Ieri a fost o zi lungă. Urmăream de la prânz peripeţiile lui Obama în Chile, aşa cum făcusem cu o zi în urmă cu aventurile lui în urbea Rio de Janeiro. Acest oraș, ca o provocare strălucită, învinsese oraşul Chicago la aspiraţia de a găzdui Olimpiada 2016, pe vremea când noul preşedinte al Statelor Unite şi Premiul Nobel pentru Pace părea un emul al lui Martin Luther King.
Nimeni nu ştia când ajunge la Santiago de Chile şi ce va face acolo un preşedinte al Statelor Unite, unde unul dintre predecesorii săi comisese crima dureroasă a răsturnării şi morţii fizice a eroicului său preşedinte, torturi oribile şi asasinarea a mii de chilieni.
Încercam, la rândul meu, să urmăresc, în acelaşi timp, ştirile care veneau de la tragedia din Japonia şi războiul brutal dezlănţuit contra Libiei, în timp ce ilustrul vizitator proclama ”Alianţa Egalitară” în regiunea lumii unde este cel mai prost distribuită bogăţia.
Între atâtea lucruri, m-am neglijat puţin şi n-am văzut nimic din banchetul opulent cu sute de persoane cu delicatesele cu care natura a dotat mările, care, dacă ar fi fost organizat într-un restaurant din Tokyo, oraş unde se plăteşte până la 300 de mii de dolari un ton proaspăt cu aripioare albastre, s-ar şi strâns până la 10 milioane de dolari.
Era prea mult de lucru pentru un tânăr de vârsta mea. Am scris o Reflecţie scurtă şi apoi am dormit ore îndelungate.
Azi dimineaţă eram proaspăt. Prietenul meu nu ajungea în El Salvador până după prânz. Am cerut corespondenţa, articolele de pe Internet şi alte materiale recent sosite.
Am văzut în primul rând că din vina ştirilor dădeau importanţă la ceea ce spusesem cu privire la funcţia de Prim-Secretar al Partidului, şi voi explica cât mai pe scurt. Concentrat pe ”Alianţa Egalitară” a lui Barack Obama, o chestiune de atât de mare improtanţă istorică, vorbesc serios!, nici măcar nu mi-am amintit că luna viitoare va avea loc Congresul Partidului.
Atitudinea mea faţă de această temă a avut o logică elementară. Înţelegând gravitatea stării mele de sănătate, am făcut ceea ce după judecata mea n-a fost necesar când am avut accidentul dureros de la Santa Clara, după cădere tratamentul a fost dur, dar viaţa mea nu era în pericol.
În schimb, când am scris Proclamaţia de la 31 iulie era evident pentru mine că starea de sănătate era extrem de critică.
Am delegat imediat toate funcţiile mele publice, adăugând câteva instrucţiuni pentru a oferi siguranţă şi linişte populaţiei.
Nu era necesară demisia, concret, din fiecare funcţie.
Funcţia cea mai importantă pentru mine era cea de Prim-Secretar al Partidului. Prin idelogie şi principiu, într-o etapă revoluţionară, acestei funcţii îi corespunde autoritatea maximă. Cealaltă funcţie pe care o exercitam era cea de Preşedinte al Consiliului de Stat şi de Guvern, ales de Adunarea Naţională. Pentru ambele funcţii exista un înlocuitor, şi nu în virtutea legăturii de familie, pe care niciodată nu am considerat-o sursă a unui drept, ci experienţa şi meritele.
Gradul de Comandant Şef mi l-a conferit lupta însăşi, o chestiune de hazard mai mult decât de merite personale. Chiar Revoluţia, în etapa ulterioară, a alocat corect conducerea tuturor instituţiilor armate Preşedintelui, o funcţie care, după părerea mea, trebuie să corespundă cu cea de Prim-Secretar al Partidului. Înţeleg că aşa trebuie să fie într-o ţară care, cum este Cuba, a trebuit să înfrunte un obstacol atât de considerabil ca imperiul creat de Statele Unite.
Au trecut aproape 14 ani de la precedentul Congres al Partidului, care a coincis cu dispariţia URSS şi a Comunităţii Socialiste, Perioada Specială şi boala mea.
