«Introducere în gândirea revizionistă», de Ernst Zündel

0

Ernst ZndelDocumentul care urmează a fost preparat şi publicat pe «Zundelsite» sub titlul «Introduction to Revisionist Thought», în cursul primei săptămâni a lunii ianuarie, 1996. Scopul lui era să deschidă drumul unei dezbateri prin internet cu un alt post, «Nizkor», un post favorabil lobby-urilor promotoare a teoriei holocaustului.
Această dezbatere planificată a fost suspendată după ce Centrul «Simon Wiesenthal» a aflat despre ea şi a declanşat imediat o ofensivă amplă, pe toate fronturile, începând cu un articol din «New York Times», 10 ianuarie 1996, succedat de 2.000 de scrisori adresate ISP-urilor şi preşedinților de universităţi în încercarea de a preveni publicarea materialului revizionist pe reţeaua mondială Web.

Ca replică la această acţiune de cenzură, copiii care folosesc calculatoare şi ziariştii ciberspaţiului din toată lumea au preluat adăpostirea lui «Zundelsite» prin generarea unor “oglinzi” – altfel spus, oricine dorea să ajute «Zundelsite»-ul prelua materiale de acolo şi le răspândea la rândul lui pe reţea, aşa precum oglinzile bine plasate răspândesc mai departe lumina unui bec în mare parte acoperit cu un ecran. De la mijlocul lui ianuarie şi până la jumătatea lui februarie se putea vorbi despre o dramă electronică în cele mai prestigioase universităţi. “Oglinzile-Zundel” apăruseră din senin, în mod spontan. S-au întâlnit “oglinzi-Zundel” până şi în Australia. O posibilă explicaţie a acestei prime răscoale în ciberspaţiul de pe Internet se poate afla în «Legea Decenţei în Comunicaţii» – împinsă în Congresul SUA de către anumite grupuri special interesate, însă de curând respinsă ca fiind neconstituţională de trei judecători din Philadelphia. Această decizie este acum la Curtea de Apel.
Lupta pentru libertatea de expresie pe Internet continuă.

Ernst Zundel răspunde:

Respingerea 1:

Înainte de toate, aş dori să atrag atenţia asupra câtorva puncte importante din cuprinsul detaliat şi elaborat (al lui Nizkor): 1. Eu sunt descris de către Nizkor, citând din Comisia de Supraveghere a Serviciului Canadian de Informaţii, ca un „editor prolific al literaturii generatoare de ură”. Aceasta nu este tocmai corect.
În Canada, distribuirea literaturii generatoare de ură constituie o acţiune criminală, la fel cum este jefuirea băncilor sau molestarea copiilor. Dacă dumneavoastră mă calificaţi drept un jefuitor de bănci în scris, iar eu nu sunt un jefuitor de bănci, atunci aceasta se numeşte calomnie. Dacă dumnevoastră mă calificaţi drept un om care molestează copii, iar eu nu sunt aşa ceva, aceasta se numeşte, de asemenea, calomnie.
M-aţi calificat în scrisul electronic drept un „editor prolific de literatură generatoare de ură”. Tocmai m-aţi calomniat. Eu trăiesc şi muncesc în Canada de aproape 40 de ani iar niciodată nu am fost condamnat pentru motivul de a fi publicat şi/sau distribuit literatură generatoare de ură în Canada, cu toate că în Canada există astfel de lucruri cum ar fi “legile contra urii”.
În fapt, diverse organisme juridice şi ale poliţiei, în urma studiilor extensive, m-au absolvit în mod explicit de această acuzaţie. Dacă s-ar fi descoperit vreo dovadă, atunci inamicii mei ar fi făcut totul ca eu să fiu acuzat şi condamnat. Am fost acuzat de „răspandirea de ştiri false”, o incriminare frivola şi rău voitoare îndreptată contra mea de o evreică multi-milionară. Aceasta îi costă pe canadieni, printre altele, aproximativ 6 milioane de dolari. Pentru ce? Curtea Supremă a Canadei a decis în cele din urmă că societatea ar putea să se îmbogăţească prin diversitatea culturală şi intelectuală, care include şi abordări nepopulare asupra istoriei şi altor chestiuni de disconfort pentru anumite minorităţi.
Mai jos, prezint pe scurt 8 puncte pentru a servi ca “Holocaust”

Înainte de a purcede, aş dori să declar ce înţeleg eu atunci când mă refer la anumiţi indivizi şi grupări colective ca fiind “lobbyul promotor al holocaustului”.
Eu folosesc această denumire generică pentru a descrie pe acei oameni care manifestă un interes vădit în menţinerea în viaţă a Mitului holocaustului şi care vor acţiona politic pentru a-i asigura supravieţuirea.
Lobbyul promotor al holocaustului reprezintă o construcţie semantică prescurtată destinată să sintetizeze descrierea unei componente a rasei umane, în mare parte, dar nu în totalitate alcătuită din evrei, cu caracteristici sociale şi politice aparte şi identificabile, toate închinate menţinerii şi ameliorării unei dogme numită “holocaust”.
Eu folosesc această expresie pentru a sintetiza scopurile, precum în cazul generaţiei “Flower” este sintetizată o cultură a tinereţii hedoniste sau cum prin “Jet Set” se înţelege categoria bogătașilor. Voi lăsa la latitudinea fiecărui individ în parte, goim sau evreu, să hotărască pentru sine dacă el aparţine sau nu respectivului grup.
Ceea ce revizioniştii prezintă mai jos constituie nivelul la care a ajuns revizionismul în prezent. Ultimul cuvânt încă nu s-a spus; el va fi rostit atunci când mai mulţi oameni de toate categoriile şi pregătirile vor penetra subiectul nebulos al “holocaustului” şi vor afla pentru ei înşişi ce este şi ce nu este adevărat în el.
Pentru a înţelege esenţialul din rândurile care urmează, cititorii trebuie să înţeleagă că, după ani de insistenţe de genul „revizioniştii nu MERITĂ nicio replică!” şi de refuzuri de angajare în dezbateri, la începutul acestui an fusese planificată o dezbatere serioasă – sau cel puţin aşa credeam noi.
Un aparat de cenzură planetar a fost dezlănţuit ca să oprească iniţierea acestei dezbateri. O parte din acest efort, prin rezistenţa noastră, se pare că l-a forţat pe «Nizkor» să nu se angajeze în dezbatere, insistând asupra faptului că ei au vorbit numai de “legare”. Este un lucru nefericit că dezbaterea nu a avut loc, însă acum aceasta este apa de sub pod. Oamenii de la «Nizkor» spun acum că ei preferă să se “lege”, deci noi îi vom lăsa să se “lege”. Noi am fi legat o dezbatere adevărată în condiţii de cooperare şi respect mutual. Totuşi, nu a fost să fie aşa, dar de vreme ce noi am promis că vom replica printr-o respingere, o şi facem acum.
* * *
Dintr-un început, revizionismul a căpătat amploarea unei mişcări intelectuale de reînviere pe cuprinsul lumii întregi. Oamenii încep să-şi pună întrebări despre holocaust. Aceste întrebări nu sunt confortabile. Acum lobby-ul promotor al holocaustului nu mai poate ignora interesul global relativ la ADEVĂRATELE fapte, care încercuiesc afirmaţiile neclare aparţinătoare promotorilor “holocaustului” strigând “antisemitism”. Esenţialmente, afirmaţiile revizioniste pot fi grupate pe opt capitole disctincte între ele.

