelor de vot, pentru a tranșa problema suveranității acestei provincii a Spaniei.
Partidul lui Artur Mas, Alianța naționalistă pentru Convergență și Unitate, a câștigat, dar nu a reușit să obțină majoritatea absolută, la care spera atunci când a hotărât devansarea alegerilor. Ba mai mult, a pierdut 12 locuri în viitorul Parlament. Rezultatul obținut îl clasează pe primul loc, cu 29% din opțiunile de vot, dar cu 9% mai puțin decât în urmă cu doi ani, coborând de la 62 la 50 de mandate în parlamentul regional de 135 de locuri.
Mas a ținut să remarce că electoratul catalan a dat un vot de încredere „blocului politic care susține independența Cataloniei”, el a recunoscut că „situația nu este ușoară, (…) dar se va merge mai departe după același plan”.
Pe locul doi, alt partid separatist catalan, Stânga Republicană din Catalonia, partidul tradițional al separatiștilor catalani, care ar trebui să fie partenerul ideal, pentru a forma majoritatea absolută necesară organizării referendumului secesionist. Dar conviețuirea va fi foarte dificilă, din cauza programului economic de stânga al republicanilor. Aceștia au dublat rezultatul anterior, al anului 2010, ajungând la 21 de mandate, cu un discurs separatist mult mai radical decât Artur Mas, iar candidatul acestora, Oriol Junqueras, îi avertiza pe catalani, în campania electorală, că actualul premier ar putea trăda proiectul secesionist, găsind o soluție de compromis cu Guvernul Spaniei. De asemenea, s-au remarcat prin criticile constante aduse politicii economice duse de Cabinetul lui Artur Mas.
Dintre partidele spaniole, Partidul Socialist, a trei forță politică reprezentată în viitorul Parlament, a scăzut în preferințele catalanilor, obținând un negativ record electoral, care confirmă încă o data prăbușirea opoziției socialiste la nivel național: numai 20 de mandate.
De cealaltă parte a baricadei, reacții de nedisimulată satisfacție din partea Partidului Popular al primului-ministru al Spaniei, Mariano Rajoy, care a obținut numai 19 locuri în parlament. Maria Dolores de Cospedal, secretarul general al partidului, a ținut să spună că „alegerile din Catalonia pun în evidență două aspecte importante, eșecul separatiștilor și degringolada opoziției socialiste”.
Restul de 25 de mandate ale parlamentului catalan sunt împărțite de trei partide mai mici, între care două sprijină independența Cataloniei.
Partidul lui Mas pledase în trecut numai pentru o mai mare autonomie a regiunii. Dar a mizat și el pe secesiune în septembrie 2012, când sute de mii de catalani au ieșit pe străzi cerând independența Cataloniei, care are propria limbă și se consideră distinctă de restul Spaniei.
Cu o populație de 7,5 milioane de oameni, Catalonia are o economie aproape la fel de mare ca Portugalia și generează o cincime din produsul intern brut al Spaniei. Împreună cu Țara Bascilor, Catalonia a câștigat o autonomie semnificativă după revenirea Spaniei la democrație, în anii 1970. În următoarele decenii, mișcarea pentru independență catalană s-a stins treptat, dar a renăscut acum, pe fundalul crizei economice.