Războiul inevitabil al NATO I

0

Spre deosebire de ceea ce se întâmplă în Egipt și Tunis, Libia ocupă primul loc în Indicele de Dezvoltare Umană al Africii și are cea mai ridicată speranță de viață de pe continent. Educația și sănătatea primesc o atenție specială din partea statului. Nivelul cultural al populației este fără îndoială mai înalt. Problemele ei au alt caracter. Populația nu ducea lipsă de alimente și servicii sociale indispensabile. Țara avea nevoie de forță de muncă străină pentru a duce la capăt ambițioasele planuri de producție și dezvoltare socială.
De aceea furniza locuri de muncă la sute de mii de lucrători egipteni, tunisieni, chinezi și de alte naționalități. Dispunea de enorme venituri și rezerve în devize convertibile depozitate în băncile țărilor bogate, cu care achiziționa bunuri de consum și chiar arme sofisticate pe care le furnizau aceleași țări care azi vor s-o invadeze în numele drepturilor omului.
Colosala campanie de minciuni, dezlănțuită de mediile de informare, a provocat o mare confuzie în rândul opiniei publice mondiale. Va trece mult timp până când se va putea reconstitui ceea ce s-a întâmplat într-adevăr în Libia, și până vor fi separate faptele reale de cele false care au fost răspândite.