1. Revendicarea revizionistă:

Holocaustul constituie o propagandă postbelică utilă care a pornit asemenea unei campanii sistematice şi insidioase în decursul celui de-Al Doilea Război Mondial ca fiind una din tacticile întrebuinţate de interesele financiare pentru a strânge trupe şi a angaja lumea, în special America, în ceea ce s-a preschimbat, în fapt, într-un război fratricid. Principiul din spatele acestei propagande a fost: „Hai să punem un inamic ca să ucidă alt inamic”.
Cum s-a realizat aceasta? Pe căi verificate în timp, prin mijloace de modă veche. Propaganda sofisticată din timpul războiului contra unor pretinse “atrocităţi” inamice nu este un lucru nou. Ea constituie o efectivă armă psihologică folosită de obicei pentru a înflacăra soldaţii, făcându-i să creadă că luptă pentru o cauză dreaptă şi patriotică. Inamicul este demonizat prin inocularea sistematică de povesti cu atrocităţi. Mass-media repetă la nesfârşit cât de crud şi demonic este inamicul. Această tactica a fost utilizata de Aliaţi pe scară extinsă.
Iată o dovadă în acest sens: Pe 29 Februarie 1944, ministrul britanic al Informaţiilor a trimis nota următoare către vârful ierarhiei clericale britanice şi către BBC:
Domnule,
Sunt împuternicit de către Minister să vă expediez următoarea scrisoare circulară:
Este de regulă de datoria bunilor cetăţeni şi a creştinilor pioşi să accepte orbeşte ciudăţeniile celor asociaţi cu noi.
Însă vremea vine când asemenea ciudăţenii, în timp ce încă sunt negate în public, trebuiesc luate în considerare atunci când intrarea noastră în acţiune devine imperioasă. Noi cunoaştem metodele de guvernare practicate de dictatura bolşevică în Rusia, de pildă, din discursurile şi scrierile Primului Ministru însuşi, expuse în ultimii douăzeci de ani. Noi ştim cum s-a comportat Armata Roşie în Polonia în 1920 şi mai de curând în Finlanda, Estonia, Letonia, Galiţia şi Basarabia. Aşadar, noi trebuie să luăm în considerare felul în care cu certitudine se va comporta Armata Roşie când va năvăli peste Europa Centrală. Dacă nu sunt adoptate măsuri de precauţie, evidentele orori inevitabile care vor avea loc vor stârni o serioasă preocupare în această ţară.
Noi nu-i putem reforma pe bolşevici, însă noi putem să ne dăm toată silinţa pentru a-i feri – şi pe noi împreună cu ei – de consecinţele faptelor lor. Dezvăluirile ultimului sfert de veac vor aduce doar negaţii neconvingătoare. Unica alternativă la negaţii constă în deturnarea atenţiei publice de la subiectul respectiv în totalitatea sa. Experienţa ne demonstrează că cea mai bună deturnare constă în propaganda referitoare la atrocităţile săvârşite de inamic. Din păcate, publicul nu mai este la fel de susceptibil ca în zilele ’fabricii de cadavre‘, a bebeluşilor belgieni mutilaţi şi a canadienilor crucificaţi. De aceea cooperarea dumneavoastră este respectuos reclamată pentru a deturna atenţia publică de la observarea faptelor Armatei Roşii, cooperare care să se bazeze în sprijinirea din toată inima a diverselor acuze contra germanilor şi japonezilor care au fost sau vor fi puse în circulaţie de Ministerul nostru. Exprimarea credinţei dumneavoastră în acestea va putea să-i convingă şi pe alţii.
Sunt, domnule, supusul dumneavoastră slujitor, H. Hewet, Secretar Asistent”
Exista şi un post scriptum, după cum urmează:
„Ministerul nu poate intra în nicio corespondenţă de niciun fel cu privire la comunicarea ce trebuie prezentată doar persoanelor responsabile”.
(Rozek, Edward J., «Allied Wartime Diplomacy: A Pattern in Poland», John Wiley and Sons, NY. pag. 209-210).

Acesta este un document destul de surprinzător. Scrisoarea de faţă constituie evidenţa clară că în decursul celui de-Al Doilea Război Mondial, Aliaţii întrebuinţau propaganda despre atrocităţi contra Germaniei lui Hitler cu scopul de a deturna atenţia propriilor popoare de la observarea atrocităţilor comise, în primul rând dar nu în mod exclusiv, de către Armata Roşie – “tovarăşii” lor de drum – pe parcursul invadării Europei, când războiul lui Hitler se apropia de sfârşit.
Să remarcaţi, totuşi, că nimic din conţinutul acestei scrisori nu aminteşte de gazarea oamenilor.
De ce nu? Pentru că propaganda prostească despre atrocităţi este cu totul altceva. Varianta camerelor de gazare a plutit la început ca un fel de test al propagandei, dar s-a renunţat repede la ea, fiind apreciată ca “neplauzibilă”. Dacă ficţiunile cu atrocităţi se umflă atât de mult, nemăsurat şi neplauzibil, astfel încât sentimentele şi gândirea oamenilor pur şi simplu nu le pot înghiţi, atunci nu mai este în interesul conducătorului armatei să propage o asemenea “crimă”.
Aceasta a fost situaţia iniţială cu varianta “camerelor de gazare”.
În fapt, Ministerul britanic al Informaţiilor ceruse dintru început clerului britanic să ajute la răspândirea poveştii cu “camerele de gazare” – care se afla deja inclusă în planurile de propagare ale Ministerului. (Rozek, Edward J., op. cit., pp. 108-110). Cu toate acestea, de la bun început, judecată fiind că este prea problematică şi stranie, varianta a fost repede retrasă, considerându-o ca pe o potenţială încurcătură strategică. Unele dintre aşa-zisele “crime” mai “mici”, pe care oamenii ar fi putut să le înghită, au supravieţuit şi s-au dezvoltat pentru o vreme, atât în perioada Primului Război Mondial, cât şi pe parcursul celui de-Al Doilea Război Mondial, unele pentru perioade mai lungi, altele mai scurte.
De exemplu, mulţi din oamenii aparţinând mai vechilor generaţii, atât din America, precum şi din Europa, încă mai ţin minte macabra propagandă de război Aliată din timpul primei conflagraţii mondiale care susţinea chestiuni de genul “fabricilor germane de făcut săpun din cadavre”, “mânuţele smulse ale bebeluşilor belgieni”, “soldatul canadian crucificat” – toate aceste poveşti dovedite mai târziu ca fiind minciuni, iar pentru unele chiar oamenii de stat ai Aliaţilor au cerut germanilor scuze după război.
Unii îşi mai amintesc chiar de incredibila, isterica afirmaţie făcută de, pe atunci guvernatorul statului New York, în 1917-18, cum că germanii “exterminaseră milioane de evrei”.
Chiar mai grăitoare este afirmaţia despre cele “şase milioane”! (Glynn, Martin, Crucifixion of the Jews Must Stop, The American Hebrew, 31 Oct. 1920).
Deci înţelegeţi – povestea celor “şase milioane” este veche. Foarte veche.
Ea a fost trâmbiţată înainte. Într-o carte recentă, intitulată «Keystone of the New World Order: The Holocaust Dogma of Judaism», autorul, Ben Weintraub, precizează că numărul comportă, de fapt, o semnificaţie mitică datorită fundamentării sale pe izvoare cabalistice. (Weintraub, Ben, «The Holocaust Dogma: Keystone of the New World Order», Cosmos Publishers, 1994).
Din păcate, a fost nevoie de o populaţie atât de credulă, sistematic educată fals, aşa cum este astăzi, cuplată cu neobosită spălare a creierelor (brainwashing) de către o mass-media coruptibilă şi aservită puterii, pentru a perpetua minciuna peste decenii. În timpul Primului Război Mondial nu exista mass-media electronică. După cel de-Al Doilea Război Mondial, acest basm de buzunar a fost scos de la naftalină şi azvârlit din nou contra poporului german.
Masiva ofensivă psihologică a început realmente doar odată cu serialul tv de ficţiune «Holocaust», prezentat în lumea largă la circa 100 de milioane de spectatori. Apoi a urmat «Lista lui Schindler». Au mai existat mii de alte producţii cu un impact mai puţin vicios, însă, adunate la un loc, cu potenţial distructiv.
Să fim bine înţeleşi asupra acestui punct: Nimeni nu ar fi ezitat să exploateze povestea “gazărilor”, chiar şi în perioada războiului, dacă ea ar fi părut plauzibilă. Cu toate acestea, chiar în plin război, conducătorii naţiunilor Aliate – Churchill şi Roosevelt, precum şi ierarhia catolică, inclusiv Papa Pius al XI-lea – cunoşteau de la diversele lor agenţii de informaţii, spioni pe teren, infiltraţi cu radio transmiţătoare în interiorul diferitelor lagăre (inclusiv soldaţi, preoţi, duhovnici ai militarilor din zonă, poliţie şi personal de pază) că nu aveau loc exterminări organizate în masă prin gazare ori prin orice alte mijloace în interiorul lagărelor de concentrare.
Cum de ştiau ei?
Liderii aliaţi deţineau fotografii aeriene detaliate, iar nici una dintre acestea nu se potrivea cu afirmaţiile isterice ale agitatorilor sionişti precum rabinul Stephen Wise şi alţii de prin lume. Pur şi simplu, nu era adevărat. Nu au avut loc gazări de oameni – ci doar de păduchi! Povestea era ca un schweizer cu multe, multe găuri. Şi era apreciată ca fiind discutabilă, problematică.
În consecinţă, conducerea aliaţilor a înlăturat în mod explicit orice referinţă la “camerele de gazare” din propaganda despre atrocităţile inamice pe care o dezvolta pe parcursul războiului, acestea dispărând până şi din depeşele diplomatice, pentru că nu exista nicio dovadă. (Allied Diplomacy in Wartime, Samisdat Resource Book, pp. 108-110).
În august 1943, aliaţii decid în mod oficial să nu facă o afirmaţie explicită cu “camerele de gazare” în contra naziştilor în cadrul unei declaraţii date publicităţii pe motiv că „dovezile sunt insuficiente pentru a justifica declaraţia privitoare la execuţia în camere de gazare”. (Foreign Relations of the United States Diplomatic Papers, 1943. Samisdat Resource Book).
Astfel, aliaţii şi Papa nu aveau nevoie să nege ceea ce nici nu avusese loc – cu excepţia creierelor înfierbântate ale sioniştilor care se “victimizau” ca nimeni altcineva cu scopul creării statului Israel şi a obţinerii avantajelor politice postbelice (inclusiv sumele masive plătite lor ca reparaţii de către Germania), căci numai ei aveau nevoie de acuzaţia de genocid contra evreilor.
Iar, după cum noi vom explica mai detaliat, procesele de la Nuernberg se bazau pe acele acuzaţii. Sioniştilor le trebuia o condamnare, astfel încât să forţeze prin culpabilizare obţinerea de fonduri de la guvernul Quisling creat de aliaţi.

