Poșta Română a murit! Trăiască Poșta privată!

Toată strădania guvernanţilor de până acum pare că dă rezultate. După reţeta consacrată, aplicată la Loto, la CFR şi în cazul altor mari societăţi naţionale, Poşta Română a ajuns foarte aproape de faliment. S-a făcut totul pentru asta. S-au numit numai directori politici incompetenţi sau ”orientaţi” care să facă cheltuieli exagerate pentru fleacuri, în timp ce servicii ale poştei (distribuirea pensiilor este numai unul) au fost cedate pe nimic unor unităţi bancare private, s-au semnat contracte păguboase, s-au risipit resursele şi fondurile într-un mod atât de concentrat încât trădează un plan. Pentru că, într-adevăr, s-a făcut totul pentru falimentare.

Ultimele guvernările s-au grăbit să aducă Poşta către sfârşitul său, doar-doar vor prinde falimentul şi, mai ales, vânzarea în timpul mandatului lor.
Metodic, a urmat etapa în care s-a discutat aprins şi au fost scoase la iveală şi subliniate apăsat situaţiile economice şi financiare ale societăţii, odată cu greşelile de management şi pierderile pe care le aduce bugetului de stat.
În următoarea etapă se discută soluţiile pentru criza prin care trece Poşta şi este identificată privatizarea ca singura posibilitate de a fi salvat bugetul. Cunoaştem această istorie, acest parcurs,  atât de bine, cu toate că nu părem că am înţeles mare lucru din celelalte cazuri.
Rămânând pe cărările bătătorite: societatea va ajunge să fie scoasă la vânzare şi dată pe mai nimic unor “investitori strategici”, iar guvernanţii se vor înfăţişa, culmea!, ca salvatori ai poporului împovărat, cu această ocazie, în vreme ce investitorul va fi indicat, de asemenea, ca un mare salvator al societăţii pentru ”misiunea istorică” pe care şi-a asumat-o, de a plăti datoriile societăţii.
Şi investitorul va face sau nu va face asta, iar dacă îşi va onora obligaţiile de a plăti datoriile, va face acest lucru prin vânzarea câtorva dintre clădirile pe care Poşta le are în patrimoniu. Alte spaţii, toate cu o poziţionare excelentă, în centrele oraşelor, le va scoate la licitaţie, realizând un profit uriaş în raport cu investiţia iniţială.
Va eficientiza marea societate dând oamenii afară şi concesionând unele servicii altor privaţi. Profiturile vor fi uriaşe. Dar nimic din toate acestea nu s-ar fi putut întâmpla fără uriaşele comisioane pe care politicienii le vor obţine dintr-un bun început, la vânzare.
Pentru că întreaga operaţiune a fost gândită să se întâmple astfel. Nu este câtuşi de puţin complicat, unii dintre noi au deprins deja procedeele, unii dintre observatori, mai mult sau mai puţin apropiaţi de fenomene, îi surprind pe tot parcursul pe oamenii politici la lucru.
Dar toată povestea va fi înfăţişată publicului, bineînţeles, cu totul altfel. De fapt, altfel nici nu s-ar fi putut întâmpla, nu? Cum ar fi putut să apară un ”responsabil politic”, cu o Poştă care mearge pe profit, spunând: „această unitate trebuie vândută!”?! Păi, de ce?!
Dar asta s-a întâmplat până nu cu mult timp în urmă. Până în 2008, Poşta Română mergea binişor, se autofinanţa şi chiar realiza profit. De atunci s-a făcut totul pentru falimentare şi “autorităţile statului” şi-au dat concursul în acest efort.
Apogeul a fost atins atunci când, pe fondul pierderilor financiare tot mai consistente, Consiliul Concurenţei a venit cu o amendă de 100 de milioane pentru că societatea ar fi deţinut monopolul pe piaţă. Au făcut şi ei ce au putut…
Noi realizăm, de asemenea, că s-a ajuns la Poştă pentru că se terminaseră celelalte împărţeli. În ordine aleatorie, alde Voiculescu şi familia, alde Anastase, pesedişti, pedelişti, liberali şi toate neamurile lor au terminat toată prada pe care le-o oferea statul, au adus pe pierderi şi au încasat la vânzare din celelalte şi mai profitabilele mari societăţi, precum Rompetrol şi Petrom, şi au ajuns acum la Poştă, la Loto, la CFR.
Se lucrează pe două planuri. Societatea este a statului, în procesul de sabotare, şi nu este a statului, în cea de sprijinire. Este a statului atunci când, pe de o parte, guvernul numeşte o conducere obedientă politic care semnează cele mai proaste contracte şi duce societatea de râpă, cu alte cuvinte, o subminează din interior. Pe de altă parte, aceiaşi conducere politică nu o va sprijini câtuşi de puţin atunci când incompetentul de serviciu de la conducere îşi va fi îndeplinit ”obiectivele profesionale”. Doar societatea funcţionează pe o “piaţă liberă”, nu?
Din 2008 se sapă cu temeinicie la temelia Poştei Române şi această societate este trecută, în acordurile politice ale diverselor alianţe de guvernare, pentru a fi vândută ba de către gaşca pesediştilor, ba a pedeliştilor, ba a conservatorilor.
Acum s-a ajuns aproape de deznodământ, dar a fost necesar tot acest efort de subminare din interior pentru a se putea prezenta vânzarea ca o afacere făcută pentru bietul contribuabil român, săracu’, care trebuie să suporte aceste cheltuieli rezultate din ineficienţa unităţii. Numai astfel publicul va ajunge să privească chiar cu uşurare cum o mare unitate naţională este vândută pe doi lei pentru că “produce pierderi” şi “are datorii”.
Între timp, mulţi oameni, care lucrează de 20 sau 30 de ani şi îşi fac datoria zi de zi, fie iarnă, fie vară, bătând în lung şi-n lat oraşele şi satele ţării, au de suferit. Le sunt tăiate sporurile, salariile, nu mai primesc bonuri de masă, sunt ameninţaţi de şomaj. Ei protestează în stradă.
Dar cinismul specific politicienilor nu îşi are limită. Salariaţilor le-ar rămâne, chipurile, votul pentru nişte politicieni care vor promite, printre multe altele, şi salvarea Poştei. Poate vor face asta imediat ce au stabilit cărei tabere a alianţei i se cuvine sau cine va încasa comisioanele. Poate vor face aceste promisiuni tocmai în clipurile electorale sponsorizate de cei care îşi vor mări averea prin vânzarea Poştei…

Citește și:
Manualul de falimentări
„Politica de stat din România: DISTRUGERE!”
„Probabil că asta se vrea: ruinarea fermierilor”
România, sursa de sclavi a Europei
De ce ni se tot spune că suntem proşti şi hoţi