La început era doar cacofonia, într-o limbă în care unul dintre cele mai „duioase” lucruri era că se scrie așa cum se vorbește.
Ce este cacofonia și de ce e de evitat? De fapt, cacofonia nu ar exista dacă cursivitatea și discursivitatea limbii nu ar cere-o. Asta poate să observe oricine care… vorbește și scrie.
Te oprești din vorbire ca să nu remarce alții înaintea ta că ai “comis” o cacofonie sau pentru că ești pe cale de a spune, printre rânduri, caca sau caco… Vai! …Asta cu o jenă de copil de grupa mare care spune o prostioară. Ce vină am eu, cel care vorbește, că alții, în loc să fie fie atenți la ce spun, le fuge mintea la prostioare, că au rămas cu mintea de grupa mare?!
Cred că filologii ăștia sau fonologii, mai degrabă, urâsc în modul cel mai sincer cuvântul „căcat”. În fața lui sunt înfrânți, dezarmați, ei nu mai au ce face. Uite cacofonia cum stă în fața lor și ei nu au cum să obiecteze deloc, pentru că este un cuvânt vechi, cu tradiție în limba română, și nu numai în limbă. Și apoi să trăiești în România și să nu folosești cuvântul „căcat”… E chiar greu de evitat. Dar la fel de bine ar trebui să urască tocmai cuvântul „cacofonie”…
Cacofonia nu are nicio justificare reală. Aia că nu sună bine pe undeva, pe acolo, pentru că face trimitere la „ceva” nu stă în picioare, atât timp cât nu ai avut intenția de a pronunța acel „ceva”. Ea nu reusește decât să îngreuneze vorbirea, de dragul salvării aparențelor. „Eu nu pot să pronunț asemenea lucruri, nici măcar dintr-o greșeală, pentru că sunt mult prea educat. Și sunt mult prea educat ca să fac greșeli de vorbire…”, spune, cu falsă pudoare, vorbitorul ”atent”.
E un joc de copii: păi, cel care a remarcat la tine că ai “comis” o cacofonie și o spune, arătând cu degetul: „Cacofonie!”… Tocmai a pronunțat și el una, explicită, în mod expres. A ta era neintenționată, nevinovată. A lui e nerușinată, el așa a vrut să spună… Și tu ești mult mai îndreptățit să-l acuzi, în același spirit al infantilismului: „Ba tu!”. De fapt, el nu are niciun motiv să se oprească, pentru că după o astfel de remarcă trebuie să vină alta… Și poți să-l pui să-și numere cacofoniile până obosește, să remarce în continuare și în continuu: „Cacofonie! …Cacofonie! …Cacofonie!…” Pentru că expresia „cacofonie” este o… cacofonie. Nu?
E o regulă pentru filfizoni spoiți, gata să sacrifice alte norme, mult mai importante, și chiar gramatica – ceea ce e mult mai grav – ca să-și păstreze spoiala. Sunt penibili cei care vin cu câte o virgulă între două cuvinte care ar da o cacofonie, și o pun întotdeauna tocmai acolo unde nu îi este locul… Aaa, ai evitat cacofonia ca să spui „virgulă” între subiect și predicat, și mai ai pretenția că ai procedat corect… Alții îl pun pe „și” între cele două cuvinte de stai și te gândești unde o fi enumerarea sau ce comparație o fi făcând…
Eu nu știu prea multă gramatică, așa că le potrivesc, dar poate tocmai pentru că nu m-a impresionat niciodată prea mult gramatica pot să observ că nu poți decât să îți sacrifici cursivitatea stând să analizezi felul în care se potrivesc cuvintele. Să te verifici cu ce silabă s-a încheiat unul și cu care (na!) a început următorul. Nu o faci decât dacă vrei să faci paradă cu corectitudinea (alta!) discursului. Dacă chiar vrei să transmiți ceva, îți vine mai greu sau chiar ți se pare derizoriu să te oprești asupra sunetelor, presupunând că interlocutorul e mai atras de idee decât de sonoritate.
Și apoi mai este un lucru care trebuie neapărat spus: cacofonii sunt multe, dar cică se împart în grave și mai puțin grave. Ele nu se referă numai la combinațiile “deranjante” „acustic” între ca, că, co, cu, ce, ci la toate care ar putea zgâria “sensibilitatea”, în cazul în care sunt sesizate.
E timpul acum să vedem care este scopul acestor… Tocmai am făcut două cacofonii. Le-a sesizat cineva? E numai vina ta, a celui care se grăbește să evidențiezi o cacofonie. Ele sunt acolo și sunt și mai grave. E timpul acum să vedem care este scopul acestor. Pe astea nu le vezi, dar te atrage caca și cucu… Ai probleme…
După dicționarul de stilistică, cacofonia este rezultatul sonor dezagreabil al combinării/alăturării sunetelor sau silabelor într-un enunț. În limba română sunt câteva cacofonii recunoscute ca “inevitabile”: Biserica Catolică, Banca Comercială, Ion Luca Caragiale. Astea sunt cele mai cunoscute. După părerea mea, ”inevitabilitatea” asta arată firescul lor și le impune în limbă. Dar mai sunt și altele: politica culturală, politica comună, politica conservatoare, epoca contemporană, coca cola…
Iubita mea cu ochii ca cacaua,
cu buze dulci ca carameaua,
că când te văd m-apucă dorul
și-s ca Călin nemuritorul.
:)) multumesc