2. Revendicarea revizionistă:

Nu există nicio dovadă că holocaustul a avut loc – aşa cum este el descris de lobby-ul promotor al holocaustului şi de foarte politizata industrie a filmului de la Hollywood.
Revizioniştii nu susţin că evreii nu ar fi suferit. Ei nu discută faptul că evreii au fost, în realitate, nedoriţi în Germania, şi că a existat o politică de stat pentru a-i înlătura ca pe nişte “oameni parazitari” dăunători ţării.
Este perfect adevărat că evreii au fost închşi şi adeseori trataţi cu cruzime. Ei erau priviţi ca fiind inamicul, tocmai precum în timpurile noastre “naziştii” sunt priviţi ca fiind inamicii oligarhiilor înrădăcinate.
Revizioniştii susţin şi dezbat faptul că nu a existat o politică de stat care să fi chemat la “exterminarea în masă a evreilor” sau a oricăror alte minorităţi nedorite. Aliaţii, în mod independent şi separat, au interogat 26.000 de funcţionari ai regimului Naţional-Socialist imediat după înfrângerea Germaniei, toate întemeiate pe acelaşi set de întrebări. Unii oameni poate s-ar fi gândit să mintă în folosul lor personal prin implicarea altora.
Nicio persoană oficială germană nu a raportat că ar avea cunoştinţă de un asemenea program. Toţi au spus că au auzit de aceasta pentru prima dată de la aliaţi, după război.
Aceasta tocmai ne conduce la miezul chestiunii, acolo de unde a pornit povestea exterminării în masă – acest punct central este “mărturia” lui Rudolf Hoess.
Mărturia lui Rudolf Hoess constituie un document incredibil de “incriminator”. Tot răul pornește de la el. Aici începe povestea din culise.
Rudolf Hoess, fostul comandant al Auschwitzului pe timpul războiului, a “mărturisit” cele mai incredibile lucruri în perioada Proceselor de la Nuernberg, ele fiind cuprinse în acest larg utilizat şi frecvent citat “document”. O privire judicioasă asupra modului în care acesta a fost întocmit este prezentată în editorialul din «Zundelsite» de pe Internet: «Nuernberg: The Crime that Will Not Die» (Nuernberg: Crima care nu va muri). Este o sinteză care merită citită.
Mulţi germani, la Nurenberg şi în alte părţi unde au fost puşi să facă faţă proceselor pentru “crime de război”, au “mărturisit” brutalităţi, sub ameninţări nedrepte sau sub oferte oneroase. Documente, testimonii şi mărturii, precum şi declaraţii scrise sub jurământ, prezentate la Nurenberg şi în alte părţi erau frecvent produse şi semnate în urma torturilor psihologice şi fizice exercitate asupra autorilor lor.
Pentru a avea dovada torturării germanilor capturaţi de aliaţi, citiţi «Legions of Death» (Legiunile morţii), o carte de Rupert Butler, un scriitor englez, care oferă o descriere vie despre modul în care fostul comandant din timpul războiului al unui lagăr de concentrare, Rudolf Hoess, a fost bătut fără milă şi drogat cu alcool preţ de câteva zile înainte de a semna faimoasa “mărturie” prin care se admitea că doua milioane şi jumătate de oameni au fost gazaţi în camere de gazare la Auschwitz. Este suficient să menţionăm aici că această aşa-zisă “mărturie” a fost scrisă în engleză, iar Hoess nu vorbea şi nu înţelegea engleza. (Bulter, Rupert, «Legions of Death», Hamlyn Paperbacks, Marea Britanie, 1983, pp. 10-12). Julius Streicher, pentru a numi un alt oficial german care a fost sălbatic torturat de anchetatorii americani pentru a obţine o “mărturie”, a raportat că a fost bătut atât de rău încât şi-a pierdut 40% din capacitatea auditivă. El a fost ţinut dezbrăcat complet într-o celulă neîncălzită şi a fost forţat să bea din latrină. Gărzile i-au deschis forţat gura cu un baston între dinţi astfel încât să-l scuipe în gura. («Streicher Opens His Case» – Streicher își deschide cazul, London Times, 27 Aprilie, 1946). Această informaţie a fost mai târziu eliminată din transcrierile Proceselor de la Nuernberg, cu consimţământul preşedintelui Tribunalului şi chiar cu cel al avocatului “apărării”. Încă o altă sursă o constituie Comisia de anchetă Simpson van Rhoden asupra conduitei anchetatorilor americani pe parcursul proceselor Malmedy – Dachau. Această comisie a raportat despre maltratări şi torturi, inclusiv procese improvizate, administrarea de spovedanii false cu “preoţi” falşi, bătăi, legări la ochi etc., toate cu scopul de a obţine mărturii forţate de la prizonieri. («The Progressive», scris de judecătorul Edward L. Van Rhoden în februarie 1949, intitulat «American Atrocities in Germany» – Atrocităţi americane în Germania).
Iată aici o mostră despre cum erau obţinute în practica de rutină aceste “mărturii”:
„Anchetatorii americani la Tribunalul Statelor Unite din Dachau, Germania, foloseau următoarele metode pentru a obţine mărturii:
Bătâi şi lovituri brutale. Scoaterea dinţilor şi ruperea maxilarelor. Procese improvizate. Izolare. Prezentându-se ca fiind preoţi. Raţii de hrană foarte limitate. Depravare spirituală. Promisiuni de achitare (exemplu: dacă victima ar fi implicat pe alţi prizonieri să intre în scenariile proceselor aliate)… Numai doi dintre germani, în cele 139 de cazuri investigate, care au fost loviţi în testicole, sau mai putut însănătoşi.” («Did Six Million Really Die?» – Au murit oare cu adevărat şase milioane?, Raport de probe în Procesul canadian despre “ştirile false” intentat lui Ernst Zundel – 1988, editat de Barbara Kulaszka, pp. 44-45).
Magistratul superior american Harlan Fiske Stone, referindu-se la Procesele de la Nuernberg şi vorbind despre Procurorul şef american Jackson, a avut de spus următoarele (după cum au fost citate dintr-o carte apărută la «Viking Press: Harlan Fiske Stone: Pillar of the Law» – H.F. Stone», Stâlp al legii):
„Jackson este plecat conducându-şi partida de linşaj la scară mare de la Nuernberg”, remarca el. „Nu-mi pasă ce le face naziştilor, însă detest să văd pretinsa lui poziţie de a conduce o curte şi de a proceda conform legii. Este o fraudă puţin prea ipocrită în accepţiunea ideilor mele de modă veche.” (Mason, Thomas, «Harlan Fiske Stone: Pillar of the Law», Alpheus The Viking Press, pag. 746).
O acuzaţie nu generează un fapt. Un titlu nu generează un fapt. Un prizonier torturat ca să “mărturisească” nu poate face din cuvintele sale un fapt.
Iată aici un alt exemplu bun pentru o crimă “bine documentată”:
Germanii au fost acuzaţi la Nurenberg de a fi omorât 15.000 ofiţeri polonezi împreună cu membri ai elitei poloneze la Katyn. Şapte militari germani, ofiţeri şi soldaţi, au fost executaţi de sovietici în urma unui proces în care peste 4.000 de declaraţii scrise sub jurământ şi duzini de “experţi” şi “martori” au fost înfăţişati de procurorii stalinişti. În 1989, liderul sovietic Gorbaciov a admis în mod public că regimul lui Stalin era responsabil pentru masacrul de masă al polonezilor. Nu germanii, ci aliatul Americii – Iosif Stalin! – a ordonat masacrele! Aşadar, dacă judecătorul Thomas T. Johnson, de la Curtea Superioară din California, şi judecătorul Thomas, de la Curtea Districtuală din Toronto, au luat cu emfază “notă juridică” despre holocaust, ei s-au bazat pe “uşor disponibila” documentaţie obţinută prin torturare şi alte mijloace coercitive de la victimele torţionarilor aliaţi. Ce fel de “probe documentate” sunt acestea? Aşa ceva nu ar fi admisibil în niciun tribunal american sau canadian.
La Nurenberg şi în multe alte procese adiacente contra aşa-ziselor “crime de război naziste”, aceste metode erau acceptate ca practici de rutină, ca nişte chestiuni de politică şi ca fiind “regulile”.

