Învăţământ gratuit, oferit doar de stat, ore mai scurte şi mai eficiente, profesori mai bine pregătiţi – câteva dintre caracteristicile sistemului finlandez de educație, cel mai bun din lume.
Rezultate: – 93% dintre tinerii finlandezi promovează liceul. Absolvirea bacalaureatului este văzută drept unul dintre cele două mari momente de împlinire în viaţa unui om, alături de fondarea propriei familii.
– 66% dintre tinerii finlandezi ajung la facultate. În România, rata mediilor peste cinci la Evaluarea Naţională a fost de 74,39%, iar 56,4% dintre absolvenţii de liceu au promovat Bacalaureatul. Tot la noi, nu există niciun an în care să nu fie scandal la cele două examene, la fel şi tentative şi cazuri de fraudă.
Cadrele didactice finlandeze sunt foarte bine pregătite şi foarte respectate. În Finlanda, profesorii au o mare responsabilitate şi sunt foarte apreciaţi. În şcoli există toleranţă zero faţă de abuzuri de orice fel, fie chiar verbale sau în spirit de glumă, indiferent de autorii lor – profesori sau elevi. În învăţământul finlandez nu poate intra oricine. Educatorii care predau la grădiniţă trebuie să aibă facultate, iar cei care predau la şcoală trebuie să aibă masterat de doi ani, în care cursurile de pedagogie şi psihologia copilului ocupă un loc central. Programele de pregătire ale viitorilor profesorii includ foarte multă practică. În Finlanda, meseria de profesor este foarte căutată. Procesul de selecţie este foarte strict, astfel că doar 10% din candidaţi sunt acceptaţi.
Dacă la finlandezi doar 10% dintre absolvenţi sunt selectaţi să intre în învăţământ, în România, din cauza salariilor foarte mici şi a lipsei de personal, la catedră ajung persoane chiar şi cu note sub 5 la Examenul de Titularizare. La concursul din 2012, 49,49% dintre candidaţi au luat note peste 7, minimul necesar pentru angajarea pe perioadă nedeterminată. Pentru angajarea pe perioadă determinată, candidaţii trebuie să obţină note peste 5.
Salariul unui profesor în Finlanda începe de la 2.000 de euro şi trece de 6.000 de euro pentru profesorii cu experinţă şi titluri. În România, salariul unui professor debutant nu trece de 900 de lei, iar un profesor cu gradul 1 şi cu o experienţă de minimum 30 de ani poate să câştige cel mult 2.000 de lei. Profesorii finlandezi lucrează mai mult decât cei din România, cel puţin din punct de vedere al orarului. La noi, un profesor cu normă întreagă trebuie să susţină minimum 18 ore pe săptămână la clasă. La acestea se adaugă o serie de chestiuni birocratice, pregătirea lecţiilor, corectarea lucrărilor, participări la diverse reuniuni de specialitate sau de formare profesională, care depind însă şi de cât de dedicat este sau nu dascălul respectiv.
Memorat inutil nu există în Finlanda
Finlanda apare în topul majorităţii clasamentelor sistemelor naţionale de educaţie preuniversitară şi datorită calităţii programelor de învăţământ.
La un test de „Cunoştinte despre natură” la nivel de clasă a III-a, una dintre întrebări sună astfel: „Sunteti interesaţi să aflaţi pe internet informaţii despre gâscă sălbatică. După ce cuvinte cheie veţi face căutarea?” La testul de „Cunoştinte despre natură”, copilul de clasa a III-a este deci confruntat cu ideea de internet, de motor de căutare şi cu cerinţa de a exprima în câteva cuvinte cheie esenţialul despre gâsca sălbatică.
Dacă în România lecţia de religie înseamnă, în cele mai multe cazuri, informaţie despre învăţătura creştină, în Finlanda lecţii de moralitate şi de reguli de comportament în societate îşi găsesc locul natural la materia „Religie”.
