Fred A. Leuchter este un inginer de 46 de ani care locuieşte în Boston. Este specialist în proiectarea şi construirea de instalaţii de execuţie pentru penitenciarele americane. Una dintre sarcinile sale a fost modernizarea camerei de gazare a penitenciarului din Jefferson City, Missouri.
Ernst Zündel este un german de 50 de ani care locuieşte în Toronto şi care a avut o strălucită carieră ca grafician şi agent de publicitate, până când a fost boicotat pentru opiniile sale revizioniste. De atunci, şi-a petrecut aproape tot timpul luptând împotriva minciunilor despre „Holocaust”.
L-am ajutat în această luptă, în special în timpul celor două procese pe care i le-a intentat o organizaţie evreiască din Canada în 1985 şi 1988. Primul proces a durat şapte săptămâni şi s-a încheiat cu condamnarea lui la 15 luni de închisoare pentru „publicarea de ştiri false.” Acest verdict a fost anulat prin apel, din cauza gravelor erori făcute de judecătorul Hugh Locke. Al doilea proces a durat patru luni. De data aceasta Ernst Zündel a fost condamnat la nouă luni de închisoare de către judecătorul Ron Thomas. Acest al doilea verdict poate fi de asemenea contestat cu succes pentru aceleaşi motive.
În 1988, Ernst Zündel i-a solicitat lui Fred Leuchter să viziteze Polonia pentru a examina „presupusele camere de gazare” din cele trei lagăre de concentrare de la Auschwitz, Birkenau şi Majdanek. Concluzia acelui prim Raport Leuchter a fost destul de clară: în acele trei lagăre nu au existat niciodată camere de gazare.
În 1989, el i-a solicitat lui Leuchter să viziteze Germania de vest şi Austria pentru a examina presupusele „camere de gazare” de la Dachau, Mathausen şi Castelul Hartheim. Concluzia celui de-al doilea raport, după cum veţi citi mai jos, este la fel de clară: în acele locuri nu au existat niciodată camere de gazare pentru oameni.
Oamenii numesc revizionismul drept „cea mai mare aventură intelectuală a secolului 20”. Această aventură a început de fapt imediat după Al Doilea Război Mondial, cu publicarea lucrărilor lui Maurice Bardeche şi Paul Rassinier. A continuat în 1975 cu deosebita lucrare, Înşelăciunea Secolului Douăzeci, de Dr. Arthur Butz din SUA, şi în 1979 cu crearea Institutului pentru Studii Istorice din Los Angeles. În anii 1980, datorită în particular activităţilor lui Ernst Zündel, revizionismul din lumea întreagă s-a dezvoltat atât de mult încât viitorii istorici vor vorbi probabil despre revizionismul dinainte şi de după Zündel. Într-un fel, acele procese motivate politic – care sunt o ruşine pentru Canada – vor schimba probabil totul.
Zündel a promis în 1985 că procesul lui, chiar dacă îl va pierde, va aduce în boxa acuzaţilor Procesul de la Nürnberg şi că batjocoritorii Germaniei îşi vor avea „Stalingradul” lor acolo. A avut dreptate.
Înainte de Zündel
Înainte de Ernst Zündel, acuzatorii Germaniei nici măcar nu s-au gândit să dovedească existenţa „camerelor de gazare”. Au considerat existenţa lor ca fiind deja „dovedită”. Potrivit exterminaţionistului Serge Klarsfeld: „Este clar că în timpul anilor de după 1945 aspectele tehnice ale camerelor de gazare au fost un subiect neglijat deoarece nimeni nu s-a gândit că vreodată va trebui să dovedim existenţa lor”. (Le Monde Juif, ianuarie-martie, 1987, p. 1).
În perioada proceselor de la Nürnberg, a procesului Eichmann de la Ierusalim, a procesului de la Frankfurt, precum şi a altor procese infame, inclusiv cel al lui Klaus Barbie din 1987, nimeni nu a încercat să dovedească oribila acuzaţie care a atârnat atât de greu asupra naţiunii germane învinse. Acele mascarade de procese au fost similare proceselor de vrăjitoare în care acuzaţii şi avocaţii apărării nici măcar nu puneau în discuţie existenţa diavolului şi a faptelor lui supranaturale. În aceste procese de vrăjitoare moderne, a fost tabu să pui în discuţie existenţa „camerelor de gazare” şi a rezultatelor lor supranaturale, care sfidează toate legile fizicii şi chimiei. Chiar avocatul apărării lui Klaus Barbie, Jacques Verges, nu a solicitat nici cea mai mică dovadă a existenţei „camerelor de gazare” în care se afirma că îi trimisese Klaus Barbie pe copiii din oraşul francez Izieu.