Când, progresiv şi parţial, mi-am recuperat sănătatea, nici măcar nu mi-a trecut prin minte ideea sau nevoia de a proceda la formalismul de a-mi depune demisia din vreo funcţie. Am acceptat în această perioadă onoarea de a fi ales ca Deputat în Adunarea Naţională, lucru care nu cerea prezenţa fizică, şi cu care puteam împărtăşi idei.
Cum dispun de mai mult timp ca niciodată ca să observ, să mă informez şi să-mi expun anumite puncte de vedere, îmi voi îndeplini modest datoria de a lupta pentru ideile pe care le-am apărat de-a lungul modestei mele vieţi.
Îi rog pe cititori să mă ierte pentru timpul investit în această explicaţie pe care împrejurările menţionate m-au obligat s-o dau.
Treaba cea mai importantă, n-am uitat, este insolita alianţă dintre milionari şi înfometaţi propusă de ilustrul preşedinte al Statelor Unite.
Cei bine informaţi – aceia care cunosc, de exemplu, istoria acestei emisfere, luptele ei sau chiar numai pe cea a poporului Cubei apărându-şi Revoluţia contra imperiului care, după cum Obama însuşi recunoaşte, a durat mai mult timp decât „propria sa existenţă”, cu siguranţă se vor mira de propunerea lui.
Se ştie că actualul preşedinte înşiră bine cuvintele, calitate care, alături de criza economică, şomajul în creştere, pierderea locuinţelor şi moartea soldaţilor americani în războaiele stupide ale lui Bush l-au ajutat să obţină victoria.
După ce l-am observat bine, nu m-ar surprinde să fie el autorul ridicolului titlu cu care a fost botezat măcelul din Libia: ”Odiseea Zorilor”, care a făcut să se cutremure praful osemintelor lui Homer şi ale celor care au contribuit la făurirea legendei faimoaselor poeme greceşti, deşi admit că, poate, titlul ar putea fi o creaţie a şefilor militari care mânuiesc miile de arme nucleare cu care la un simplu ordin al Premiului Nobel pentru Pace poate determina sfârşitul speciei noastre.
Din discursul său către albi, negri, indieni, metişi şi nemetişi, credincioşi şi necredincioşi din Americi, rostit la Centrul Cultural Palacio de la Moneda, ambasadele Statelor Unite au distribuit o copie fidelă peste tot şi a fost tradus şi popularizat de Chile TV, CNN, şi îmi imaginez că şi alte canale în alte limbi.
A fost în stilul celui pe care l-a rostit în primul său an de mandat, la Cairo, capitala prietenului şi aliatului său Hosni Mubarak, despre ale cărui zeci de miliarde de dolari sustrase poporului se presupune că avea cunoştinţă un preşedinte al Statelor Unite.
„…Chile a demonstrat că nu avem de ce să fim divizaţi din cauza rasei sau a conflictelor etnice”, a asigurat el, în acest fel problema americană a fost ştearsă de pe hartă. Insistă obsesiv aproape imediat că „…acest loc minunat în care ne aflăm, la câţiva paşi de unde Chile şi-a pierdut democraţia acum câteva decenii…”
Totul fără să rostească lovitură de stat, asasinarea demnului general Schneider sau numele gloriosului Salvador Allende, ca şi cum guvernul Statelor Unite n-ar fi avut nici în clin, nici în mânecă cu aceste fapte.
Marele poet Pablo Neruda, a cărui moarte a fost accelerată de lovitura trădătoare, a fost pronunţat de mai multe ori, în acest caz pentru a afirma în mod poetic că ”stelele” noastre primordiale sunt ”lupta” şi ”speranţa”. Oare ignoră Obama faptul că Pablo Neruda era comunist, prieten al Revoluţiei Cubaneze, mare admirator al lui Simon Bolivar, care renaşte la fiecare o sută de ani, şi inspirator al revoluţionarului erou Ernesto Guevara?
Am rămas în admiraţie chiar de la începutul mesajului său pentru profundele cunoştinţe istorice ale lui Barack Obama. Vreun asesor iresponsabil a uitat să-i explice că Neruda era militant al Partidului Comunist din Chile. După câteva paragrafe recunoaşte că: „Ştiu că nu sunt primul preşedinte al Statelor Unite care promite un nou spirit de cooperare cu vecinii noştri latino-americani. Ştiu că uneori Statele Unite au neglijat această regiune.”