Profesorul Ion Petre, care conduce propriul grup de cercetare, pe care l-a fondat la doar 28 de ani la «Abo Akademi University» din Turku, atrage însă atenţia asupra diferenţelor în studierea matematecii, o materie globală, în cele două ţări: „Aici comparaţia cu sistemul românesc este frapantă: accentul cade pe raţionament, pe analogii, pe exemple din viaţă de zi cu zi a elevilor (internet, bani de buzunar, trafic rutier, relaţii cu alţi copii, etc). Sunt evitate folosirea excesivă a unui limbaj de matematician profesionist şi memoratul inutil al unor formule sau ‘reţete’, cum este uneori cazul în programa românească”.
Relaţia profesor – elev, bazată pe comunicare
Un alt element cheie al învăţământului finlandez îl reprezintă relaţia profesor – elev, care este una deschisă. Foarte apreciaţi şi respectaţi în întreaga ţară, profesorii finlandezi nu sunt apelaţi de către elevii şi studenţii lor cu apelativul de „doamna” sau „domnul”, ci pe numele mic. Clasele, în special la şcoala primară, au în jur de 20 – 24 de copii.
În România, potrivit metodologiei de organizare şi funcţionare, clasele primare ar trebui să cuprindă între 20 şi 25 de copii, iar cele de gimnaziu între 25 şi 30. Realitatea este însă alta. În Finlanda, cei 20-24 de elevi de clasa I sunt împărţiţi la lecţiile de citire în trei grupuri diferite, în funcţie de nivelul abilităţilor lor la citire, astfel încât profesorul să poată oferi ceva interesant şi util fiecărei grupe. În acest mod, lecţiile de citire se desfăşoară separat pentru fiecare grupă. La fel se întâmplă la lecţiile de matematică. Împărţirea în grupe, cu un orar decalat unii faţă de ceilalţi, continuă şi la clasele a II-a şi a III-a.
Învaţământ de 6+3 ani, urmaţi de 3 ani de liceu în şcoli de cartier
În Finlanda, şcoala începe la şapte ani, iar educaţia de bază durează până la împlinirea vârstei de 16 ani. Sistemul este alcătuit din şase ani de şcoală primară plus trei de şcoală gimnazială. Liceul este de trei ani. Apoi, elevii aleg dacă merg spre şcoli vocaţionale sau universităţi. Grădiniţa nu este obligatorie, însă majoritatea copiilor o urmează.
Pentru părinţii români care doresc ca fiii şi fiicele lor să înveţe carte înscrierea la grădiniţă sau la şcoală a devenit în ultimii ani un mare stres. Bătaia pentru un loc la o ”şcoală bună” este destul de mare, iar pentru a fi siguri că vor reuşi să îşi înscrie copilul unii părinţi sunt dispuşi să plătească bani buni sau să plătească să îşi schimbe domiciliul doar cu numele.
La o distanţă de peste 2.000 de km de România, copiii finlandezi merg în general la şcolile din apropierea casei, de multe ori pe bicicletă. Şcolile primare şi gimnaziale sunt cam la acelaşi nivel, indiferent dacă sunt şcoli de capitală sau de provincie, de centru sau de cartier. Acolo unde e nevoie (de exemplu în zone izolate), transportul elevilor la şi de la şcoală este organizat de municipalitate şi este gratuit.
În Finlanda nu se plăteşte nimic pentru serviciile educaţionale, nici măcar la facultate, masterat sau doctorat. În România, deşi gratuit, părinţii trebuie în multe cazuri să le cumpere manuale copiilor şi să contribuie cu sume consistente la fondul grădiniţei sau şcolii.
În plus, elevilor finlandezi li se asigură un prânz gratuit, echilibrat nutriţional. În România, din 2002 funcţionează pentru toţi copiii de la grădiniţă şi şcolarii programul „Cornul şi laptele”, iar din 2010 primesc şi un fruct.
