Îmi propun, într-un mod contradictoriu, la prima vedere, să fiu de o mare actualitate politică în ceea ce se va afla scris aici. Dar asta nevorbind nici despre ultimele sondaje, nici despre necesitatea de a participa la alegeri, nici despre ultimele plagiate descoperite, nici despre suferinţele actuale ale democraţiei sau ale statului de drept sau oricare alt subiect considerat de impact în aşa-zisa viaţă politică românească. Pentru că am convingerea (nepropunându-ne să fiu original, ba dimpotrivă) că toate acestea nu contează. Nu contează nici măcar cine va “conduce” în viitor România, atât timp cât ţara se va depopula în continuarea, România se va vinde în continuare, se va adânci în statutul său de colonie, se va afunda în datorii şi mai mari şi va rămâne doar o piaţă de desfacere. Iar acestea sunt lucrurile importante… despre care nu vorbeşte nimeni! Cât de corupt moral sau fizic este unul sau altul dintre politicienii zilei, când au dreptate unii sau alţii în puncte diferite, cât de vinovaţi sunt sau au fost unii sau alţii ieri sau azi, acestea sunt detalii care ne încarcă zilele şi ne fac să pierdem din vedere ansamblul şi esenţialul. De fapt, cred că asta este chiar rolul lor.
De cea mai mare actualitate este cu totul altceva și rădăcina răului este mult mai adâncă. De aceea, efortul nostru nu trebuie să fie de a rămâne conectați la această actualitate diversă și schimbătoare prezentată și cu care de fapt ne intoxică media, ci de a identifica originea răului din societatea românească și manifestarea acestuia în viața noastră astăzi. De abia de atunci va putea avea loc adevărata schimbare. Parte din această actualitate devastatoare este redată în ceea ce scria Mihai Eminescu în urmă cu peste 130 de ani. Articolul se numeşte «Reacţiunea» şi a fost publicat în ziarul conservator «Timpul», ediţia din 22 iulie 1880.
„Programul nostru zicea: teorii abstracte de cosmopolitism importate de-aiurea s-au împrăștiat pe nesimțite și au slăbit cu încetul simțul conservării naționale, așa de vioi și de puternic odată la români; și aceste idei, vătămătoare chiar în țările luminate și puternice de unde s-au luat, au devenit un adevărat pericol pentru națiunea noastră.
De altă parte, dorințe de progres și de libertate nechibzuite au introdus prea ades în mecanismul nostru politic fraza goală în locul realității.
Nu credem că cititorul să mai ceară probe pentru evidență. Înecarea cu străini a tuturor ramurilor vieții noastre economice, reducerea românului în țara sa proprie la rolul de simplu salahor agricol, căderea repede a tuturor meseriilor, stingerea industriei casnice și înlocuirea ei prin producte industriale străine, lipsa absolută a unei legi de incolat, ceea ce permite ca gunoaiele societăților vecine din câteși patru unghiurile lumii să s-așeze la noi, prefacerea în fine a acestor elemente în elemente politice cari au umplut funcțiile statului și se strecoară în reprezentațiunea națională, toate acestea dovedesc că țara noastră nu mai e vechea Românie, ci e o America orientală deschisă tuturor imigrațiunilor, al căror principiu e Ubi bene ibi patria…
[…]
Constituțiunea nu este un mecanism, ci un text de lege, bun dacă se aplică bine, rău dacă se aplică rău. Acest text nevinovat nu are deloc a-și imputa dacă sub masca lui se desfășura influența imorală, dacă în numele lui se înscriu în listele colegiului I și al II-lea alegători frauduloși, dacă tot în numele lui o societate de exploatare a pus mâna pe statul român, uzurpând numele de partid politic.
[…]
Dreptul de-a ne mira l-am pierdut de mult în Romania. Într-o țară în care un om cu patru clase primare și peste aceasta din fire e mărginit e redactor de ziar, deputat, director de Bancă Națională, special într-ale drumului de fier și curând ministru de finanțe, într-o țară în care mucenicul Simeon e un om căruia nu i se poate imputa nimic, unde procurele false ca și falsele cărți de alegător joacă rolul de căpetenie pentru înaintarea oamenilor, unde merit, știință, caracter nu sunt nimic, tripotajul, pisicherlacul și hatârul tot, în o asemenea țară omul e redus a constata istoricește ceea ce se întâmplă, a se indigna din când în când, a râde mai adeseori, dar a se mira de ceva nu mai are dreptul.
Puține avem de zis ca concluziune la o polemică cu mult prea lungă pentru obiectul ei.
Țara care, prin aplicarea instituțiilor ei, încurajează ignoranța, neconsecuența, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedește că e în descompunere deplină…
[…]
Înaintea negrei strainătăți care împânzește țara cad codrii noștri seculari și, împreună cu ei, toată istoria, tot caracterul nostru. Moartea, decreșterea populației îndeplinește apoi restul: stârpirea fizică a neamului românesc.
[…]
Izvorul întăritor al istoriei naționale, iubirea de limbă, de datin și de popor sunt înlocuite la tinerime și ceilalți prin romane franțuzești și cântărețe pribege ale cafenelelor străinătății. Un aer bolnăvicios de corupție, de frivolitate, de câștig fără muncă a cuprins plebea noastră roșie și infectează chiar sfera ce rămăsese neatinsă de acest spirit. A crede că o reacție puternică, în sensul național și istoric al cuvântului, ar mai fi cu putință la noi în țară, ar însemna a se face jertfă unei deșerte iluzii.
Patriotismul, cu toate acestea, nu este iubirea țărânei, ci iubirea trecutului. Fără cultul trecutului nu există iubire de țară. Azi e constatat că, din momentul în care împărații au început a înlocui prin oameni noi pe senatorii Romei, în care tradițiile și cultul trecutului se întrupaseră, Roma a mers spre cădere. Cazul Romei nu numai că nu e izolat, dar nu suferă nici escepție măcar!”
De la un „sifilitic” citire