În toate procesele pentru aşa-numitele „crime de război” sau „crime împotriva umanităţii”, toate naţiunile presupus civilizate au ignorat pentru aproape jumătate de secol normele elementare ale dreptului penal.
Pentru a înţelege ce vreau să spun, să luăm ca exemplu o crimă comisă în Franţa. Să presupunem că în cazul acesta există o armă, un cadavru şi un ucigaş (sau presupus ucigaş). Cu unele excepţii, instanţa franceză ar solicita în mod normal patru rapoarte de rutină:
1. Studiu tehnic al armei folosite la săvârşirea crimei;
2. Raportul autopsiei victimei, pentru a arăta cum a avut loc decesul;
3. Raport de reconstituire a crimei, în prezenţa acuzatului, la locul faptei;
4. Raport de vizită a judecătorilor, procurorului, acuzatului şi avocaţilor apărării la locul crimei.
Chiar dacă acuzatul mărturiseşte, judecătorii nu decid niciodată să oprească investigaţiile; o mărturisire, pentru a avea valoare juridică, trebuie verificată şi confirmată.
Totuşi, timp de aproape 50 de ani nimeni nu a respectat aceste standarde elementare într-un caz care implică nu doar o crimă să vârşită de o singură persoană cu o armă obişnuită (armă albă sau de foc), ci o crimă considerată unică, comisă împotriva a milioane de oameni, folosind o armă extraordinară pe care niciun judecător nu a mai văzut-o în viaţa lui: o „supercameră de gazare” pentru mii de victime, un abator chimic de distrugere în masă!
Primele procese ale germanilor acuzaţi că au folosit „camere de gazare” sau „camioane de gazare” pentru a omorî oameni au început în 1943 în Uniunea Sovietică. Ele au continuat până astăzi în Israel, Germania şi Franţa şi vor avea loc în curând şi în Australia, Canada şi Marea Britanie. Astăzi, după 46 de ani de la acele procese, încă nu există:
1. Raport al experţilor care să arate că un anume loc a fost folosit pentru gazarea oamenilor;
2. Raport al autopsiei cum că victima a fost omorâtă prin otrăvire cu cianură de hidrogen gazoasă, care constituia baza insecticidului Zyklon B;
3. Raport de reconstituire a operaţiunii de gazare, cu miile de presupuse victime şi paşii parcurşi, şi luând în considerare substanţele chimice periculoase implicate;
4. Raport de vizită pe teren pentru examinarea unui loc sau camion suspectat că ar fi fost folosit pentru gazare unor oameni, folosind tehnicile de medicină legală folosite în criminalistica modernă.
În cursul procesului legat de lagărul de la Struthof-Natzweiler, în Alsacia, s-a realizat un studiu privind „camera de gazare” şi trupurile „gazate” (păstrate la un spital civil din Strasbourg), dar în fiecare caz, profesorul Rene Fabre, toxicolog, a concluzionat că acele trupuri nu fuseseră gazate. În ceea ce priveşte Dachau, a existat un fel de raport întocmit de căpitanul Fribourg din armata franceză, dar când raportul concluziona că este nevoie să se examineze încăperea presupusă a fi „camera de gazare,” nu s-a mai efectuat nici o examinare.
Unele vizite pe teren ale instanţei au avut loc de fapt, pentru procesul de la Frankfurt (1963-65). Problema e că doar unele zone ale lagărului de la Auschwitz au fost văzute atunci de examinatori, dar nu şi presupusele „camere de gazare”, în ciuda faptului că erau acolo, fie în starea iniţială (cum afirmă până azi oficialii şi publicaţiile din Polonia), fie în ruină, dar din care se puteau deduce multe (vezi Wilhelm Stäglich, Mitul Auschwitz-ului, Institutul pentru Studii Istorice, 1986).
O reconstituire, care e prin definiţie o simulare, ar fi fost uşor de organizat la Birkenau. Ar fi demonstrat imediat prostia acuzaţiilor de gazare. Regizorii de film filmează documentare hollywoodiene la Birkenau, pretinzând că refac sosirea convoaielor de evrei la rampa de la Birkenau, lângă clădirile crematoriului care chipurile includeau (a) o cameră de schimbat, unde victimele se dezbrăcau; (b) o cameră de gazare; (c) o cameră cu cinci cuptoare de crematoriu, fiecare cu trei arzătoare. Ni se spune că fiecare grupă de victime număra aproximativ 2.000 de oameni şi că zilnic în fiecare crematoriu se ardeau câteva de astfel de grupe. Putem vedea din mărimea clădirilor şi dispunerea zonei înconjurătoare că orice reconstituire ar fi dezvăluit imediat extraordinara îmbulzeală şi supraaglomerare. Blocarea crematoriilor ar fi fost imediată. Trupurile în putrefacţie s-ar fi strâns în grămezi în toată zona!