3. Revendicarea revizionistă:

Numărul victimelor holocaustului este iresponsabil exagerat.
Mulţi, mulţi oameni de toate naţionalităţile au dispărut în război şi nu pot fi încadraţi aici. Unii zac în cenuşa oraşelor germane bombardate de aliaţi fiind arşi în clădirile prăbuşite, alţii au fost incineraţi în incendiile provocate de bombele aliaţilor, mulţi alţii au pierit în Gulagurile ruseşti la mult timp după ce focul a încetat. E necinstit şi incorect să se afirme – aşa cum în mod frecvent se face – că o persoană care nu poate fi găsită (descoperită) a pierit într-un genocid sau chiar mai rău, printr-o gazare. De fapt, holocaustul este cea mai bună exemplificare a teoriei “morţii dovedite prin istorisirile a sute de supravieţuitori”.
Gândiţi-vă numai!
Mass-media este plină de “organizaţii ale supravieţuitorilor” care există în toate oraşele mari ale lumii vestice – din Toronto în Johanesburg; din Rio de Janeiro în Los Angeles. Este suficient să spunem că Germania a plătit peste 4.300.000 de pensii şi cereri de restituire, 40% dintre beneficiari trăiesc sau au trăit în Israel. Alţii sunt cu rădăcini evreieşti, dar au ales să trăiască în alte părţi ale lumii. Dacă atâtea milioane de evrei au murit de mâna germanilor, de ce atât de mulţi supravieţuitori? Oficialii holocaustului l-au citat adesea pe Jacob Robinson, “istoric” şi “jurist internaţionalist” referindu-se la el ca la o primă sursă de informaţie autorizată asupra a ceea ce s-a întâmplat cu evreii. J.R. era de fapt un evreu est-european mincinos, neonest, având un plan diabolic. El a fost creatorul “conceptului revoluţionar” al ideii Procesului de la Nuernberg intentat liderilor Germaniei şi, totodată, a “schemei de reparaţii” germane.
În conformitate cu Nahum Goldman, fostul preşedinte al Congresului Mondial Evreiesc (CME):
“În afară de întâlnirea mea cu supravieţuitorii lagărelor de concentrare după eliberare, m-am întors doar oficial în Germania pentru a-l întâlni pe cancelarul Adenauer şi pentru a deschide negocierile asupra reparaţiilor. Acestea constituie o inovaţie extraordinară în termenii legii internaţionale.
Până atunci, când o ţară pierdea un război, aceasta plătea stricăciunile celui victorios, dar era o chestiune între state, între guverne. Acum, pentru prima oară, o naţiune trebuia să plătească reparaţii atât indivizilor obişnuiţi, cât şi statului Israel, care nu exista legal în timpul crimelor lui Hitler. De asemenea, trebuie să recunosc că ideea nu îmi aparţine.
În timpul războiului, CME crease un institut al Afacerilor Evreieşti în New York (al cărui cartier general este acum în Londra). Directorii acestuia erau doi mari jurişti evrei lituanieni, Jacob şi Nehemiah Robinson. Mulţumită lor, Institutul a elaborat două idei complet revoluţionare: Tribunalul de la Nurenberg şi reparaţiile germane.” (Goldman, Nahum, «The Jewish Paradox», Grosset and Dunlop, 1978, p. 122).
Doi cu doi fac patru.
Cererile de reparaţii erau bazate pe un număr de victime – ca un fel de cerere de asigurare după prabuşirea unui avion şi incendiul consecutiv. S-a plătit pentru ca acest număr să fie menţinut ridicat. Nu e niciun mister în asta.
Acum încercaţi să vă imaginaţi o companie de asigurări care are de plătit pentru un incendiu în care se presupune că anumiţi membri ai unei familii au pierit. Nu trebuie să fii om de ştiinţă pentru a vedea că dacă acea companie de asigurare nu are anumite documente, ca de pildă: „cine era de fapt înregistrat în acel avion…?” – un non-existent unchi sau mătuţă, “victima” s-ar putea materializa şi să defraudeze compania de asigurări. Aceste lucruri se cunosc, sau întâmplat cu unele companii de asigurări. A insista la nesfârşit pe tema neadevărată a <Protocolului de la Wannsee> (din 20 ianuarie 1942) repetând fără temei şi subliniind planurile naziste de a “anihila evreii europeni” dovedeşte o cumplită şi naivă credulitate. Chiar şi expertul în holocaustul evreiesc, Yehuda Bauer, de la Universitatea evreiască din Ierusalim, a spus că Wannsee a fost o întâlnire ce cu „greu poate fi numită conferinţă” şi că „puţine din cele care s-au spus acolo au fost executate în detaliu”.
Aici aveţi un extras cu subtitlul: «Respingerea importanţei Wannsee-ului», din Canadian Jewish News, Ianuarie 30 1992:
„În public încă se repeta din timp în timp stupida poveste că la Wannsee s-a plănuit exterminarea evreilor. Wannsee nu a fost decât o treaptă în dezvăluirea procesului crimei în masă.” Potrivit «New York Times» din 12 Nov. 89, Bauer a adăugat că el nu ar vrea să „adauge grăunţe la moara denigratorilor holocaustului”: „ei pot adăuga, ştiţi dumneavoastră….” («Auschwitz Revizionism: An Israeli Scholars Case», NYT, Nov. 12, 1989).
Ei au făcut-o şi o fac în continuare.
Astfel, ei “psihanalizează holocaustul”.

4. Revendicarea revizionistă:

Politica statală oficială asupra evreilor în timpul celui de-al III-lea Reich era emigrarea, nu exterminarea.
E adevărat că Germania hitleristă vroia să-i mute pe evrei din “sfera de influenţă” a poporului german. Această ţară era în război – război bine ştiut ca fiind instigat de evreimea bancară internaţională, deci evreii erau priviţi ca o influenţă corozivă nu numai financiar, dar şi rasial, şi cultural.
Un cuvânt frecvent folosit era cel de “paraziţi”. (Este ştiut că în America un naţional-socialist este în mod obişnuit numit “persoană neplacută”… Dacă vreţi să ştiţi, am arătat persecuţia modernă şi demonizarea oamenilor nedoriţi, încercaţi la http://www.web.apc.org/-ara/zundel_r.gif
Germania hitleristă era neclintită în a nu-i dori pe evrei ca făcând parte din Germania pentru că aceştia erau ştiuţi ca fiind dăunători la crearea unei societăţi etnice coezive, aşa cum a fost arătat de către Hitler. Fuhrerul îi vroia pe evrei “departe de faţa lui” (“să nu-i vadă în faţa ochilor”). Nu era prea legat de ei…
Dar aici povestirea se opreşte. Sunt uimitoare deturnările de sens talmudice prin care unii dintre aceşti oameni încă mai trec, când “reamplasare” şi “evacuare” a evreilor devin subit cuvinte cheie pentru “exterminare”.
Întreaga chestiune a fost tratată în «Procesele Zundel» în cele mai mici detalii şi se păstrează pe vecie în transcrierile acestor procese, devenite acum documente permanente în bibliotecile juridice canadiene. O cât de elementară căutare i s-ar fi părut mare lucru lui Nizkor.
Discursul aranjat al lui Himmler, pentru a fi mai precişi, a fost subiectul unor îndelungate analize în cele două procese Zundel. Detalii amănunţite se pot găsi studiind mărturia politicianului german Udo Walendy şi a dr. Robert Faurisson în procesul din 1985 şi în mărturiile lui Browning (Faurisson, istoricul englez David Irving şi Mark Weber în al doilea proces (1988). (Din nou referinţa aici este cartea lui Kulaszka: «Au murit într-adevăr 6 milioane?»)
O dată în plus, Lobby-ul promotor al holocaustului se bazează pe naivitatea cititorilor de a nu verifica faptele şi îi face să nu “gândească” ce însemnă de fapt “evacuare” şi “reamplasare”.