„…America Latină nu este vechiul stereotip al unei regiuni în conflict perpetuu, nici prinsă de cicluri interminabile de sărăcie.”
„În Columbia, marile sacrificii făcute de cetăţeni şi de forţele de securitate au restaurat un nivel de siguranţă care nu se cunoştea de câteva decenii.” Acolo n-a existat niciodată trafic de droguri, paramilitari şi nici cimitire clandestine.
În discursul său clasa muncitoare nu există, nici ţărani fără pământ, nici analfabeţi, nici mortalitate infantilă sau maternă, nici persoane care-şi pierd vederea sau sunt victime ale paraziţilor ca Chaga sau bolile bacteriene cum este holera.
„De la Guadalajara până la Santiago şi Sao Paulo, o clasă medie cere mai mult de la sine şi mai mult de la guvernul său”, zice.
„Când o lovitură de stat în Honduras a ameninţat progresul democratic, ţările din emisferă un invocat unanim Carta Democratică Inter-americană, ceea ce a ajutat la punerea bazelor revenirii la statul de drept”.
Adevăratul motiv al minunatului discurs al lui Obama se explică în mod indiscutabil la jumătatea mesajului său şi cu cuvintele proprii: „America latină va deveni mai importantă pentru Statele Unite, în special pentru economia noastră. (…) Cumpărăm mai multe produse şi servicii de aici decât din orice altă ţară şi investim mai mult în această regiune decât în orice altă ţară. (…) Noi exportăm mai mult de trei ori în America Latină decât exportăm în China. Exporturile noastre în această regiune… vor creşte mai repede decât exporturile noastre în restul lumii…” Oare se poate deduce de aici că „cu cât mai prosperă va fi America Latină, cu atât mai prospere vor fi Statele Unite.”
Mai departe dedică cuvinte insipide faptelor reale:
„Dar să fim sinceri şi să admitem şi că progresul continentului american nu este suficient de rapid. Nu pentru milioanele care suferă nedreptatea sărăciei extreme. Nu pentru copiii din favele şi bidonviluri, care nu vor mai mult decât să aibă aceleaşi posibilităţi pe care le au ceilalţi.”
„Puterea politică şi economică prea adesea este concentrată în mâna unui grup restrâns, în loc să servească majorităţii”, a spus el.
„Nu suntem prima generaţie care se confruntă cu aceste provocări. Acum exact 50 de ani, preşedintele John F. Kennedy a propus o ambiţioasă Alianţă pentru Progres.”
„Provocarea preşedintelui Kennedy persistă: a contrui o emisferă în care toate (popoarele) să poată avea speranţa unui standard de viaţă potrivit, în care toate să poată trăi viaţa cu demnitate şi libertate.”
Este incredibil că vine acum cu această istorie atât de grosolană care constituie o insultă pentru inteligenţa umană.
Nu-i mai rămâne decât să menţioneze printre marile calamităţi o problemă care-şi are originea în colosala piaţă a Statelor Unite şi cu armele omicide ale acestei ţări: „Bandele de criminali şi traficanţi de droguri sunt nu numai o ameninţare la adresa siguranţei cetăţenilor. Sunt o ameninţare la adresa dezvoltării, pentru că alungă investiţia de care are nevoie economia pentru a prospera. Şi sunt o ameninţare directă la adresa democraţiei, pentru că încurajează corupţia care subminează instituţiile dinăuntru.”
Mai departe adaugă către cârcotaşi: „Dar niciodată nu vom elimina atractivitatea cartelurilor şi bandelor dacă nu vom face faţă în acelaşi timp forţelor sociale şi economice care alimentează criminalitatea. Trebuie să ajungem la tinerii vulnerabili mai înainte ca ei să recurgă la droguri şi crimă.”
„Ca preşedinte am spus clar că în Statele Unite ne acceptăm responsabilitatea pentru violenţa generată de droguri. Cererea de droguri, inclusiv cea din Statele Unite, stimulează această criză. De aceea, vom formula o nouă strategie pentru controlul drogurilor care se bazează pe reducerea cererii de droguri prin intermediul educaţiei, prevenţiei şi tratamentului.”
