Acum câteva zile, la 28 mai, s-a comemorat cu meritate aduceri aminte violenta Bătălie de la Uvero. O datorie elementară mă obligă să clarific faptele.
În acele săptămâni, Manuel Pineiro, ”Barbă Roșie”, geniu și figură până la mormânt, cum spune zicala, a trimis la Santiago de Cuba un camion cu arme folosite în asaltul Palatului de Conducerea Revoluționară, care într-un fel anume îi picaseră în mână. Frank Pais, responsabilul național de acțiune al Mișcării noastre 26 Iulie, a trimis o parte importantă din acest armament în zona dificilă din Sierra Maestra, unde Armata Insurecțională în formare renăștea din cenușă.
Ucenicia aceea a fost extrem de dură. Pas cu pas repurtam primele victorii prin care creșteau forțele noastre în arme și oameni, fără nicio pierdere. Ne-am văzut obligați la un moment dat să facem față trădării periculoase a lui Eufimio Guerra, care fusese un țăran rebel până în momentul în care a cedat ofertelor abundente ale inamicului. În ciuda obstacolelor, și cu ajutorul oamenilor și mijloacelor pe care ni le trimitea Frank, am creat primul detașament de gherilă: cu avangarda sub comanda lui Camilo; ariergarda, cu Efigenio Almejeiras; centrul, cu mici plutoane; și Comandamentul General. Exista deja un grup călit de combatanți bine adaptați la teren când, în bidoane cu grăsime groasă, a sosit un lot bun de arme recuperate de ”Barbă Roșie”,
A fost oare corect din punct de vedere militar și revoluționar să atacăm garnizoana din tranșee și bine înarmată chiar la malul mării unde se îmbarca lemnul colectat din acea zonă? De ce am făcut-o?
S-a întâmplat ca în acel moment, în luna mai, se produsese debarcarea de pe ”Corynthia” sub conducerea lui Calixto Sanchez White. Un puternic sentiment de solidaritate ne-a făcut să atacăm garnizoana de la Uvero.
Trebuie să semnalez cu toată onestitatea că decizia adoptată, dacă se exclude meritul solidarității, nu a fost absolut corectă. Rolul nostru, căruia i se subordona orice alt obiectiv, așa cum a fost de-a lungul vieții noastre revoluționare, nu se potrivea cu acea decizie.
Îmi amintesc primul foc din pușca telescopică pe care o foloseam, îndreptat spre aparatul de radio al garnizoanei. După acel foc, zeci de gloanțe s-au năpustit peste locul de comandă al inamicului. Adversarul n-a știut că garnizoana i-a fost atacată. Am avut la dispoziție astfel trei ore cel puțin fără ca bombele și mitralierele să cadă asupra noastră; așa cum se întâmpla invariabil la numai 20 de minute după începerea oricărei lupte. Fără asemenea factori este foarte probabil ca acea decizie, inspirată numai de solidaritate, să ne reducă forțele de aproape o sută de veterani și să fie necesar să reîncepem drumul hazardat în cel mai bun caz.
În acele condiții, Almeida a fost lovit în piept dar apărat de o rană foarte gravă de un obiect de metal pe care-l avea în buzunar, după cum și-a amintit; Guillermo Garcia, cu o cască cucerită în prima lui luptă, s-a duelat îndârjit cu inamicul care apăra un post construit din trunchiuri groase; Che, cu pușca mitralieră care se bloca, a plecat de la locul lui ca să susțină un duel cu cei care îl atacaseră pe Almeida, iar Raul a avansat cu micul lui pluton contra soldaților apărați de trunchiurile pregătite pentru îmbarcare; totul mai înainte să apară bombardierele. Julio Diaz, brav combatant care trăgea sprijinit de un trepied, n-a putut să avanseze; zăcea lângă mine cu un glonte mortal în frunte.
Se înțelege acum ce s-a întâmplat în acel 28 de mai 1957, acum 55 de ani?
FIDEL CASTRO RUZ
1 iunie 2012
Ora 4:36 pm.