5. Revendicarea revizionistă:

Nu a fost găsit niciun document purtând semnătura lui Hitler în care să ordone exterminarea evreilor.
E încurajator că Lobby-ul promotor al Holocaustului admite în final că, de fapt, nu a existat niciun ordin al Fuhrerului pentru exterminarea evreilor. Revizioniştii sunt încredinţaţi de certitudinea acestei admiteri.
În 1988 la procesul Zundel, avocatul apărării, Christie, aduce un diapozitiv care spune:
Exterminarea evreilor:
nu există ordin
nu există plan
nu există buget
nu există omul (niciun raport de expertiza nu spune: “aceasta a fost o cameră de gazare”)
nu există corpuri (nicio autopsie nu afirmă: “acesta este corpul unei persoane ucisă prin gazare”)
pentru această campanie mincinoasă pentru exterminarea în masă!
Că a existat un asemenea ordin s-a repetat adesea timp de decenii şi mulţi oameni încă mai cred că a existat. Dr. Raul Hilberg – cunoscut ca fiind “Papa al Holocaustului” pentru că era autorul lucrării «Distrugerea evreilor europeni» (luată adesea ca referinţa gen “Biblia holocaustului”), un om care este pretutindeni privit ca “expertul nr. 1″ în probleme de holocaust, a avut grijă să-şi facă prezentarea asupra holocaustului puţin mai mult în conformitate cu faptele, mulţumită influenţei revizioniste prin care:
În ediţia din 1961 a cărţii sale, dr. Hilberg scrie că au existat 2 ordine ale lui Hitler (H. Raul, «The Destruction of the European Jews», Quadrangel, Chicago, page 177).
La procesul Zundel, din 1985, Hilberg insistă că ordinele au existat, mărturisind că nu va corecta ceea ce a scris în 1961 în noua ediție ce urma să apară («Did Six Million Really Die? Report of the Evidence in the Canadian “False News” Trial of Ernst Zundel», -1988′, Edited by Barbara Kulaszka pp. 112-113).
La scurt timp după mărturia lui, Hilberg a început să scoată toate referirile la ordinele lui Hitler din noua editare din 1985. (Hilberg Raul, «The Destruction of the European Jews», Holmes and Meyer, New York, 1985, p. 402 în «Did Six Million Really Die? Report of the Evidence in the Canadian “False News” Trial of Ernst Zundel», – 1988′, Edited by Barbara Kulaszka pp. 112-113).
În noua ediţie referirile la “ordinele lui Hitler” sunt îngropate într-o notă din josul unei pagini după cum urmează:
“Astfel nu era atât un plan formulat, cât o incredibilă întâlnire de gânduri, un consens, interpretarea birocratică de la distanţă a unor gânduri”. («Did Six Million Really Die? Report of the Evidence in the Canadian “False News” Trial of Ernst Zundel», -1988′, Edited by Barbara Kulaszka pp. 112-113).
„Include asta ’aprobări‘ și ’închideri de ochi‘” – întreabă avocatul apărării Douglas Christie în procesul Zundel. Să-i lăsăm pe cititori să ghicească.
Au şoptit naziştii unul la urechea altuia cum să extermine milioane şi milioane de evrei? E de crezut? Probabil la fel de mult ca şi iepuraşul de Paşti.
Chiar şi istoricul holocaustului Christopher Browning nota acest lucru ca o schimbare majoră de interpretare în lucrarea lui Hilberg, vorbind despre colegul său ca “revizuitul Hilberg” (Simon Wisenthal, vol. III Anual, 1986).
Deci astăzi este acceptat de prieteni şi duşmani, totodată, exceptându-i pe aceia care încă mai trebuie să-şi dea seama că nu a existat un ordin al Fuhrerului.
Ceea ce a rămas totuşi sunt două vorbe incendiare: “Soluţia finală”. Să ne concentrăm asupra acestui punct.
Este adevărat că aceste vorbe, “soluţia finală”, erau folosite, privitor la evrei. Ei, şi? Dovedeşte asta ceva? Înseamnă asta “exterminare”? Înseamnă oare “soluţia finală” în problema şomajului că guvernul vrea să-i extermine pe toţi şomerii?
În timpul războiului, fraza era folosită în Canada când aveau de-a face cu japonezii şi nimeni nu afirma azi că se plănuia un genocid canadian asupra orientalilor!
Într-un recent documentar televizat despre politica canadiană din timpul războiului privitoare la canadienii de origine japoneză, documentele dezvăluie că se vorbea despre o “soluţie finală” în “problema japoneză” – care era reamplasarea, denaturalizarea şi deportarea japonezilor din Canada în Japonia.
Aceasta se potrivea exact cu ceea ce era politica germană privitoare la evrei – pentru motive similare. Ţara era în război şi evreii erau priviţi ca fiind subversivi pentru guvern şi pentru efortul războiului – exact aşa cum japonezii erau priviţi ca subversivi politicii canadiene din timpul războiului.
Politica germană era pe departe mai puţin bazată rasial şi de o natură mult mai ideologizată decât cea canadiană. Ca o stare de fapt şi pentru înregistrare, zeci de mii de evrei au trăit şi au lucrat în Germania în timpul războiului în afara lagărelor de concentrare, chiar şi în capitala lui Hitler, Berlinul, unul dintre ei fiind faimosul rabin şi conducător sionist Leo Boeck, care era rabin practicant în 1943!
* Dacă vă îndoiţi de asta, căutaţi în cartea de telefon a anului 1943.

6. Revendicarea revizionistă:

Zyklon B era un fumigen. Nu era un agent practic pentru crime în masă.
Un mare caz s-a făcut de către lobby-ul promotor al holocaustului privitor la numeroase menţionări ce s-au găsit despre un compus insecticid. Ei, şi?
Păduchii care sunt purtători (transmiţători) ai unor boli mortale ca tifosul au fost o teribilă problemă sanitară în timpul C2RM pentru prieteni şi duşmani, totodată. De fapt, refugiaţii şi soldaţii erau periodic despăducheaţi. (Şi, totodată, părul lor era ras, pentru a face dezinsecţia mai uşoară).
Armata germană, SS-ul, companiile civile germane, spitale, fabrici, vase, ce vreţi dumneavoastră, toţi foloseau acest Zyklon B în timpul războiului pentru a scăpa de paraziţi. Toate acestea sunt fapte stabilite, notificate. Wehrmacht-ul german l-a folosit mereu. Înseamnă asta că armata germana şi-a omorât proprii soldaţi? Nonsens!
Zykon B era foarte eficient pentru uciderea paraziţilor, folosit de numeroase armate, inclusiv cea americană până în anii `70.
Mai mult decât atât, erau stocuri de Zyklon B pentru lagăre ca Oranienburg şi Theresienstadt unde nimeni nu afirmă că ar fi existat gazări.
Toate aceste fapte, atât pentru armată, cât şi pentru taberele de concentrare civile, dovedesc un singur lucru: germanii vroiau să salveze vieţi – chiar şi pe cele ale inamicilor lor – omorând păduchii şi alţi paraziţi.