Presupunând că este nevoie de 1,5 ore pentru a incinera un corp, rezulta că după o oră şi jumătate avem tot 2.000 de cadavre, minus cele 15 arse, rămânând încă 1.985 de cadavre fără loc de depozitare înainte de incinerare. „Industria morţii” ar fi clacat de la prima gazare. Ar fi fost nevoie de opt zile şi opt nopţi pentru a incinera 2.000 de cadavre, presupunând că crematoriile funcţionau continuu. Potrivit experţilor în incinerare şi manualelor de utilizare a crematoriilor, niciun crematoriu nu poate funcţiona zi şi noapte.
Să vorbim despre martorii care au depus mărturie la aceste vânători moderne de vrăjitoare. În toate aceste anchetări, persoanele au apărut prezentându-se ca martori în viaţă ai „Holocaust” şi ai „camerelor de gazare”.
Cum au scăpat, potrivit relatărilor lor, de camerele de gazare? Răspunsul a fost foarte simplu: fiecare a avut parte de o minune. Întrucât fiecare supravieţuitor trecuse prin mai multe „lagăre ale morţii”, viaţa acestora apare ca o înşiruire de minuni. Membrii „Sonderkommandos” doboară toate recordurile. Potrivit relatării lor, germanii îi gazau şi pe ei la fiecare trei luni, ceea ce înseamnă că doi ani petrecuţi la Auschwitz şi Birkenau ar însemna un total de şapte sau opt minuni consecutive pentru aceşti campioni. Arareori la aceste procese avocaţi şi judecătorii şi-au manifestat surprinderea pentru aşa de multe minuni şi aşa de mulţi oameni salvaţi ca prin minune.
Campionul olimpic al supravieţuitorilor camerelor de gazare, Filip Müller, autorul cărţii «Martor la Auschwitz: Trei ani în camerele de gazare», a avut unele probleme în această privinţă la procesul de la Frankfurt, dar a găsit răspunsul perfect: a explicat că povestea despre lichidarea regulată a celor din „Sonderkommando” e un basm. Este îngrijorător că publicul general, istorici şi judecători se lasă înşelaţi în aşa hal de asemenea pretinşi martori ai „Holocaustului.”
Pentru Simone Veil, fost ministru francez şi şef al Parlamentului European, faptul că s-a prezentat pe sine ca martor în viaţă şi dovadă vie a exterminării evreilor la Auschwitz este culmea impertinenţei. Dacă ea este dovada vie a ceva, este dovada vie că germanii nu au exterminat evrei la Auschwitz. Veil, mama ei şi una dintre surorile ei au fost mereu împreună: la Drancy (un lagăr francez de tranzit), la Auschwitz, la Bobrek (un sub-lagăr la Auschwitz) şi la Bergen-Belsen. În acest ultim lagăr s-au îmbolnăvit de tifos, considerat de obicei mortal în acea vreme. Mama lui Veil a murit acolo. Asemenea celor două fiice ale ei, ea supravieţuise Auschwitz-ului. O alta fiică a supravieţuit Ravensbrück-ului.
Personal, eu nu consider pe nimeni martor decât dacă trece cu succes de o examinare încrucişată, cu un interogatoriu competent şi imparţial, despre aspectele fizice ale faptelor pe care le relatează.
Citiţi vă rog cu atenţie ce spun aici: în niciun proces presupuşii martori ai „gazărilor” nu au fost examinaţi cu privire la aspectele fizice ale gazării la care spuneau că au participat sau au fost martori. Chiar în procesul lui Tesch şi Weinbacher, condamnaţi la moarte şi executaţi pentru că au fabricat sau vândut Zyklon B, martorul acuzării Charles Sigismond Bendel, pe a cărui mărturie au fost condamnaţi în principal cei doi, nu a trecut prin nicio examinare încrucişată (vezi William Lindsey, Zyklon B, Auschwitz şi procesul lui Dr. Bruno Tesch, Jurnalul de studii istorice, 1983, p. 10-23). Ca o chestiune de principiu şi tactică a apărării, avocaţii acuzaţilor au evitat tabu-ul „camerelor de gazare”, limitându-se să afirme că, deşi camerele de gazare au existat, clienţii lor nu au gazat pe nimeni.
