Mareșalul Antonescu a fostul primul conducător român care s-a preocupat de soarta românilor timoceni.
Timocul iugoslav este zona cuprinsă între râul Morava (la vest), Dunăre (la nord) și frontiera bulgară, locuit fiind de o numeroasă populație românească, care ocupă teritoriul celor patru județe: Craina, Pojarevăț, Timoc (două plase: Zaicear și Bollievat) și Morava (plasele Parachin, Despotovăț și Resava).
Suprafața regiunii locuite în majoritate de români era de circa 13.000 km2. Românii/vlahii din Estul Serbiei trăiesc în 328 de sate și 20 de orașe de-a lungul văii Dunarii, de la Veliko Gradiste la munții râului Timok, în valea Morava (majoritatea la est de Velika Morava, dar și în unele zone de pe malul vestic), în Homolje (pe o suprafață întinsă) și Timok Krajina.
Hitler ocupă Iugoslavia
Problema românilor timoceni, a relațiilor lor cu România, a unui eventual ajutor dat de autoritățile de la București, a constituit o preocupare a forurilor românești de decizie doar în măsura în care nu erau potențiale puncte de divergență majoră cu aliatul tradițional de la vest și oricum nu sub forma unei alipiri a regiunii la România. Problema Banatului era prioritară, încă de la Conferința de pace de la Paris!
Din primăvara anului 1941, în condițiile desfășurării foarte rapide a evenimentelor din Balcani, problema a intrat din nou în atenția forurilor – de această dată militare – de decizie.
La 6 aprilie 1941, Wehrmachtul a intervenit pe frontul din Balcani, Hitler ordonând ocuparea Iugoslaviei, ca urmare a modificărilor politice produse la Belgrad: la 27 martie 1941, în urma unei lovituri de stat, regentul Paul, care, cu două zile înainte aderase la Pactul Tripartit, a fost înlăturat de la conducere. Noul guvern, condus de Duşan Simovič, a refuzat să ratifice aderarea la Pact și a semnat, la 5 aprilie 1941, un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică.
România își reafirmă libertatea
Hitler a hotarât să „zdrobească” Iugoslavia din punct de vedere militar și statal, ordonând comandamentului armatei de uscat și celui al aviației militare să facă pregătirile militare corespunzătoare.
În seara zilei de 5 aprilie 1941, Legația germană din București a primit indicația să-l informeze oficial pe Conducătorul Statului român, generalul Ion Antonescu, de ofensiva împotriva Iugoslaviei, ce urma să înceapă în ziua următoare.
Antonescu a declarat că România nu ridică niciun fel de pretenții teritoriale față de Iugoslavia, cu care a întreținut totdeauna relații de prietenie, deși Mussolini îi ceruse acestuia, prin ministrul plenipotențiar la București, Ghigi, să ridice pretenții cu ocazia apropiatei împărțiri a Iugoslaviei.
La 8 aprilie 1941, România și-a reafirmat neutralitatea, în ciuda faptului că avioane iugoslave bombardasera Orșova, ca răspuns la atacul aerian german asupra Belgradului, atac efectuat cu avioane care decolaseră de pe aeroporturi românești.
Poziția autorităților române afirmată în acest fel s-a modificat, la aflarea veștii cu privire la hotărârile, luate de Ribbentrop și Ciano, la Conferința de la Viena, din 20-22 aprilie 1941, privitoare la împărțirea Iugoslaviei.
Antonescu face o încercare slabă de revendicare a Timocului
La 23 aprilie 1941, Ion Antonescu a adresat un memorandum guvernului german și celui italian în care se preciza că, deși România nu a urmărit până în prezent o expansiune teritorială pe seama Iugoslaviei, considerabilele concesii făcute Ungariei și Bulgariei au creat o situație nouă. Mai exact, el solicita, în afară de o revizuire generală a frontierelor Europei de sud-est, alipirea la România a Banatului iugoslav și crearea unei Macedonii libere, cu administrație autonomă a regiunilor locuite de românii din Valea Timocului și Vardarului.
Dar Hitler avea alte planuri cu regiunile respective. În timp ce Banatul de vest fusese deja promis Ungariei, în regiunea Porților de Fier, la propunerea lui Neubacher urma să se construiască o hidrocentrală în vederea aprovizionării satelor dunărene cu electricitate, zonă aflată sub „garanția colectivă” a statelor ce aveau interese în această zonă.
Doar ajutoare materiale
Preocuparea autorităților românești, mai cu seamă militare, față de românii din Valea Timocului iugoslav s-a materializat fie în acordarea de ajutoare materiale, fie în demersul făcut către forurile militare germane pentru eliberarea acestor români din afara României din lagărele de prizonieri din Germania.
Că dragostea și politica nu prea au nimic în comun, se vede din scrisorile trimise de timocenii aflați în lagărele românești conducătorului statului român – anexate – și din atitudinea perfect logică, din punct de vedere politic, a generalului Antonescu, pentru care totdeauna a prevalat, dincolo de orice fel de sentimente, interesul național. Și interesul național îi dicta să nu irite în acel moment cu ridicarea unei probleme care era minoră în raport cu altele mult mai grave: Basarabia și Ardealul de Nord.
Preluare: historia.ro
