Naționalismul schizofrenic

0

Corneliu Vadim Tudor caricaturaUltimele isprăvi ale peremiștilor, intrați cu toți mai degrabă în „showbiz-ul” porcelii și porcăriei naționale decât în ceea ce se numește „politică”, nici măcar nu merită comentate prea mult. Au putut vedea toți românii cum lui Vadim Tudor i se „fura” partidul proprietate personală, iar cei care au intrat în conflict cu el au fost din nou… cum i-a venit la gură… Peste toate, „scandalul uriaș din PRM” a fost una dintre rarele ocazii în care în România s-a vorbit din nou despre naționalism.

Nu o să pot înțelege niciodată este de ce așa-zișii ”lideri naţionalişti” trebuie să fie nebuni, şi mai ales de ce chiar sunt. Să ajungi să îţi respecţi naţia şi să faci o „ideologie” din acest lucru a ajuns să însemne, din cauza unor asemenea personaje, că eşti cumva deranjat mental. Eu într-o discuţie politică am ajuns să spun că sunt naţionalist, simţind nevoia mereu să arăt, sau chiar să spun, că sunt normal, cu toate astea…

Naţionalismul e privit, în zilele noastre, ca terenul manifestării defulărilor, angoaselor şi abuzurilor. Nebunia face parte din definiţia termenului, din transpunerea lui în practică, din manifestările sale cele mai concrete și publice. Să spui despre cineva că e naţionalist şi e normal a ajuns una dintre cele mai mari contradicţii în termeni.
Cu toate acestea, cei neimplicați politic, cei liberi de limitările „doctrinelor” și mai ales „privilegiilor” partidelor ”istorice” sunt cu toții, într-o mai mică sau mai mare măsură naționaliști. Ceea ce nu se poate spune despre liberali sau social-democraţi, despre care cred că, cu cât sunt mai sinceri în “credinţele politice” pe care pretind că le au (lucru rar), slujesc o singură ideologie: „fantezismul” sau „aiurismul”.
Dar nici nu mai poţi să-i condamni pe cei care ajung să-i considere pe naţionaliştii niște nebuni şi naţionalismul o nebunie, atâta vreme cât, ca un blestem ciudat, această credinţă politică, singura însuflețită, adevărată, veritabilă, ajunge să fie reprezentată de un Jirinovski sau un Vadim Tudor…
E singurul curent politic, ca să-i spun aşa, în care liderii se aleg parcă după înclinaţiile mentale cele mai ciudate, se aleg toţi, printr-o selecţie la fel de ciudată, dintre anumite tipologii psihologice destul de fixe, a colericilor şi maniacilor, a megalomanilor și istericilor.
E un paradox ameţitor pentru mine ca această doctrină a firescului, a primordialităţii naţiei, tradiţiilor, trecutului, care nu poate fi decât mai mult decât sănătoasă şi viguroasă, să ajungă mereu să fie reprezentată la vârf, în arenă, de tot felul de dezaxaţi, degeneraţi, nebuni, saltimbanci, schizofrenici…
Doar câteva apariții pe ecranele televizoarelor îi trebuiesc unuia ca Vadim Tudor pentru a se acoperi de ridicol pentru orice om cu simțurile mai întregi și mai tari. Şi un asemenea curcan jalnic s-a vrut reprezentantul naţionalismului românesc autentic… Și a și reușit pentru prea mult timp.

Îmi amintesc isprava cu deposedarea de sediu. De fapt, toate ieșirile nebununești respectă același tipar. La început sunt pornirile psihopatice, după care Vadim Tudor vine să ne arate că a făcut totul pentru apărarea unor principii mult mai înalte. În cazul scandalului cu Mariana Muculescu, din câte ne putem aduce aminte, voia să scape țara de curve. …O altă misiune imposibilă, chiar și pentru oamenii întregi la cap.

Singurul atu al lui Vadim Tudor a fost o memorie într-adevăr fabuloasă şi singurul dezavantaj este el însuşi.

Nimic nu poate justifica încercarea de a confisca cea mai valoroasă gândire cu care o națiune se poate înzestra, singura concepție despre lume, la care celelalte ideologii nu au acces, cum este naționalismul. Și mai ales când o faci din niciun alt motiv decât servirea unui capriciu personal, de mărire, de primordialitate. Pentru că ne amintim oricând un Vadim Tudor excedat de propria importanță, repetițiile obsesive ale „tribunului”: „cine este Vadim…”, „ce o să le facă Vadim…” etc.

Fără acest personaj megalomanic, lipsit de simțul realității, naţionalismul românesc ar fi avut o şansă reală în 20 de ani să intre în viaţa politică a țării ca o filosofie politică mai mult decât respectabilă şi chiar să-şi impună această ordine a firescului intrinsecă, dar, mai ales, să preîntâmpine sau să contracareze deviaţiile intelectualiştilor cosmopoliţi care, în 20 de ani, au privat ţara de o „morală naţională” şi pe români de orice mândrie naţională. Cât rău a făcut acest individ naționalismului românesc, prin confiscarea sa din start și din principiu, cât rău a făcut României este greu de calculat. Ce soartă ar fi avut România dacă marile șanse istorice ale naționalismului românesc din ultimii 20 de ani ar fi putut fi fructificate de o formațiune cu un plan, cu o strategie, cu oameni însuflețiți, dar cumpătați? În schimb, un singur om a dus naționalismul românesc la balamuc și l-a închis acolo.

Să nu avem nicio îndoială că adversarii ”istorici” ai acestei doctrine veritabile nu au văzut la timp acest potențial distructiv al „tribunului”. Este motivul pentru care Vadim este „lăsat liber” azi pe ecrane, ceea ce nu se întâmpla pe când consilierii săi evrei reușeau sau nu să-i fixeze botnița unui marketing politic.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.