După Zündel
Prin apariţia lui Ernst Zündel s-a rupt vălul care acoperă aceste înşelătorii. Acest om a avut curajul să nu se lase intimidat. El a arătat că împăratul chiar nu avea haine. I-a combătut pe farsori prin abordarea sa directă, fără subterfugii. Astfel, experţii şi martorii acuzării au suferit o grea înfrângere la procesul său. Iar Ernst Zündel, trecând la contraofensivă, le-a dat o minunată lecţie istoricilor şi judecătorilor. Le-a arătat ce ar fi trebuit să facă mereu. Istoricii şi judecătorii ar fi trebuit să înceapă cu începutul, ceea ce, după cum ştim, e foarte greu de făcut.
Încercând întâi de toate să stabilească ce anume a avut loc din punct de vedere fizic, Ernst Zündel a trimis în Polonia, pe cheltuiala proprie, un expert în camere de gazare, împreună cu echipa lui. Acest expert, Fred Leuchter, a prelevat mostre din solul, pereţii şi podeaua presupuselor camere de gazare şi le-a dus la analiză la un laborator american.
Am arătat în altă parte felul în care au fost respinşi experţi şi martorii acuzării la procesele din 1985 şi 1988 din Toronto (vezi Robert Faurisson, Procesele Zündel (1985 şi 1988), Jurnalul de Studii Istorice, 1988-1989, pag. 417-431). Nu voi reveni asupra acestui subiect. Aş vrea doar să arăt că această judecată nu este aprecierea mea subiectivă. Dovadă că spun adevărul este aceea că la procesul din 1988 expertul numărul unu în exterminări, Raul Hilberg, un Papă al legendei Holocaustului, a refuzat să revină şi să depună mărturie întrucât avea încă amintiri neplăcute de la înfrângerea sa din 1985, în faţa avocatului lui Zündel, Douglas Christie. El a adresat o scrisoare procurorului John Pearson, scrisoare care trebuia să rămână secretă, dar despre care apărarea auzise şi a cerut publicarea ei. Dr. Rudolf Vrba, un alt martor cheie la procesul din 1985, nu a revenit nici el la procesul din 1988. Procurorul Pearson, întrebat de judecătorul Ron Thomas dacă vor veni „supravieţuitori,” a răspuns vrednic de milă (eram acolo) că de data asta nu vor veni.
Pentru că mi-e milă de ei, nu voi menţiona aici (am făcut-o deja în articolul sus-menţionat) declaraţiile făcute în 1988 de reprezentantul Crucii Rosii, Charles Biedermann, un om aparent sincer şi inteligent care a dat de multe ori răspunsuri evazive şi înşelătoare, şi de profesorul Christopher Browning, care a oferit o imagine jalnică a ceea ce poate fi un profesor universitar american: confuz, ignorant, de o naivitate nelimitata, iubitor de bani şi un om fără scrupule. Am văzut în el un profesor universitar care a acceptat 150 dolari pe oră de la plătitorii canadieni de impozite pentru a veni la Toronto pentru a zdrobi şi arunca în închisoare un singur om – Ernst Zündel – pentru că a publicat în Canada un eseu vechi de 14 ani care fusese distribuit gratuit în Anglia şi în ţara lui Browning.
Pentru mine, unul dintre principalele rezultate ale primului Raport Leuchter a fost că a făcut un lucru simplu să fie fantastic de clar: acela că nu s-a realizat niciun studiu asupra „armei” folosite în comiterea crimei „Holocaustului”. De la raportul său făcut public în aprilie 1988, Leuchter nu a găsit pe nimeni, inclusiv dintre cei care au reacţionat vehement la constatările sale, care să poată combate raportul său cu un alt raport întocmit anterior (desigur, nu vorbesc aici de rapoartele comandate de magistratul Jan Sehn din Polonia, rapoarte care nu au nicio legătură cu subiectul). Cât despre cei care critică anumite secţiuni din Raportul Leuchter, îi invit să-şi facă propriile investigaţii şi să vină cu rapoarte de laborator.
Rămâne o singura soluţie menţionată de Fred Leuchter în lucrarea prezentată la Los Angeles în februarie 1989 la cea de-a noua Convenţie Internaţională a Institutului pentru Studii Istorice: crearea unui comitet internaţional de experţi pe problema camerelor de gazare.
În 1982, istoricul francez Henri Amouzoux, cu care discutasem despre cercetările mele, mi-a mărturisit că speră într-o astfel de soluţie. Mi-a spus că ceea ce dorea era o comisie „internaţională,” categoric nu una „naţională,” întrucât francezii par incapabili să fie sinceri în problema camerelor de gazare.