Posturi serioase și prestigioase, ca Telesur, au fost obligate să trimită reporteri și cameramani la acțiunile unui grup și la cele ale celui opus, pentru a informa ceea ce se întrâmplă într-adevăr.
Comunicațiile erau blocate, funcționarii diplomatici onești își riscau viața cutreierând cartierele și observând acțiunile, ziua sau noaptea, pentru a informa ce se întâmplă. Imperiul și principalii lui aliați au folosit mijloacele cele mai sofisticate pentru a răspândi informații deformate despre evenimente, cărora trebuiau să le dea aparența de adevăr.
Fără nicio îndoială, fețele tinerilor care protestau la Bengasi, bărbați și femei cu văl sau fără văl, exprimau o indignare reală.
Se poate aprecia influența pe care o exercită încă componenta tribală în această țară arabă, în pofida credinței musulmane pe care o împărtășește sincer 95% din populație.
Imperialismul și NATO – serios preocupați de valul revoluționar dezlănțuit în lumea arabă, de unde provine cea mai mare parte a petrolului care susține economia de consum a țărilor dezvoltate și bogate – nu puteau renunța de a profita de conflictul intern din Libia pentru a promova intervenția militară. Declarațiile formulate de administrația Statelor Unite din primul moment au fost categorice în acest sens.
Circumstanțele nici nu puteau fi mai propice. La alegerile din noiembrie, dreapta republicană i-a ars o lovitură contondentă Președintelui Obama, expert în retorică.
Grupul fascist al ”misiunii îndeplinite”, sprijinit acum ideologic de extremiștii Tea party, a redus posibilitățile actualului Președinte la un rol pur decorativ, prin care este pus în pericol chiar și programul său de sănătate și îndoielnica revenire a economiei, din cauza deficitului bugetar și a incontrolabilei creșteri a datoriei publice, care bat deja toate recordurile istorice.
În ciuda diluviului de miciuni și a confuziei create, Statele Unite n-au putu târî China și Federația Rusă la aprobarea de către Consiliul de Securitate a unei intervenții militare în Libia, deși au reușit să obțină în schimb, în Consiliul pentru Dreptruile Omului, aprobarea obiectivelor pe care le urmăreau în acel moment. În legătură cu o intervenție militară, Secretarul de Stat a declarat cu vorbe care nu admit nici cea mai mică îndoială: „orice opțiune este luată în calcul”.
Realitatea este că Libia este deja cuprinsă de un război civil, așa cum prevăzuserăm, și Națiunile Unite n-au putut face nimic pentru a-l evita, cu excepția faptului că însuși Secretarul General a pus o doză bună de combustibil pe foc.
Problema pe care poate nu și-o imaginau actorii este că liderii înșiși ai rebeliunii s-au năpustit asupra problemei declarând că respingeau orice intervenție militară străină.
Diversele agenții de știri au informat că Abdelhaviz Ghoga, purtător de cuvânt al Comitetului Revoluției a declarat, luni, 28, că „restul Libiei va fi eliberat de poporul libian”.
„Contăm pe armată ca să eliberăm Tripoli”, a asigurat Ghoga, în timp ce anunța formarea unui ”Consiliu Național” pentru a reprezenta orașele țării care au încăput pe mâna insurgenților.
„Ceea ce vrem sunt informații de spionaj, dar în niciun caz să nu fie afectată suveranitatea noastră aeriană, terestră sau maritimă”, a adăugat el la o întâlnire cu ziariștii din acest oraș situat la 1.000 kilometri Est de Tripoli.
„Intransigența responsabililor opoziției față de suveranitatea națională reflecta opinia manifestată în mod spontan de mulți cetățeni libieni presei internaționale de la Bengasi”, a informat o știre a agenției AFP, lunea trecută.
În aceeași zi, o profesoară de Științe Politice a Universității din Bengasi, Abeir Imneina, a declarat: „Există un sentiment național foarte puternic în Libia. De asemenea, exemplul Irakului provoacă teamă în ansamblul lumii arabe”, a subliniat ea, făcând referire la invazia americană din 2003 care trebuia să aducă democrația în țară și apoi, prin contagiere, în toată regiunea, o ipoteză total dezmințită de fapte.
Profesoara continuă: „Știm că ceea ce s-a întâmplat în Irak este că a dus la o deplină instabilitate, și într-adevăr nu vrem să avem același drum. Nu vrem ca americanii să vină pentru ca apoi să terminăm prin a-l plânge pe Gadafi”, a spus experta. Dar, după părerea lui Abeir Imneina, „mai există și sentimentul că este revoluția noastră și că ne revine nouă sarcina de a o face.”
La puține ore de la publicarea acestei știri, două dintre principalele organe de presă din Statele Unite, «The New York Times» și «The Washington Post», s-au grăbit să ofere noi opinii pe această temă, despre care informează agenția DPA în ziua următoare, 1 martie: „Opoziția libiană ar putea cere Occidentului să bombardeze din aer pozițiile strategice ale forțelor fidele președintelui Muamar al Gadafi, informează astăzi presa americană.”
„Tema este dezbătută în Consiliul Revoluționar libian, precizează ‹The New York Times› și ‹The Washington Post› în versiunile lor on-line.”
„‹The New York Times› arată că aceste discuții pun în evidență frustrarea crescândă a liderilor rebeli față de posibilitatea ca Gadafi să reia puterea.”
„În cazul în care acțiunile aeriene se realizează în cadrul Națiunilor Unite, acestea n-ar implica intervenția internațională, a explicat purtătorul de cuvânt al consiliului, citat de ‹The New York Times›.”
”Consiliul este format din avocați, academicieni, judecători și membrii proeminenți ai societății din Libia”.
În știre se afirmă: „‹The Washington Post› a citat pe rebeli recunoscând că, fără sprijinul Occidentului, luptele cu forțele loiale lui Gadafi ar putea dura mult și ar costa numeroase victime omenești.”
Atrage atenția în această știre că nu se menționează niciun singur muncitor, țăran, constructor, vreo persoană implicată în producția materială sau vreun tânăr student sau combatant dintre cei care apar în manifestații. De ce insistența de a-i prezenta pe rebeli ca membrii proeminenți ai societății care cer bombardamentele Statelor Unite și NATO pentru a-i omorî pe libieni?
Într-o bună zi se va cunoaște adevărul, prin persoane ca profesoara de Științe Politice de la Universitatea din Bengazi, care narează cu atâta elocvență teribila experiență care a ucis, distrus cămine, a lăsat fără lucru sau a făcut să emigreze milioane de persoane în Irak.
Astăzi, miercuri, 2 martie, Agenția EFE prezintă pe cunoscutul purtător de cuvânt rebel făcând declarații care, după judecata mea, afirmă și în același timp contrazic pe cele de luni: „Bengazi (Libia), 2 martie. Conducerea rebelă libiană a cerut azi Consiliului de Securitate al ONU să lanseze un atac aerian ‘contra mercenarilor’ regimului Muamar el Gadafi.”
„Armata noastră nu poate lansa atacuri contra mercenarilor, din cauza rolului ei defensiv, a afirmat rebelul Abdelhafiz Ghoga, într-o conferință de presă la Bengazi.”
„Este diferit un atac strategic de o intervenție străină, pe care o respingem”, a subliniat purtătorul de cuvânt al forțelor de opoziție, care în orice moment s-au arătat contra unei intervenții militare străine în conflictul libian.”
Cu care dintre multele războaie imperialiste se aseamănă acesta?
Cel din Spania din 1936, cel al lui Mussolini contra Etiopiei din 1935, cel al lui George W. Bush contra Irakului din anul 2003 sau oricare din zecile de războaie promovate de Statele Unite contra popoarelor Americii, de la invazia în Mexic din 1846, până la cel al Malvinelor din 1982?
Desigur, fără a exclude invazia mercenară de la Giron, războiul murdar și blocada instituită contra Patriei noastre de-a lungul a 50 de ani, câți se vor împlini la 16 aprilie.
În toate aceste războaie, ca cel din Vietnam, care a costa milioane de vieți, au domnit justificările și măsurile cele mai cinice.
Pentru cei care mai au vreo îndoială asupra inevitabilei intervenții militare care se va produce în Libia, agenția de știri AP, pe care o consider bine informată, titrează o știre publicată astăzi, în care se afirmă: „Țările membre ale NATO elaborează un plan de contingență luând ca model zonele de excluziune a zborurilor stabilite deasupra Balcanilor în decada 1990, în cazul în care comunitatea internațională decide să impună un embargou aerian asupra Libiei, au spus diplomații.”
În continuare trage concluziile: „Funcționarii care nu-și puteau da numele din cauza problemei delicate, au arătat că opțiunile care se observă au ca punct de plecare zona de excluziune a zborurilor pe care a impus-o alianța militară occidentală asupra Bosniei în 1993 care a avut mandatul Consilului de Securitate, și în bombardamentele NATO asupra Kosovo în 1999, CARE NU AU AVUT MANDAT.”
Continuă mâine.

FIDEL CASTRO RUZ
2 martie 2011
Ora 8:19 pm

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.