Presa “lumii libere” la 10 ani de razboi in Irak

10 ani de război în Irak. 20 martie 2003 – atunci când a început. Este foarte important pentru toţi românii să ştie câţi oameni au fost ucişi în Irak, cum a început acest război, cine au fost cei care au condus la acest război şi care au fost motivaţiile lor reale. Este foarte important, înainte de toate, să se ştie câţi oameni au fost ucişi. Nimeni nu cunoaşte astăzi cifra reală. Cifrele merg de la 170.000 de oameni ucişi, inclusiv combatanţi, poate 120.000 civili, până la 1 milion. Unele rapoarte dau 600.000 de persoane ucise prin violenţă, fie prin foame sau crimă, pur şi simplu.
Când ne gândim la cei ucişi trebuie să ne gândim şi la cum s-a ajuns la acest război, la cât de ilegal şi inutil a fost.

Atunci a avut loc cea mai mare demonstraţie populară organizată vreodată în lume împotriva războiului. Demonstraţiile din februarie 2003 din Roma au adunat peste 3 milioane de oameni, două milioane în Marea Britanie, în timp ce, în întreaga lume, peste 36 de milioane au protestat, printre care sute de mii, poate milioane în Statele Unite ale Aamericii. Dar, cu toate acestea, conducătorii au dus aceste ţări în război, îndrăznind să numească sistemele politice care i-au adus în fruntea statelor lor, în continuare, ”democraţii”.
Mulţi dintre cei care au protestat au numit războiul din Irak “războiul lui Bush”, dar, bineînţeles, nu a fost doar războiul lui Bush. A fost şi războiul lui «New York Times», şi războiul altor publicaţii şi agenţii internaţionale de ştiri care au minţit sau au ”neglijat” adevărul, cum preferaţi.
În modul în care a fost servit acest război poporului american, în principal, au avut două priorităţi.
Una a fost să ameninţe opinia publică că Irakul este în curs de a dezvolta un imens arsenal de arme de distrugere în masă. Ştire repetată până a fi transformată într-o convingere intim asumată de public, în ciuda faptului că nu aveau literalmente nicio dovadă în acest sens. A existat grupul de inspectori care au tot mers în această ţară pentru a descoperi aceste arme şi s-au tot întors fără nici cea mai mică dovadă. Însăşi acest grup de inspectori a spus că nu există dovezi ale existenţei armelor de distrugere în masă. Cu toate acestea, mass-media americană a reuşit o performanţă propagandistică uriaşă în încercarea lor de a desprinde opinia publică atât de realitate, cât şi de raţiunea care nu oferea, la acel moment, niciun motiv evident de război, motivul principal invocat continuând să fie tocmai aceste arme de distrugere în masă.
Este o lecţie importantă şi pentru români.
A doua prioritate a mass-medie americane a fost să pretindă că a existat o relaţie, o legătură între Saddam Hussein şi Al-Qaeda. Desigur că Al-Qaeda se afla pe atunci, ca şi acum, din cauza aceleiaşi propagande, în mintea tuturor, deşi este uşor de observat că nimeni nu ar putea defini prea bine această organizaţie. Trecuseră doar doi ani de la 9 septembrie. Au reuşit atunci să ajungă şi să stabilească o relaţie despre care chiar Collin Powell, secretarul de stat american, a vorbit într-un discurs la ONU care i-a convins pe mulţi că statele aşa-zisei “comunităţi internaţionale” trebuie să meargă la război în Irak.
Cum au stabilit această legătură între o organizaţie invizibillă şi nişte arme de distrugere în masă invizibile? Prin tortură. A existat un om, numit al-Libbi, care a fost torturat pentru a spune ceea ce propaganda oficială şi demnitarii americani doreau să audă pentru a-şi împinge ţara în război. Aşa cum a mărturisit mai târziu Abu Faraj al Libbi înşuşi, ar fi spus orice pentru a opri tortura asupra sa la Guantánamo Bay. Ceea ce a spus al Libbi şi ceea ce Cheney, vicepreşedintele american, a vrut să se afle că a spus a fost că el, al Libbi, confirmă legătura dintre Al-Qaeda şi Irak. Şi ceea ce a spus al Libbi a fost că membri ai al-Queda au fost trimişi în Irak pentru a fi antrenaţi în manipularea armelor de distrugere în masă. Iată legătura de care era nevoie în unirea a două pericole fictive pentru a crea o iminenţă a ameninţării la fel de fictivă şi o necesitatea a “războiului preventiv”, concept inventat ceva mai devreme pentru a servi în asemenea scopuri.