7. Revendicarea revizionistă:

Zyklon B era de înaltă toxicitate. Astfel fiind, ar fi fost prostesc şi contraproductiv să pericliteze personalul celui de-al III-lea Reich angajat să împingă (evacueze) corpurile din camerele de execuţie la scurt timp după “gazare”.
Frauduloasa povestire despre puternicele ventilatoare instalate în aşa-zisele camere de gazare, care în realitate erau morgi, a fost adesea repetată. Oricine cu bun simţ poate vizita Auschwitz-Birkenau şi vedea – foarte aproape de aşa-zisele camere de gazare – cantina SS şi spitalul, la câţiva metri peste drum. Nu se vor putea vedea nici puternice aerisiri, nici elici, nici scări sau ancore pentru ele, nici grămezi (ridicături) înalte ca acelea care există, de exemplu, în complexul de camere de gazare din Porchment – Mississipi sau alte camere de gazare din SUA – menite să introducă şi să scoată gazul mortal.
Mai mult, există rapoarte – de exemplu “mărturisirea” lui Hoess, smulsă prin torturi bestiale! – folosite de toţi promotorii holocaustului cum că “comando-urile sonder intrau în aşa-numitele camere de gazare ca să îndepărteze morţii la câteva minute de la “gazare” – fumând, mâncând şi bând! Asta ar fi putut-o face cam greu cu măşti de gaze.
Mergeţi la Auschwitz! Mergeţi la Birkenau! Priviţi cuptoarele crematoriilor care “ardeau 24 de ore pe zi” în imediata vecinătate a “camerei de gazare”. Între cele două camere nu există nici măcar o uşă. Niciun fel de pregătiri pentru fixarea unei uşi nu există.
Avem dovezi certe, verificabile independent, prin mostrele şi bucăţile luate din aceste locuri de către mult hulitul Fred Leuchter şi omul de ştiinţă german Germar Rudolf care arată că nu există niciun pic de reziduu de Zyklon B care, în conformitate cu dr. William Lindsey (cercetător de vârf, chimist într-o gigantică companie chimică americană «Du Pont of America») ar fi trebuit să rămână legat de fierul din nisip, beton etc. pentru sute, dacă nu mii de ani (Lindesy, William B. «Zyklon B, Auschwitz and the Trial of dr. Bruno Teusch», Journal of Historical Review, 4, (1983:261-303).
Procedura mostrelor luate de către Leuchter, purtându-se mănuşi de cauciuc şi măşti pentru faţă, indentificate şi dublu împachetate în pungi de plastic, a fost filmată preventiv înainte de a fi duse în SUA şi analizate de Laboratoarele «Alpha de Ashlan», Maryland, de către dr. James Roth, un veteran profesor al Cornell University. Dr. Roth a fost acreditat ca expert în domeniul lui de către curtea din Toronto în timpul procesului Zundel din 1988 (mărturia lui Roth – rezumată în «Au murit 6 milioane in realitate?», Report of the Evidence in the Canadian “False News” Trial of Ernst Zundel – 1988, Editat de Barbara Kulaszka, pp. 362-383).
Verificaţi mărturia lui Roth şi apoi păstraţi-vă pacea pentru veşnicie.
Al doilea punct de vedere pe care l-au avut revizioniştii ţine de inflamabilitatea Zyklonului B. Ei afirmă că acest gaz poate exploda. Lobby-ul promotor al holocaustului susţine că nu poate exploda. Revizioniştii au spus că e necesar mai mult gaz pentru a ucide un om decât pentru a ucide un păduche. Lobby-ul susţine altceva.
Asta este problema oamenilor de ştiinţă.
Pentru tine şi pentru mine, hai să utilizăm puţină logică. Nu poate fi în ambele feluri. Chiar dacă gazul nu ar exploda, tot ar afecta lucrătorii (cu mâinile) din Sondercommandos, care se presupunea că ardeau corpurile celor gazaţi, 24 de ore pe zi, la fiecare câteva ore când noi contingente erau gazate în camera alăturată.
Ca să conduci un crematoriu modern şi eficient sunt necesari oameni dotaţi. Oare n-ar fi murit şi aceşti bine antrenaţi oameni, extrem de valoroşi pentru germani, dacă sunt necesare doar câteva mici doze de Zyklon B pentru omorârea unui om?
Cam ce înseamnă să conduci un crematoriu se poate afla din mărturia lui Lagace. (vezi «Au murit 6 milioane?», pag. 267-271) unul dintre directorii celui mai modern crematoriu din Canada. Este un document care merită citit. Se poate presupune că înalţii tehnicieni germani erau atât de diabolic înzestraţi în uciderea oricărei suflări evreieşti, în timp ce erau atât de nepăsători faţă de proprii lor operatori din crematorii? Nonsens.
Dacă eficienţă în a omori cât mai mulţi evrei posibil ar fi fost scopul urmărit, atunci mult mai mulţi evrei ar fi fost morţi. Şi nu am fi avut astăzi această “împrăştiere de pui” (urmaşi) făcând paradă în faţa maselor credule.
Omorârea prizonierilor şi criminalilor în camere de gazare este o idee unic americană. Este scumpă, grea şi lentă. America încă gazează criminali, Germania nu. Nicio altă naţiune, în mod cert nu în Europa anilor 30-40, nu executa criminalii sau pe alţii prin această metodă foarte complicată, îndelungată, grea şi costisitoare (periculoasă şi pentru cel ce execută).
Până în zilele noastre criminalii americani mor prin această complicată procedură, unul sau doi deodată, prin metode a căror pregătire necesită multe ore.
Camerele de gazare din America nu seamănă nicidecum cu coteţele pentru pui prezentate lumii astăzi de catre Lobby-ul holocaustului ca şi “camere de gazare naziste”.

Şi atunci cum rămâne cu Pressac? E suficient să spunem că un expozeu critic asupra studiilor lui Pressac a fost pregătit de dr. Faurisson (publicat în «Revista istoriei revizioniste», nr. 3/91). Pentru documentare completă contactaţi-l pe Faurisson.
Afirmaţia (revendicarea) revizionistă este clară şi la obiect: nicio cameră de gazare nu opera în lagărele de concentrare germane cu scopul expres de ucidere a fiinţelor umane.
Dacă crimele genocide erau scopul lui Hitler se puteau găsi metode mult mai simple şi mai ieftine. Sovieticii au folosit un singur glonţ în ceafă pentru a ucide zeci de mii de ofiţeri polonezi la Katyn, şi milioane din proprii cetăţeni în diferite părţi ale Imperiului Răului. Englezii spânzurau, francezii ghilotinau, iar germanii îşi executau criminalii şi trădătorii apelând la plutoane de execuţie.
Tot restul sunt de-ale lui Steven Spielberg şi galagie antigermană, gen Lista lui Schindler.
Germanii erau oameni foarte pregătiţi. Au construit camere de dezinsecţie perfecţionate pentru a aduce bolile – care făceau ravagii – sub control, instalaţii asemănătoare sau depăşind ca nivel tehnologic camerele de gazare americane folosite la acea vreme. De ce ar fi folosit ei cocioabe de lemn? Cu gloanţe ar fi fost mult mai simplu, mai ieftin, mai uşor de folosit şi – ceea ce este foarte important – transportabil.
Germanii nu aveau nevoie să-şi căruţeze inamicii prin toată Europa cu mari cheltuieli şi incovenienţe şi să-i ardă cu combustibili scumpi când copiii germani mureau îngheţaţi din lipsa de combustibil.
Soldaţii germani cu carabinele lor puteau termina foarte repede victimele vizate. De ce să tragi milioane de evrei de la un capăt la altul al Europei când puteau fi împuşcaţi în pădurile Franţei la fel de uşor cum au omorât sovieticii pe polonezi la Katyn?