Autorităţile polone, exceptând un subit apetit pentru Glasnost, se vor opune cu toată tăria unei astfel de anchete, aşa cum se opun şi accesului normal la arhivele Muzeului de la Auschwitz, în special la registrele cu morţi (Totenbücher), abandonate de germani şi care ne-ar da o idee despre numărul adevărat de morţi de la Auschwitz şi a cauzei morţii lor. În 1987, Tadeusz Iwaszko, directorul arhivelor de la Muzeul Auschwitz, i-a spus jurnalistului francez Michel Folco (în prezenţa chimistului Jean-Claude Pressac, unul dintre prietenii lui Serge Klarsfeld) că „dacă am fi făcut săpături care nu ar fi descoperit nicio dovadă a existenţei camerelor de gazare, evreii ne-ar fi acuzat pe noi, polonii, că le-am distrus”. {Nota: Pe 8 august 1989, Ernst Zündel i-a scris lui Mihail Gorbaciov, informându-l că a aflat de capturarea registrelor cu morţi de la Auschwitz de către Uniunea Sovietică, din mărturia la proces a delegatului Crucii Roşii, Charles Biedermann. El a solicitat accesul la dosare şi a arătat ca publicarea registrelor ar fi un gest de bună-voinţă. Ca o coincidenţă fericită, URSS a publicat registrele după o lună şi jumătate.}
Este foarte probabil că primul Raport Leuchter va rămâne pentru mult timp primul şi ultimul cuvânt despre camerele de gazare de la Auschwitz, Birkenau şi Majdanek. Într-un efort pionieresc, acesta a deschis un domeniu de cercetare foarte fertil, pentru a fi urmat şi dezvoltat de alţii.
Al doilea Raport Leuchter
Al doilea Raport Leuchter este tot o lucrare de pionierat, de data aceasta cu privire la presupusele camere de gazare de la Dachau, Mathausen şi Hartheim.
Nu l-am însoţit pe Leuchter şi echipa sa la Auschwitz, Birkenau şi Majdanek, dar mă gândisem din 1977 că trebuie studiate instalaţiile de gazat americane care folosesc gaz cianic, pentru a cunoaşte absurditatea presupuselor camere de gazat germane care foloseau chipurile Zyklon B, un insecticid pe bază de cianură hidrogenată. Am sperat, fără să cred cu adevărat asta, că într-o bună zi un expert pe camere de gazare americane va vizita Auschwitz şi va face acel studiu fizic şi chimic care ar trebui făcut de o comisie juridică sau istorică onestă.
În 1979, în perioada primei convenţii internaţionale a Institutului de Studii Istorice, am prezentat această idee câtorva oameni, în special lui Ernst Zündel. În anii care au urmat, am abandonat orice speranţă. Trebuie să spun că nici printre revizionişti aceasta idee nu s-a bucurat de prea mult interes. Poate li s-a părut prea îndrăzneaţă sau nerealistă, dar Ernst Zündel nu a abandonat nici ideea şi nici speranţa reuşitei. În prefaţa la primul Raport Leuchter am spus cum, datorită lui Ernst Zündel şi a avocatei canadiene Barbara Kulaszka, am putut să-l întâlnesc pe Fred Leuchter la Boston, şi cum a fost organizată expediţia în Polonia.
Pentru expediţia din Germania de vest şi Austria am făcut parte din echipa Leuchter. În raportul pe care îl veţi citi, Fred Leuchter ne dă toate informaţiile importante despre membrii echipei, natura şi rezultatele misiunii sale.
– Dachau –
Între 1945 şi 1960, propaganda aliaţilor şi instanţele aliate ne-au tot spus că la Dachau, Mathausen şi Hartheim s-au folosit camere de gazare. Aparent existau şi dovezi în acest sens.
Se vorbea în special de camera de gazare de la Dachau şi de victimele ei. Propaganda americană era atât de puternică încât, dacă exista vreo ţară în lume în care „gazările” de la Dachau să fie considerate la fel de dovedite ca şi piramidele din Egipt, atunci această ţară era S.U.A.
Una dintre zilele decisive ale scamatoriei de proces de la Nürnberg a fost cea în care acuzarea a prezentat un film despre lagărele de concentrare germane. Punctul forte a fost prezentarea „camerei de gazare” de la Dachau. Naratorul explica funcţionarea echipamentului despre care se spunea că gazase „probabil chiar o sută de oameni o dată.” Nu avem cuvinte să descriem cât de mult au putut câteva imagini să capteze şi să influenţeze imaginaţia oamenilor, inclusiv a majorităţii apărătorilor germani. Cele două evenimente care au contribuit cel mai mult la stârnirea unor resentimente împotriva Germaniei înfrânte au fost prezentarea acelui film şi apoi mărturisirea publică făcută la tribunal de Rudolf Höss, „comandantul de la Auschwitz.”