Desigur, întreaga poveste a fost una falsă. Asta ştim astăzi prea bine. A fost o poveste fabricată, iar pentru a se obţine această poveste au fost torturaţi oameni. În final, tocmai această tortură a fost elementul cheie în demonstrarea unui lucru care a condus la un război ce a ucis probabil o jumătate de milion de oameni şi a mutilat trupeşte şi sufleteşte milioane şi milioane.
Dar care a fost rolul aşa-zisei ”mass-media democratice”, a ”presei libere”, din ”lumea liberă”, aşa cum o numeam noi în urmă cu 25 de ani? Care a fost rolul celor mai importante cotidiene ale lumii, «New York Times», «The New Yorker», «New Republic», şi al oamenilor-cheie care conduceau această ”presă liberă“. De altfel, nu există război al SUA pe care «New York Times», cel puţin, să nu îl fi sprijinit.
Principalii agitatori ai războiului au fost directorii şi editorialiştii acestor publicaţii.
Un editorialist al «New York Times», Bill Keller, scrie, după evenimentul din 9 septembrie, despre efectul pe care l-ar avea o bombă de o kilotonă aruncată în Times Square. Începea astfel pregătirea publicului american pentru ceea ce avea să devină teama de armele de distrugere în masă ale Irakului. Apoi aceste mari publicaţii americane, imitate de cele din trusturile europene, au scris articole după articole despre armele de distrugere în masă pe care le-ar poseda Irakul. După invadarea acestei ţări, doar «The Times» s-a văzut nevoită să-şi ceară scuze public explicit pentru aceste dezinformări. Nume precum Bill Keller, «New York Times»; Tom Friedman, editorialist pentru «New York Times»; George Packer, «The New Yorker»; Zakaria, reporter la «Newsweek»; Jeffrey Goldberg, «The Atlantic»; Peter Beinart, Hitchens, Paul Berman, aceştia au fost susţinătorii permanenţi ai provocării asupra SUA şi a Occidentului. Poate au o anumită rezonanţă pentru dumneavoastrp, poate nu. Au crezul aceşti oameni în existenţa armelor de distrugere în masă în Irak, în pofida tuturor evidenţelor? Orice persoană raţională şi-ar fi dat seama că nu este decât o poveste, că acuzaţiile guvernului american sunt lipsite de fundament real. Ce fel de ziarişti sunt aceştia, dacă şi-au redactat materialele bazându-se exclusiv pe o singură sursă principală, cea mai apropiată, directă, guvernul american? Ba chiar le-au omis pe celelalte, şi nu vorbim despre guvernul irakian, care a respins mereu acuzaţiile, ci despre inspectorii internaţionali trimişi să găsească armele de distrugere în masă.
Sau era vorba depre altceva, altceva era la mijloc? Nu era oare vorba despre continuarea şi adâncirea hegemoniei americane în Orientul Mijlociu, despre stăpânirea asupra rezervelor de petrol?
Cine mai poate fi atât de naiv astăzi încât să creadă că guvernul american şi aceşti aşa-zişi ziarişti au făcut cu toţii doar nişte greşeli continue care mergeau într-o singură direcţie? Să fi fost ei, aceşti ziarişti, doar ”idioţii utili” ai lui Bush, aşa cum i-a numit mai apoi scriitorul Tony Judt.
Această ”presă liberă” este, în continuare, şi astăzi, de o agresivitate feroce în susţinerea aşa-zisului ”război împotriva terorismului” şi furnizează cu febrilitate alţi inamici imaginari, precum Iranul. Ei nu au plătit în niciun fel pentru greşelile lor, dacă asta au fost, ci continuă să fie editorialişti ”respectabili” ai celor mai importante publicaţii ale lumii.
Şi continuă să aţâţe publicul american împotriva noului inamic, dând tonul pentru întreaga mass-media a ”lumii libere” legată prin fire cât se poate de vizibile, uşor detectabile, corporative, economice.

Centrele de tortură din Irak sunt o altă poveste, de această dată reală, de care această presă, în schimb, nu s-a ocupat. O poveste mai recentă, începută în anii 2004-2005, în care guvernul SUA a trimis doi oameni, pe nume Steele şi Kaufmann, pentru a supraveghea activitatea centrelor de detenţie şi de tortură, centre în care zeci de mii de oameni au fost torturaţi, mii murind. Aceste informaţii nu au fost posibile decât datorită scurgerilor de informaţii numite ”WikiLeaks”. Pe acest subiect editorialiştii marilor publicaţii ”independente” nu au găsit de cuviinţă să speculeze niciodată, ci doar au consemnat informaţiile atunci când acestea deveniseră de necontrolat.
Documentele WikiLeaks au cuprins rapoarte ale soldaţilor americani, notările lor zilnice, care vorbeau despre ceea ce au văzut în aceste centre de tortură şi atrocităţile care aveau loc în fiecare zi.