8. Revendicarea revizionistă:

Expertul în execuţii, americanul Fred Leuchter, a adus o dovadă ştiinţifică asupra aşa-ziselor camere de gazare de la Auschwitz care nu puteau fi folosite în scopul sus-amintit.
După Raportul Leuchter, Fred Leuchter a fost violent atacat din două motive:
1. Nu avea calificare de inginer când şi-a scris studiile pentru procesul înflăcărat.
2. El a fost plătit de apărarea lui Zundel şi de aceea considerat ca aparţinând punctului de vedere revizionist.
Dovada se află în budincă.
E adevărat că Leuchter nu avea o calificare adecvată. Iisus Hristos nu avea diplomă (calificare) în creştinism. Marx nu avea calificare în marxism.
Ceea ce a descoperit Leuchter poate fi, şi a fost, verificat independent de ingineri ce posedă diplome impecabile.
Fred Leuchter era, înainte ca lobby-ul holocaustului să-i distrugă cariera şi reputaţia, un foarte căutat specialist în echipamente de execuţie din America aşa cum l-a recomandat şi Warmon Bill Armontrout.
Warden Armontraut mărturiseşte, în 1988, la procesul Zundel, că exista un singur consultant în SUA care cunoştea designul, operarea şi întreţinerea camerelor de gazare, şi acest consultant era Fred Leuchter.
Armontrout era cel care l-a îndemnat pe Zundel să-l contacteze pe Leuchter (Mărturia lui Armontraut – vezi «Au murit 6 milioane în realitate?» Report of the Evidence in the Canadian “False News” Trial of Ernst Zundel -1988, Editat de Barbara Kulaszka, pp. 351-352).
Leuchter era de o înaltă competenţă, bine plătit şi respectat în domeniul lui înainte de a fi ruinat financiar şi ca reputaţie de către vicioasele atacuri ale Lobby- ului holocaustului – ce a şi-a văzut afacerea lucrativă (de strângere a miliarde de dolari din toată lumea preţ de mai mulţi ani) ameninţată de descoperirile lui. Pe de altă parte, Leuchter a fost calificat de judecătorul Thomas ca martor expert în timpul procesului Zundel din 1988 privitor la mărturia Leuchter. (vezi «Au murit 6 milioane în realitate?» Report of the Evidence in the Canadian “False News” Trial of Ernst Zundel -1988, Editat de Barbara Kulaszka, pp. 354-362).
A doua acuzaţie: că Leuchter ar fi fost plătit de apărarea lui Zundel şi deci descoperirile lui sunt automat posibile de suspiciune.
Desigur, Leuchter a fost plătit de apărarea lui Zundel. A fost angajat să meargă la Auscwitz într-o foarte dramatică misiune secretă în timp ce Zundel era în proces la Toronto în 1988, luptând pentru libertatea şi reputaţia sa. Nu existau nici timpul, nici banii necesari pentru a căuta pe altcineva. El nu era un specialist apărut peste noapte, aşa cum adesea s-a spus.
Mai mult, Leuchter le-a mărturisit lui Zundel şi avocatului său, înainte de a merge la Auschwitz, că el credea în existenţa camerei de gazare şi că, dacă o va găsi verificabilă, va mărturisi sub jurământ şi în raportul său.
Zundel l-a angajat totuşi şi l-a trimis, pentru că era sigur de probele lui şi conta pe integritatea profesională a lui Leuchter.
Leuchter a mers. A văzut. S-a întors mult mai lămurit.
Citiţi ceea ce are de spus în «Raportul Leuchter» (Journal of Historical Review, nr. 9, (1989): 133-139).
Deci Leuchter a fost plătit pentru munca lui. Şi ce e cu asta? Cine a plătit pentru investigaţiile şi cartea lui Pressac? Cine a plătit pentru Fundaţia Beate Klarsfeld? Cine a plătit pentru studiul procesului din cazul Zundel strâns în cartea numită «Ura în proces?» (Gabriel Weimann and Conrad Winn, Mosaic Press, Oakville, 1986).
(Nu, nu cum credeţi dumneavoastră! Cel puţin parţial cei ce plătesc taxe în Canada.)
Dr. Hilberg şi dr. Browning au fost plătiţi de guvernul Canadei în expertiza lor menită să susţină afirmaţiile Lobby-ului promotor al Holocaustului. Browning singur a primit aproximativ 25.000 dolari pentru a depune mărturie împotriva lui Zundel – graţie celor ce plătesc taxe în Canada.
Aceste două fapte, că Leuchter a fost plătit şi că nu a avut destule parafe pentru a face lucrul pe care l-a făcut, pot nega oare descoperirile ştiinţifice care pot fi revăzute şi verificate? Când Leuchter a fost întrebat ce poate sta în calea unui om care a fost plătit de cineva ca să-i altereze descoperirile ştiinţifice, Leuchter a răspuns simplu:
„Oricine ar face asta şi-ar risca statutul profesional!”
Vor fi oare profesionalişti înalţi şi ingineri doritori să iasă în faţă şi să refacă ceea ce Leuchter a făcut? Vom vedea.
Realitatea revizionistă este aspră. Chiar astăzi, în Germania, dacă un om de ştiinţă verifică descoperirile lui Leuchter, acel om de ştiinţă îşi pierde slujba şi intră în puşcărie. Astfel s-a întâmplat și cu tânărul Germar Rudolf, un om de ştiinţă german cu cea mai bună calificare, fără nicio pată în acreditările sau dosarul său. El a scris un raport magnific. («Das Rudolf Gutachten», Cromwell Press, 1993). Viaţa şi cariera lui sunt ruinate, în timp ce lui Browning i-a surâs norocul.
Fie şi numai pentru asta, nu prea există oameni care să meargă voluntar până la Auschwitz cu propria lor calificare şi probitate inginerească.

