Ridicolul e-n toate…

Ridicolul e-n toate, e-n cele ce sunt, şi-n cele ce mâine vor râde la soare…
La începutul anului am putut să citesc pe o reţea de socializare: „La metrou în lenjerie intimă. Pe când şi în Bucureşti?” Nu mă opresc acum asupra ”fenomenului”, chemarea infantilă m-a făcut să văd destul de clar că, sub privirea mea, dintr-o modă oarecare apărută într-un oarecare loc sau mai multe se năştea o obligaţie similară cu un răspuns potrivit dat …civilizaţiei. Încă o dovadă că suntem europeni, pătrunşi de spirit occidental, că suntem „în rândul lumii”, după o expresie de-a noastră, populară. Şi nu există o obligaţie mai mare în zilele noastre pe care să ne-o fi autoimpus.
„Ce ziceţi – facem şi în Bucureşti aşa ceva? Noi credem ca suntem pregătiţi (…) promitem să ne ocupăm personal de transformarea ’No Pants Subway Ride‘ într-o tradiţie Dâmboviţeană”. O tradiţie în imitaţie. Dacă poate exista aşa ceva… Ooo, dar există! Din enunţ transpare evident că tocmai s-a lansat o provocare asupra întregii societăţi româneşti… Cel puțin în viziunea autorilor.

„Cum ar suna o zi la metrou, în chiloţi, pe ruta Tineretului – Piaţa Unirii – Universitate – Piaţa Romană? Vă băgaţi?”
M-am străduit să citesc restul ştirii, pentru că, după mine, gestul acesta, de-a circula în budigăi în metrou, trebuia să însemne ceva. Nu am reuşit să aflu nici din acea ştire, nici din altele asemenea. Nici măcar banala, obişnuita, suprauzitata „renunţare la prejudecăţi”. Nimic! Şi atunci m-am întrebat firesc, folosindu-mi minimele capacităţi intelectuale pe care trebuie să le manifeşti în faţa prostiei pure: de ce să faci ceva care nu înseamnă absolut nimic. Dar am aflat că tot ceea ce contează… „Important este să arăţi cât mai ridicol – in a good way”, transmiteau autorii amuzaţi. Amuzaţi de ce?!
Am ajuns la concluzia că să-ţi faci din ridicol un scop în sine este ceva, într-adevăr, înălţător, pentru că el, ridicolul, fratele mai mic al prostiei, este o ”valoare” indispensabilă societăţii româneşti, aşa cum este construită azi. Când prostia nu doare, ridicolul nu ucide… sau invers… sau dimpotrivă.
De această dată un motiv de mândrie: „Record mondial, sâmbătă seara, la Iaşi. Peste 12.000 de lampioane au fost lansate simultan în aer şi cerul a fost luminat feeric. Totul s-a petrecut sub privirile reprezentanţilor de la Cartea Recordurilor, care au omologat performanţa”. Un obicei chinezesc, devenit destul de comercial pentru a putea fi preluat de occidentali, dar adus în lumină după cele mai înalte standarde de nişte imitatori cu vocaţie. Nici nu se putea altfel!
La fel de recent, unii zic că 3.000 de tineri clujeni, alţii zic că doar câteva sute şi-au pus în cap să bată recordul mondial la Harlem Shake (un dans care frapează prin acelaşi lucru: ridicolul căutat al situaţiei). Conform unei sumedenii de relatări jurnalistice, care au inundat vizualul, într-o duminică, 3.000 de de tineri s-ar fi înghesuit la teribila agitaţie programată. Alte estimări spun că ar fi fost doar câteva sute şi că nu s-ar fi agitat toţi, ci doar unii. Indiferent de cifră, aşa cum era…firesc, ştirea a fost prezentă o întreagă zi pe ecranele televizoarelor şi în restul presei româneşti. O asemenea soartă nu a putut-o avea mitingul de protest împotriva exploatării gazelor de şist prin fracţionare hidraulică, care a scos în stradă 8.000 de bârlădeni. În al doilea caz, era vorba „doar” de viaţa noastră. Ceea ce m-a dus pe mine la o altă concluzie, înspre aceeaşi idee de stupiditate care devine tot mai cuprinzătoare şi intrinsecă: nu mai căutaţi ridicolul! Întrebaţi-vă dacă aţi mai putea scăpa de el!