Materii opţionale, în funcţie de interesul elevilor, încă din clasa a III-a
Programul de şcoală al elevilor finlandezi este, în general, între 8 şi 15, cu ore de 45 de minute, împărţite flexibil pe discipline. Mai exact, dintr-a cincea până într-a opta sunt aproape 400 de ore de matematică pe care fiecare şcoala le distribuie după nevoile elevilor. România nu diferă cu mult la numărul de ore pe disciplinele importante. Diferenţa o facă însă eficienţa lor.
Curriculum flexibil îi determină pe elevi să îşi aleagă materiile opţionale în funcţie de interesele lor viitoare, chiar şi la nivelul învăţământului de bază. Din clasa a III-a, elevii finlandezi pot opta pentru materii opţionale sau extra-curiculare precum ore de teatru, de limbi străine suplimentare, de artă, de informatică, de auto-apărare sau de fotografie. Sistemul de educaţie finlandez este egalitarist şi pune accentual foarte mult pe lucrul în echipă. În sistemul românesc primează clasamentul, iar cunoştinţele sunt, în cele mai multe cazuri “fixate” prin aplicarea teoriei. „Spre deosebire de alte materii, programa la engleză, şi în general la limbi străine sau limba română, este mai aerisită astfel că îţi permite să faci fixarea cunoştinţelor la elevi, în special la cei mici, prin jocuri, prin interactivitate. La cei mai măricei poţi utilize metoda proiectului de grup, de echipă. Însă ce te faci la materiile unde programa nu îţi permite sau unde orele sunt puţine. De exemplu la istorie, unde există o singură oră pe săptămână, am auzit mulţi colegi profesori care se plâng că asta îi limitează să aplice doar teoria”, afirmă Roxana Muşat, profesor de limba engleză la o şcoală din Capitală.
În România, nu există timp şi nici cadre speciale pentru elevii care au dificultăţi de învăţare. În Finlanda, fiecare şcoală are un profesor „pentru elevi cu nevoi speciale” care se ocupă de cei care au probleme de pronunţare, de învăţare, de memorare, astfel încat ei să fie cât mai mult în pas cu colegii lor. Sunt organizate lecţii în care acest profesor discută individual cu aceşti elevi.
În Finlanda, la vârsta de 16 ani, tinerii au de făcut o opţiune către liceu sau către o şcoală profesională, ambele de trei ani. „Pentru cei ce vor să îşi continue educaţia, absolvirea liceului deschide drumul către universitate, pe când absolvirea şcolii profesionale deschide drumul către şcoli profesionale avansate – din câte ştiu, nu există un echivalent pentru ele în sistemul românesc” – Ion Petre.
Liceul este bazat, în mare parte, pe materii opţionale – până şi matematica poate fi aleasă în sistemul „elementar” sau „avansat” – în funcţie de preferinţele tânărului. Liceul se termină cu un bacaulaureat dat la cel puţin 4 materii. Fiecare examen durează 6 ore, iar tezele sunt corectate local şi apoi re-corectate centralizat. „Rata de promovare a bacalaureatului este în jur de 80% la licee şi în jur de 60% la şcolile profesionale. În jur de 90% dintre cei care încep liceul sau şcoala profesională ajung să treacă bacalauareatul într-un interval de 7 ani” – Ion Petre.
Teme puţine, fără controale la şcoli
În România, foarte mulţi părinţi se plâng că copiii lor, preocupaţi de şcoală, sunt bombardaţi cu foarte multe teme acasă. În Finlanda, temele de acasă nu iau mai mult elevilor de 30 de minute pe zi. „Strategia finlandeză este bazată pe uniformitate şi excelenţă în cadrul învăţământului de bază de nouă ani. De-a lungul celor nouă ani, elevii sunt totuşi verificaţi prin intermediul unor lucrări de control, teze, proiecte” – Ion Petre informatician, profesor şi cercetător la Abo Akademi University, din Turku, Finlanda.