În concluzie

Nimeni nu neagă lagărele de concentrare. Erau centre de detenţie, dar nu atât de numeroase pe cât se afirmă. Nu erau centre de exterminare.
De fapt, în conformitate cu serialele «Time Life» despre prizonieri, numărul lagărelor de concentrare germane era sub o şesime (1/6) din numărul lagărelor din SUA pentru japonezi, germani, italieni şi prizonieri de război şi în Germania erau considerabil mai puţine lagăre decât avea maleficul aliat al Aliaţilor – Stalin – în Gulagul său. Aceste lagăre ca Auschwitzul adăposteau evrei printre multe alte naţionalităţi. Ele, de asemenea, adăposteau criminali, inclusiv germani: trădători, spioni şi alţii care sabotaseră Germania în război.
O dată în plus: erau lagăre de detenţie. Nu erau lagăre de exterminare.
Nimeni nu a supravieţuit plutoanelor de execuţie ale lui Stalin de la Katyn, şi foarte puţini au supravieţuit mormântului de gheaţă din Kolyma şi multor alte lagăre staliniste. Se vehiculează repetat că în infamantul “holocaust” există singurul caz de “genocid” care e zilnic “dovedit” de supravieţuitori.
Este întristător, dar adevărat că zeci de mii, din toate naţionalitățile, au murit în lagărele germane, în mare parte de boli cauzate de malnutriţie, suprapopulare, lipsa igienei şi a medicamentelor. Indubitabil unii au murit din neglijenţe sau chiar crude tratamente ale unor gardieni brutali. Natura umană fiind aşa cum este şi a fost, trebuie să fi fost atrocităţi. Cine poate presupune cum a simţit sau acţionat un gardian căruia i s-a spus tocmai atunci că propriul lui copil a fost incinerat în adevăratul holocaust numit Dresda – un oraş lipsit de apărare, fără importanţă strategică şi plin de refugiaţi? Dar dacă tocmai a aflat că propria lui mamă zace îngropată în ruinele Hamburgului sau ale Berlinului? Cu certitudine nu ar fi simţit candoare pentru cei pe care îi consideră inamici. În aceste circumstanţe, evreii ar fi putut ajunge în capul listei.
Această experienţă nu este unică sau specifică “lagărelor naziste”.
A fost identic în zeci de milioane din gulagurile staliniste, în lagărele de deţinuţi politici sau prizonieri de război. Această soartă a fost împărtăşită şi de către olandezi în mâna japonezilor şi de către britanici şi canadieni în Birmania, Singapore şi Hong Kong. A fost împărtăşită şi de către americani în Filipine, de germani în Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, Franţa.
Şi să nu uităm că a fost aceeaşi şi pentru germanii din Germania postbelică în lagărele de exterminare ale armatei americane de la Reisweisen descrise de autorul canadian James Bocques în cartea sa «Alte pierderi» şi în recenta sa carte cu acelaşi subiect. Bocques afirma că milioane de germani au murit ca rezultat direct al politicii deliberate a Aliaţilor. Toate aceste morţi au fost morţi tragice. Tragice pentru evrei şi tragice şi pentru germani. A fost tragic pentru toţi cei implicaţi în razboi. Pentru a-l cita pe Robert Faurisson, eminentul revizionist: „Continuaţi să vorbiţi despre crime de război. Războiul însuşi este o crimă”.
A afirma că au fost atrocităţi pentru ca mai apoi acestea să fie tălmăcite ca genocid este decepţionant. Chestiunile statistice şi logistice despre care evrei au fost în care lagăre, de ce şi când şi unde, au fost documentate cu mult timp în urmă, într-o foarte detaliată carte, de către Walter Sauning numită «Dizolvarea evreimii europene».
În ultimele întorsături şi răsuciri de dans ale lobby-ului în jurul Marelui Mit al Holocaustului, ei vă vor face să credeţi că majoritatea lagărelor de exterminare au fost în Est (unde majoritatea evreilor vor spune că au trăit) şi doar câţiva au murit în “Vechiul Reich german” – pentru că va fi mai uşor să păstreze secretele în Est.
Wow! Ce trăsnet!
Fapt este că zeci de mii de oameni au fost îmbarcaţi în trenuri din Auschwitz în Polonia spre alte lagăre din Reich (teritoriu german) la sfârşitul războiului – între care Ellie Wiesel, Sabine Citron şi Anne Frank.
Acestea s-au făcut cu cheltuieli ale germanilor şi cu diverse incoveniente deloc necesare pentru a-i omorî, pur şi simplu. Puteau mult mai uşor să fie lăsaţi să moară de foame în lagărele de concentrare abandonate, ca oameni ce luptau să scape din ghearele comunismului.
Nu au existat “lagăre de exterminare” germane. Punct. Oameni au murit în orice timp de război în lagărele de concentrare din numeroase motive, inclusiv vârsta înaintată.
Mai este necesar un punct final şi acesta se referă la faimoasa (în lume) placă de la Auschwitz. Timp de decenii s-a afirmat prin această placă că 4 milioane de oameni au fost omorâţi prin genocid în Auschwitz. Aşa cum a fost sintetizat de dr. Faurisson înainte de 3 aprilie 1990, această placă comemorativă (unde Papa şi preşedinţi ai numeroaselor state au făcut genoflexiuni în faţa unor victime inexistente) conţine următoarea inscripţie în 19 limbi:
„Aici, din 1940 până în 1945, 4 milioane de bărbaţi, femei şi copii, au fost torturaţi şi asasinaţi în genocidul hitlerist”.
Pentru aproape jumătate de secol, aproximativ 500.000 de turişti au fost în mod deliberat înşelaţi de aşa-zişi intelectuali şi ecscroci morali în timp ce vizitau parcul tematic de minciuni antigermane şi orori de la Auschwitz şi Birkenau – unde ghizii turistici, cărţile şi filmele insistă de decenii cum că tot ceea ce vizitatorul vede este “….în forma sa originală”.
În textul următor se poate citi după cum urmează:
„Acest loc, unde naziştii au asasinat 1.500.000 de bărbaţi, femei şi copii, majoritatea evrei din diferite ţări europene, poate râmăne pentru veşnicie un loc de plângere şi disperare şi de avertisment”. (Luc Rosenzweig – «Auschwitz, la Pologne et le genocide», – Le Monde, Ian. 2795, pag.1).
De ce această scădere a cifrei?
Acum, lobby-ul promotor al holocaustului afirmă: „Ei bine, nu noi, ci sovieticii au umflat cifrele!”
În conformitate cu acest argument, sovieticii afirmă: „dinadins au crescut numărul cazurilor de neevrei din Auscwitz-Birkenau de câteva ori faţă de numărul lor real. Odată cu sfârşitul comunismului, în Polonia şi fosta Uniune Sovietică oficialităţile de la muzeul Auschwitz au micşorat meticulos cifra dezastrelor în rând cu istoricii care ani de zile au insistat că au pierit în Auschwitz între 1-1,5 milioane de oameni, 80-90% fiind evrei”. («The Breitbard Document» – Simon Wiesenthal Center).
Desigur, blamaţi-i pe rusi şi pe polonezi! Nu acordaţi credit revizioniştilor cum că numărul lor scade şi scade mereu sub lupa erudită a cercetărilor atente.
De ce să nu mai aruncăm o privire catre revelatoarea schemă a doctorului Faurisson?
Dr. Faurisson, aşa cum îi este stilul, fiind un cercetător erudit şi meticulos, un om scrupulos de onest, cu prietenii şi inamicii deopotrivă, vă poate spune ceea ce este de departe cunoscut.
Figura de mai sus este elaborata în decembrie 1995 ca răspuns la o reclamă plasată de Liga Antidefăimarii evreilor în New York Times. Această reclamă publicitară întreba „Unde sunt evreii care lipsesc?” Aceasta este exact întrebarea pe care o tot pun revizioniştii, întrebare pentru care aceştia au fost vânaţi, bătuţi, scuipaţi, acuzaţi, judecaţi, închişi şi chiar ucişi. De ce este criminal să vrei să ştii de ce numărul descreşte mereu – ca un balon care a fost înţepat?
Nu sunt mai degrabă ştiri bune şi nu rele că milioane nu au murit la Auschwitz? Nu este acesta un lucru îmbucurător?
După o mult mediatizată campanie iniţiată de echipa Zundel şi direcţionată spre domnul Gorbaciov cu câţiva ani în urmă, sovieticii au eliberat în final Cartea Morţilor de la Auschwitz, pe care o capturaseră în 1945.
Surpriză!
Aşa-zisele 4 milioane scăzute la 1,5 milioane au scăzut la 74.000 de morţi dovedite. Toate meticulos înregistrate cu: nume, date, naţionalitate, religie, vârstă, motivul şi cauza morţii!
Cercetătorul german Tjudar Rudolf, vorbitor fluent de germană, engleză, franceza, yidiş şi poloneză, şi care înţelege majoritatea limbilor şi numelor slave, a parcus toate aceste registre de morţi şi a totalizat numărul evreilor morţi în conformitate cu numele şi religia, inclusiv admitând numele slavizate.
Ce a rezultat?
Puțin peste 30.000 de evrei au murit la Auschwitz.
La această cifră au ajuns revizioniştii holocaustului. Din tot ceea ce cunoaștem astăzi, în conformitate cu aceste analize, cam 30.000 de evrei şi-au pierdut viaţa acolo, majoritatea din cauza bolilor şi supraaglomerării, în Auschwitz şi alte tabere de muncă afiliate complexului principal Auschwitz.
Este un număr suficient de tragic. De ce era nevoie sa fie exagerat? Ca să justifice ce? O campanie vicioasă de ură împotriva fostului adversar? Un regim care şi-a făcut intrarea în paginile istoriei cu 50 de ani în urmă?
Despre asta este vorba?
Sau nu e altceva decât o modalitate de a-i ţine pe germani într-o sclavie perpetuă: mental, politic, economic şi financiar, sau pentru a-i face susceptibili oricărei noi forme şi scheme de şantaj mascat care a extorcat peste 100 de miliarde de mărci de la ei în favoarea lobby-ului holocaustului şi altor membri ai tribului, instituţii, organizaţii – şi să nu uităm statul Israel (care nici măcar nu există în timpul aşa-ziselor crime comise de nazişti)? Abuzurile etnice asupra Germaniei şi a germanilor trebuie să înceteze! Holocaustul nu este şi nu a fost niciodată cum s-a spus “o victimizare a evreilor”. Este extorcare. Putere politică. Şi bani, şi răzbunare, şi ură! Germanii, dintre care mulţi nici nu se născuseră când tragedia celui de-Al Doilea Război Mondial a venit peste ţara lor, au plătit mari sume de bani în reparaţii statului evreu şi oamenilor – mulţi dintre beneficiari, de asemenea, nu se născuseră la vremea respectivă în care lumea ştie că a avut loc holocaustul. Aceşti germani au dreptul să cunoască toate faptele. Lobby-ul promotor al holocaustului prezintă cu neruşinare “faptele” în aşa fel încât să se potrivească cu planul lor de intoleranţă pentru cei care ar pune întrebări despre lipsa de conştiinţă, metodele subversive şi scopurile, angajarea de agenţi secreţi, fonduri murdare, boicoturi şi tratamente teroriste. Torturarea fiecărei noi generaţii de germani pentru vinovăţii imaginare sau reale ale bunicilor lor şi în curând ale străbunicilor lor nu este o modalitate de a aduce pace şi armonie în lume.
Ernst Zundel, în înregistrarea procesului său, afirma că: „persecutaţii de ieri au ajuns persecutorii de azi”.
4 Aprilie 1996

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.