Se ştie astăzi că acea mărturisire a fost „dictată.” Ea a fost în esenţă compusă din imaginaţia bolnavă a unui evreu englez, unul dintre cei care l-au torturat pe Höss după capturarea sa (vezi Robert Faurisson, Cum au obţinut britanicii mărturia lui Rudolf Höss, Jurnalul de Studii Istorice, iarna 1986-1987, pag. 389-403).
Însă povestea „gazărilor” de la Dachau conţine mult praf în ochi. A trebuit să aşteptăm până în 1960 ca mincinoşii s-o recunoască. Pe 19 august 1960, în Die Zeit, celebrul Martin Broszat a recunoscut că nu au existat gazări la Dachau. Cu doi ani anterior, acelaşi istoric, spre ruşinea sa, a publicat „mărturia” lui Rudolf Höss, chipurile scrisă în închisoare după ce Höss a fost predat de britanici comuniştilor poloni. Broszat a prezentat-o ca originală şi demnă de încredere, deşi respectiva „mărturie” era în esenţă identică cu cea obţinută de britanici, nefiind nimic altceva decât o versiune reorganizată şi extinsă a invenţiilor englezilor, cu puţină aromă polonă! (În 1972, Martin Broszat a devenit directorul Institutului de Istorie Contemporană din Munchen, un institut semi-oficial de propagandă a Germaniei de vest).
Astăzi, fiecare vizitator al „camerei de gazare” de la Dachau poate citi pe un panou mobil următoarea frază în cinci limbi:
CAMERĂ DE GAZARE – disimulată în „sală de duş” – nu a fost folosită niciodată ca o cameră de gazare.
Întrucât panoul este mobil, regizorii de film care caută senzaţionalul, precum şi alţi mincinoşi profesionişti, pot întoarce panoul pentru a ieşi din cadru, filmând sau fotografiind însă din toate unghiurile în timp ce tot repetă că aceea era o cameră de gazare folosită la uciderea prizonierilor.
Sunt uimit de cinismul oficialilor de la Muzeul Dachau şi de naivitatea vizitatorilor. Cuvintele de pe panou nu spun nimic. În 1980, în Apărare împotriva celor care mă acuză că falsific istoria (1980, pag. 197-222), cred că am explicat aceasta idee. Am scris acolo cum i-am pus în încurcătură pe Barbara Distel, directoarea Muzeului şi pe Dr. Guerisse, pe atunci preşedintele Comitetului Internaţional Dachau, cu sediul la Bruxelles, când i-am întrebat de ce au denumit încăperea aceea „cameră de gazare.” Când oamenii i-au întrebat pe cei doi cum se face că germanii nu au avut timp să termine acea cameră de gazare începută în 1942, ei au răspuns că prizonierii folosiţi la construirea ei fie o sabotau, fie refuzau să muncească. Însă cum ar fi putut acei prizonieri, care în viaţa lor nu văzuseră ceva ce nu exista pe lumea aceasta (o cameră de gazare pentru 100 de persoane o dată), cum de ştiau ei de la început că, odată terminată, aceea va fi o cameră de gazare? Să fie vorba de o altă minune, un caz de telepatie sau inspiraţie divină? Detaliile muncii, cunoscute de prizonieri, au fost trecute din gură în gură altor prizonieri timp de trei ani? Le-au destăinuit germanii o misiune ultra-secretă fără să se preocupe de finalizarea acestui instrument de ucidere, dacă omorârea deţinuţilor era o politică oficială în cadrul „Soluţiei Finale”? Mai mult, de unde au ştiut Barbara Distel şi Dr. Guerisse că acea încăpere era o cameră de gazare nefinalizată? Ne pot explica şi nouă ce mai trebuie adăugat pentru a o termina? De unde au obţinut informaţiile tehnice? Au în arhivele lor planuri de construcţie pentru camere de gazare? Au văzut vreodată o cameră de gazare „finalizată”? Unde şi când?