Spre deosebire de România, profesorii finlandezi nu sunt testaţi în niciun fel după ce au ajuns la catedră. „De altfel nici nu există un ‘inspectorat şcolar’ ca în România. Sistemul este bazat pe încredere şi pe abilitatea şcolii de a auto-identifica şi auto-regla eventualele probleme” – Ion Petre.
Chiar şi în puţinele cazuri în care se fac testări pe eşantioane de elevi, rezultatele sunt comunicate individual fiecărei şcoli pentru a şti unde se află în raport cu media naţională.
Cum în România realitatea este reprezentată prin “şcoli bune” şi “şcoli proaste”, dincolo de inspecţiile care se fac, de rezultatele obţinute la olimpiade sau de gradul de promovare la Evaluarea Naţională, şcolile apelează la evaluarea ARACIP. Instituţia în cauză, aflată în subordonarea Ministerului Educaţiei şi Cercetării, are drept obiect de activitate asigurarea calităţii educaţiei în instituţiile de învăţământ preuniversitar. Evaluările ARACIP încep de la situaţia în care arată şcoala, calitatea resurselor umane și ajung până la rezultatele elevilor. Aceste evaluări costă, astfel că, în lipsa banilor, nu toate şcolile sunt dispuse să plătească.
Performanţa nu înseamnă numai medalii la olimpiade
An de an, elevii români obţin medalii la olimpiadele internaţionale de matematică, informatică sau ştiinţe. Profesorul Ion Petre atrage atenţia că un sistem de educaţie nu îşi poate regăsi calitatea doar în rezultatele la olimpiade internaţionale, ci şi în abilitatea viitorilor adulţi de a funcţiona în societate, de a interacţiona unii cu alţii, de a-şi construi o carieră de-a lungul a 40-50 ani şi a o adapta la schimbările de tehnologie. „Tebuie să fim atenţi cum definim performanţa unui sistem de învăţământ. Învăţământul românesc are într-adevăr tradiţii solide de performanţe la nivel de olimpiade (centrat pe identificarea şi antrenarea talentelor), dar suferă de multă vreme la nivelul performanţelor elevului obişnuit, aşa cum este ea reflectată în testele internaţionale de tip PISA”.
Testul PISA evaluează cunoştinţele elevilor aflaţi la finalul învăţământului obligatoriu şi stabileşte gradul în care aceştia şi-au însuşit noţiuni şi deprinderi obligatorii pentru acest stadiu. La ultimele teste PISA, Finlanda era pe locul 3 din 65 de ţări, iar România pe locul 46. Indicele european de învăţare pe parcursul vieţii (European Lifelong Learning Indicators – ELLI) punea România, în 2010, pe locul 27 din 27 de ţări analizate. Pe primul loc se afla Finlanda.
Doctorand cu normă întreagă în Filnada
An de an, profesorul român Ion Petre, în vârstă de 38 de ani, scoate doctoranzi în Informatică de la «Abo Akademi University», din Turku, Finlanda.
A fi doctorand în Finlanda este o slujbă cu normă întregă, salarizată, care implică multă cercetare, pe lângă urmarea unor cursuri avansate. „Au la dispoziţie un birou echipat cu calculator, un laborator experimental (acolo unde e cazul), acces la literatura de specialitate, finanţare pentru deplasări la conferinţe. Aici este o diferenţă mare faţă de România, unde doctoranzii, în general, nu sunt salarizaţi şi sunt nevoiţi în mare parte să faca cercetare ca ‘hobby’, după slujba de zi cu zi” – Ion Petre, care la numai 23 de ani a plecat la doctorat în Finlanda, în echipa academicianului Arto Salomaa.
Profesorul român care este şi director adjunct al «Turku Centre for Computer Science» mărturiseşte, la final, că a simţit în Finlanda un sentiment de admiraţie pentru şcoala românească de matematică din care provenea.
