Ţările Americii Latine luptă cu cea mai rea criză financiară din istorie în cadrul unei ordini instituţionale relative.
Când preşedintele Statelor Unite, Barack Obama, în vizită în Mexic pentru a aborda teme vitale în materie de arme nucleare, declara că singurul preşedinte constituţional al Honduras era Manuel Zelaya, la Washington, extrema dreaptă şi vulturii manipulau pentru ca acesta să negocieze o iertare umilitoare pentru ilegalităţile pe care i le atribuiau puciştii.
Era evident că asemenea gest ar fi însemnat pentru ai săi şi în faţa lumii dispariţia sa de pe scena politică.
Este dovedit că atunci când Zelaya a anunţat că se va întoarce pe 5 iulie, era decis să se ţină de cuvânt de a împărtăşi cu poporul său brutala represiune a puciştilor.
Cu preşedintele călătoreau Miguel d Escoto, preşedinte provizoriu al Adunării Generale a ONU, şi Patricia Rodas, ministrul de externe al Honduras, precum şi un ziarist de la TELESUR şi alţii, până la 9 persoane. Zelaya şi-a menţinut decizia de a ateriza. Ştiu că în plin zbor, pe când se apropia de Tegucigalpa, a fost informat de la sol despre imaginile transmise de Telesur, în momentul în care masa enormă care-l aştepta în afara aeroportului, era atacată de militari cu gaze lacrimogene şi foc de arme automate.
Reacţia lui imediată a fost să ceară să apară la Telesur şi să ceară şefilor acelor trupe să înceteze represiunea. Apoi a fost informat că se va proceda la aterizare. Înaltul comandament a ordonat atunci închiderea pistei. În chestiune de secunde vehicule de transport motorizate au blocat-o.
De trei ori a trecut Je Falcon, la joasă înălţime, pe deasupra aeroportului. Specialiştii explică că momentul cel mai încordat şi periculos pentru piloţi este atunci când nave rapide şi de capacitate mică aşa cum este cel care-l transporta pe Preşedinte, reduc viteza pentru a lua contact cu pista. De aceea cred că a fost îndrăzneaţă şi curajoasă acea tentativă de a se întoarce în Honduras.
Dacă voiau să-l judece pentru presupuse delicte constituţionale, de ce nu i-au permis să aterizeze?
Zelaya ştie că era în joc nu numai Constituţia Honduras, ci şi dreptul popoarelor Americii Latine de a-şi alege guvernanţii.
Honduras este azi nu numai o ţară ocupată de pucişti, ci şi o ţară ocupată de forţele armate ale Statelor Unite.
Baza militară de la Soto Cano, cunoscută şi pe numele său Palmerola, situată la mai puţin de 100 km de Tegucigalpa, reactivată în 1981 sub administraţia lui Ronald Reagan, a fost cea folosită de colonelul Oliver North când a condus războiul murdar contra Nicaragua şi Guvernul Statelor Untie a dirijat de la acest punct atacurile contra revoluţionarilor salvadorieni şi guatemalezi care s-au soldat cu mii de vieţi secerate.
Acolo se află „Forţa Sarcinii Comune Bravo” a Statelor Unite, compusă din elemente din trei arme, care ocupă 85% din suprafaţa bazei. Eva Golinger îi dezvăluie rolul într-un articol publicat pe site-ul digital „Rebelion” din 2 iulie 2009, intitulat „Baza militară a Statelor Unite din Honduras în centrul puciului”. Ea explică faptul că „Constituţia Honduras nu permite prezenţa legală militară străină în ţară. Un acord ‘la învoială’ între Washington şi Honduras autorizează prezenţa importantă şi strategică a sute de militari americani la bază, printr-un acord ‘semi-permanent’. Acordul s-a încheiat în 1954 ca parte din ajutorul militar pe care Statele Unite îl oferea Hondurasului… a treia ţară cea mai săracă de pe emisferă”. Autoarea mai adaugă că „…acordul care permite prezenţa militară a Statelor Unite în ţara centro-americană poate fi retras fără aviz”.
Soto Cano este, de asemenea, sediul Academiei de Aviaţie a Honduras. Parte din componentele forţei militare a Statelor Unite este compusă din soldaţi hondurieni.
Care este obiectivul bazei militare, a avioanelor, helicopterelor şi forţei de intervenţie a Statelor Unite în Honduras? Fără îndoială că serveşte numai pentru a fi folosită în America Centrală. Lupta contra traficului de droguri nu necesită asemenea arme.
Dacă preşedintele Manuel Zelaya nu este repus în funcţie, un val de lovituri de stat ameninţă să măture multe guverne din America Latină, sau acestea ar rămâne la bunul plac al militarilor de extremă dreaptă, educaţi în doctrina de securitate a Şcolii Americilor, expertă în tortură, război psihologic şi teroare. Autoritatea multor guverne civile din Centrul şi America de Sud ar fi slăbită. Nu sunt atât de îndepărtate acele timpuri tenebroase. Militarii pucişti nici măcar n-ar acorda atenţie administraţiei civile a Statelor Unite. Poate fi un lucru foarte negativ pentru un preşedinte care, ca Barack Obama, vrea să îmbunătăţească imaginea ţării sale. Pentagonul ascultă formal de puterea civilă. Legiunile, ca la Roma, încă nu au asumat comanda imperiului.
N-ar fi de înţeles ca Zelaya acum să admită manevre de tergiversare care ar măcina considerabil forţele sociale care îl sprijină şi ar conduce la o ireparabilă pierdere.
Preşedintele răsturnat în mod ilegal nu caută puterea, dar apără un principiu, şi cum a spus Marti: „Un principiu just din fundul unei peşteri poate mai mult decât o armată.”
FIDEL CASTRO RUZ
10 iulie 2009
Ora 6:15 pm