În timpul vizitei noastre la Dachau pe 9 aprilie 1989, Fred Leuchter, Mark Weber şi cu mine am fost filmaţi de cameramanul Eugen Ernst, mai întâi în camera de gazare, apoi, la plecare, pe un fel de teren de paradă din exterior. Acolo ne-am decis să înregistrăm comentariilor noastre despre vizită. Turiştii are tocmai vizitaseră camera ne-au văzut şi unii s-au oprit şi ne-au ascultat. Fred Leuchter a putut să-şi exprime opinia în linişte, cu excepţia unui incident minor provocat de un turist care m-a întrebat agresiv dacă puneam la îndoială realitatea „camerei de gazare”. Nu i-am răspuns şi a plecat. Când a fost rândul lui Mark Weber şi al meu să comentăm vizita, turiştii au început să se strângă în număr foarte mare. Unii erau puţin agitaţi. Am fi putut să întrerupem înregistrarea şi să o continuăm în altă parte, dar eu am decis să rămânem acolo şi să încercăm să ne folosim de situaţie. La urma urmei, aveam înaintea noastră cea mai bună audienţă posibilă: toţi tocmai vizitaseră o „cameră de gazare” şi ar fi mers să le spună prietenilor „Nimeni nu poate contesta existenţa camerelor de gazare. Eu însumi am văzut una la Dachau”. Am început o discuţie cu vizitatorii. Le-am spus că nu au vizitat nicio cameră de gazare, ci o încăpere căreia dna Distel, directoarea Muzeului, îi dăduse acel nume. Făcând aceasta, dânsa a făcut o afirmaţie pentru care nu a oferit nicio dovadă (cele câteva fotografii şi documente dintr-o încăpere alăturată nu dovedeau nimic).
Însă cine a îndrăznit să-i ceară vreo dovadă? Aparent nimeni. Le-am atras atenţia turiştilor să nu fie tentaţi să meargă acasă şi să povestească că au văzut o cameră de gazare la Dachau. În realitate, nu văzuseră nimic de genul acesta. În mijlocul prezentării mele, le-am spus că din punctul de vedere al revizioniştilor, nu au existat camere de gazare nicăieri, nici la Auschwitz, şi nici nu a existat vreo politică germană de exterminare a evreilor.
Situaţia începea să se complice. Unii vizitatori au reacţionat supăraţi, alţii au fost de acord cu noi. Fiecare era fie indignat, fie curios. Un tânăr german mi-a spus că aş merita să intru la închisoare pentru asemenea afirmaţii. Cei mai ostili au încheiat-o în maniera obişnuită: „Camere de gazare sau nu, nu e nicio diferenţă.” Acesta este un argument care mie, un francez, îmi place în mod deosebit, dat fiind că în Franta, Jean-Marie Le Pen fusese condamnat de instanţă ca urmare a plângerilor grupurilor evreieşti, pentru că ar fi spus exact acelaşi lucru.
Miraculoasa „cameră de gazare” este piesa de rezistenţă a religiei Holocaustului. Nu revizioniştii, ci cei care cred în aceasta religie fac atâta agitaţie pe seama camerelor de gazare.
În consecinţă, trebuie să le cerem o explicaţie de unde ataşamentul acesta faţă de camera de gazare. Desigur, ei trebuie să se agaţe de asta, pentru că fără un mijloc specific de distrugere, este imposibil să dovedeşti existenţa uciderii sistematice şi specifice a evreilor. Fără camera de gazare nu există genocid. Şi fără genocid, istoria comunităţii evreieşti este identică cu cea a oricăror alte comunităţi din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Eugen Ernst a putut să înregistreze mare parte din întâmplarea care mi-a dat ocazia să ţin prima mea prezentare publică în Germania despre tabu-ul „camerelor de gazare” şi a pretenţiei de „genocid”, chiar peste drum de falsa cameră de gazare de la Dachau, una dintre piesele de rezistenţă ale susţinătorilor gogoşii Holocaustului.
– Mathausen –
Minuscula cameră de gazare de la Mathausen nu a fost niciodată prea împinsă la înaintare de susţinătorii Holocaustului. Nici nu avea cum. Timp de aproape o jumătate de secol numai doi oameni au încercat să ne convingă de realitatea ei. Hans Marsalek din Austria şi Pierre-Serge Choumoff din Franţa. În diferite publicaţii ei au evitat să ne prezinte o fotografie a interiorului încăperii. Motivul este simplu: camera arată ca o simplă sală de duş şi nu există nimic acolo care să te ducă la ideea că ar fi fost folosită pe post de cameră de gazare cu toate echipamentele care, dacă ar fi existat, ar fi trebuit să fie încă acolo! Marsalek şi Choumoff de obicei nu ne arată nimic; rareori ne prezintă o fotografie din exterior cu cele două uşi (două uşi la o cameră de gazare – aceasta dublează problemele legate de păstrarea etanşeităţii încăperii), sau uneori îl lasă pe cititor să vadă vag o mică parte din interior.
La prima mea vizită la Mathausen în 1978, i-am întrebat pe oficialii muzeului, în particular pe director, un fost deţinut spaniol, de ce printre numeroasele vederi de vânzare turiştilor nu se afla niciuna cu presupusa cameră de gazare. Răspunsul a fost: „Asta ar fi prea crud.” Un răspuns surprinzător, având în vedere că toate muzeele din lagărele de concentrare, inclusiv cel de la Mathausen, sunt reminiscenţe ale „camerelor groazei” care pot fi văzute la târguri şi expoziţii, şi când realizezi că acest „anti-nazism de sex-shop” este una dintre mărfurile de succes ale afacerii Shoah.