De la an la an, în zeci, poate sute sau chiar mii de locuri din România dispar mii de datini, obiceiuri şi tradiţii vechi de sute de ani, transmise din generaţie în generaţie şi pline de conţinut şi de semnificaţie. Şi acestea sunt înlocuite… cu ce?!, cu ce ”tradiţii”?! Ooo, dar nu trebuie să vă propuneţi să fiţi ridicoli!
„Mărginimea Sibiului. Conform studiului făcut zeci de obiceiuri, tradiţii şi datini vechi de sute de ani au dispărut sau îşi dau duhul în ultimii ani în aceste localităţi. Astfel la capitolul de tradiţii pe cale de dispariţie, la Tălmaciu tradiţia ţesutului şi şezătorile tind să dispară cu desăvârşire, la Şura Mare călăraşii de la nuntă şi cetele ce băteau satul în lung şi în lat la diferite sărbători au tendinţa să „tragă pe dreapta”, iar la Răşinari obiceiul covăciei a intrat în anonimat. Dansurile populare din Ilimbav tind şi ele de câţiva ani să dispară din peisaj, iar la Moşna s-a constatat că obieceiurile şi tradiţiile săseşti nu mai sunt respectate deloc. La capitolul tradiţii şi obiceiuri dispărute definitiv situaţia este şi mai dramatică. La Cristian nu se mai ţine obiceiul maialului, la şura obiceiul lăzii de zestre la fetele care se mărită a fost aruncat la obiceiuri demodate, iar la Jina Pupăza Miresei şi căratul lăzii de zestre nu îşi mai găsesc locul printre tadiţiile vechi din străbuni. Şezătorile din Mihăileni, iar la Axente Sever, Roata Şaşilor şi Serbarea Florilor nu se mai ţin deloc. Alte 31 de obiceiuri şi tradiţii sunt consemnate acum doar în memoria bătrânilor din sate”, pot citi cei interesaţi de acest ”fenomen” într-un ziar de provincie.
Fără îndoială că aceste ”fenomene” ale ridicolului deşănţat marchează nişte apogee, sunt lucruri care s-au petrecut în abuz până au ajuns la paroxism. Şi aceste absurdităţi ”notabile” marchează tocmai sfârşitul acestui traseu. Moda, de dragul modei, imitaţia, de dragul imitaţiei, dresajul popular, de dragul experimentelor social-comerciale. Este îngrijorătoare, într-adevăr, întreaga valoare care se dă imitaţiei transformate în tradiţie, derizoriului şi absurdităţii, lucrurilor care au un singur ”merit”: acela că nu au nicio valoare. Dar şi mai îngrijorătoare este pentru mine măsura în care societatea românească rezonează la această manipulare continuă.
Fără nicio exagerare, o comparaţie cu marile manifestări populare de pe vremea comunismului este mai mult decât potrivită. Se căuta şi atunci măsura în care masa adera ”spontan” şi ”entuziast” la valorile sistemului. Acelaşi lucru s-a obţinut în piaţa civică din Cluj: o mare măsură în care masa aderă la valoarea intrinsecă a sistemului: absurditatea, iar realizările acestea propagandistico-comerciale sunt, păstrând aceeaşi comparaţie, nişte succese absolute.
Cei de peste 30 de ani încă îşi aduc aminte cât dispreţ au putut acumula pentru orice activitate de grup comandată, pe care, în comunism, pe când erau copii, le numeau „dresaj”. Dresaj era ieşirea cu clasa în piaţa centrală pentru a aplauda şi ovaţiona doar pentru realizarea unei scurte secvenţe din «Cântarea României» (ce asemănare!), dresaj era vizionarea vreunui film cu „împlinirile măreţe” şi, printr-o extrapolare firească, de altfel, dresaj ajunsese să fie tot ceea ce comanda autoritatea spre a fi făcut în comun.
De data asta avem de-a face, fără îndoială, cu o autoritate comercială care îşi măsoară forţa prin a comanda până în absurd. Şi urmările sunt dezolante pentru o societate de oameni liberi, nu-i aşa? La fel ca penibilul dans al acelor coreeni, Gandnam Style, aceste ”fenomene” sunt urmările unor astfel de exerciţii de dresaj prin care mari corporaţii îşi măsoară forţa de penetrare şi influenţă socială, cum pot ajunge la o mişcare de masă din nimic sau pe româneşte: cum să facă din rahat bici. Aceste lecţii pe care le trag, concluziile ar putea fi folosite în viitor pentru chestiuni mult mai serioase, precum provocarea unor mari manifestări de masă sau revoluţii. Doar modul în care oamenii sunt manipulaţi rămâne mereu acelaşi: ridicol!