Ceea ce nu spune este că în Honduras 76 de persoane la fiecare 100.000 de locuitori mor din cauza violenţei, de 19 ori mai mult decât în Cuba, unde practic, în pofida apropierii de Statele Unite, această problemă abia dacă există.
După câteva prostii, despre armele cu calea spre Mexic care sunt confiscate, un Acord Transpacific, Banca Inter-americană de Dezvoltare, cu care se zice că se străduiesc să crească ”Fondul de Creştere cu Microfinanţare pentru Americi” şi promite crearea unor noi ”căi spre prosperitate” şi alţi termeni răsunători pe care îi pronunţă în engleză şi spaniolă, se întoarce la promisiunile trecătoare de unitate a emisferei şi încearcă să impresioneze pe auditori cu ameninţările schimbării climatice.
Adaugă Obama „şi dacă cineva se îndoieşte de urgenţa schimbării climatice, este de ajuns să privească continentul american, de la furtunile puternice din Caraibe până la topirea gheţarilor din Anzi şi dispariţia pădurilor şi terenurilor cultivate în toată regiunea.” Fără să aibă curajul să recunoască că ţara sa este cel mai mare responsabil de această tragedie.
Spune că se mândreşte să anunţe că „…Statele Unite lucrează cu partenerii din regiune, între care sectorul privat, pentru a creşte la 100.000 numărul de studenţi din Statele Unite în America Latină şi la 100.000 numărul de studenţi din America Latină care studiază în Statele Unite.”
Deja se ştie cât costă ca să studiezi medicină sau altă carieră în această ţară, iar furtul de creiere neobrăzat este practicat de Statele Unite.
Toată vorbăria pentru a termina cu o laudă la adresa OSA , pe care Roa a calificat-o ca ”Ministerul Coloniilor Ianchee”, când a rostit un memorabil discurs de denunţare din partea patriei noastre la Naţiunile Unite, informând că guvernul Statelor Unite a atacat teritoriul nostru la 15 aprilie 1961 cu bombardiere B-26 având însemnele cubaneze, un fapt neruşinat de la care se vor împlini peste 23 de zile, 50 de ani.
În acest fel a crezut că totul era gata pentru a proclama dreptul de a răsturna ordinea în ţara noastră.
Mărturiseşte public că „li se permite americanilor să trimită ajutoare pentru a da o speranţă economică oamenilor din toată Cuba, precum şi mai multă independenţă faţă de autorităţi.”
„…vom continua să căutăm modalităţi pentru a creşte independenţa poporului cubanez, care are dreptul la aceeaşi libertatte ca şi celelalte popoare din această emisferă.”
Apoi recunoaşte că blocada dăunează Cubei, privează economia de resurse. De ce nu recunoaşte că intenţiile lui Eisenhower şi scopul declarat al Statelor Unite când a aplicat-o era să supună prin înfometare poporul Cubei?
De ce se menţine blocada? Câte sute de miliarde de dolari reprezintă indemnizaţia pe care Statele Unite trebuie s-o plătească ţării noastre? De ce sunt ţinuţi în închisoare cei 5 eroi antiterorişti cubanezi? De ce nu se aplică Legea de Adaptare tuturor latino-americanilor, în loc să se permită ca mii dintre ei să moară sau să fie răniţi la frontiera impusă de această ţară după ce le-a fost răpit peste jumătate din teritoriu?
Îl rog pe preşedintele Statelor Unite să mă scuze pentru sinceritate.
N-am sentimente ostile faţă de el sau poporul său.
Îmi fac datoria de a expune ceea ce gândesc despre ”Alianţa lui Egalitară”.
Statele Unite nu vor câştiga nimic creând şi stimulând meseria de mercenari.
Îl pot asigura că cei mai buni şi mai bine pregătiţi tineri din ţara noastră, absolvenţi ai Universităţii de Ştiinţe Informatice, cunosc mult mai mult internet şi computer decât Premiul Nobel şi preşedintele Statelor Unite.
FIDEL CASTRO RUZ
22 martie 2011
Ora 9:17 pm.