În timpul aceleiaşi vizite am vrut să aflu de ce nu era prezentată, nici în „camera de gazare” şi nici în muzeu, o opinie a vreunui expert care să ateste că ceea ce la suprafaţă părea o sală de duş, în realitate era o cameră de gazat oameni. Directorul lagărului s-a hazardat să afirme că textul unui astfel de raport se află în interiorul camerei de gazare. Asta nu era adevărat. A trebuit să revină şi să-mi spună despre un raport expert care se poate găsi la Linz, dar nu mi-a dat alte detalii despre el. E clar că dacă ar exista un astfel de raport expert, el ar fi reprodus în toate materialele legate de Mathausen şi că ar apărea menţionat în toate bibliografiile despre „Holocaust.”
În timpul inspecţiei noastre la Mathausen, pe 10 aprilie 1989, a avut loc un incident cu implicarea autorităţilor lagărului. Noi am vizitat locul dis-de-dimineaţă, pentru ca Fred Leuchter să poată preleva mostrele fără riscuri. Imediat ce şi-a terminat treaba (care a făcut ceva zgomot) câteva grupuri de vizitatori au început să intre în „camera de gazare.”
Majoritatea erau copii de scoală, îndoctrinaţi sistematic pentru a se ruşina şi a urî ce au făcut chipurile generaţiile anterioare de germani şi austrieci în timpul războiului (Austria este ţara de adopţie a infamului Simon Wiesenthal). Ghizii, fie oficiali ai muzeului, fie profesoare, le explicau copiilor pe larg despre „camera de gazare” şi despre funcţionarea acesteia, oferindu-le explicaţiile tipice din literatura Holo, cu multele ei contradicţii.
Fără nicio introducere, Mark Weber şi cu mine, sub obiectivul camerei de filmat a lui Eugen Ernst, am început să punem întrebări ghidului muzeului, cel care părea a fi liderul grupului. După ce la început a fost foarte sigur pe sine, bietul om, bombardat cu întrebări, a recunoscut în final că nimeni nu ştie exact cum funcţiona „camera de gazare.” Se pare că de-a lungul timpului povestea a avut mai multe variante. Le-au prezentat vizitatorilor trei variante succesive, contradictorii ale procedurii de gazare.
Versiunea nr. 1: Gazul venea din tavan prin gurile de duş (încă existente): Aceasta versiune a fost abandonată, ne-a spus oficialul, când s-a observat că, dată fiind înălţimea joasă a tavanului, victimele ar fi putut acoperi cu mâna gurile de duş, împiedicând astfel intrarea gazului.
Versiunea nr. 2: Gazul venea din tavan şi era evacuat prin intermediul unui fel de coş, existent încă pe latura vestică. Oficialul nu a ştiut să ne spună de ce şi această versiune a poveştii a trebuit să fie abandonată.
Versiunea nr. 3: Gazul venea printr-o conductă groasă, perforată, plasată pe peretele estic, la aproximativ 80 de centimetri de la sol. Cu alte cuvinte, venea dintr-un loc opus celui de la versiunea nr. 2.
Nu mai există azi nici urmă de conductă, şi nici măcar deschizătura prin care ar fi venit ea din camera alăturată, unde s-ar fi produs gazul. Încăperea alăturată era însă complet goală şi nu conţinea nici un indiciu privind rolul ei.
Toate acestea era deja dubioase, dar cel mai ciudat lucru era faptul că explicaţia furnizată pe o placă de metal din interiorul camerei de gazare era Versiunea nr. 2. I-am spus aceasta oficialului, care ne-a răspuns că textul de pe placă este o eroare, că procedura descrisă acolo nu mai este cea corectă. Am atras atenţia ca Versiunea nr. 3, cea considerată a fi corectă, nu stătea în picioare din motive de ordin fizic. Întrucât era plasată la 80 de cm de sol, conducta perforată, chiar dacă ar fi fost parţial încastrată în perete pentru a rezista presiunii corpurilor dinăuntru, tot ar fi fost blocată de trupurile victimelor îngrămădite în camera de gazare. Cum ar fi putut gazul să se împrăştie pentru a omorî victimele din toată încăperea? Oficialul a răspuns în final că el nu este om de ştiinţă şi că explicaţia lui era cea oferită în cartea scrisă de… Hans Marsalek.
La câteva minute după ce ghidul muzeului a plecat, au apărut doi ofiţeri de poliţie (?) care ne-au ordonat să nu mai filmam. Ne-au spus că putem fotografia şi filma orice de la Mathausen, mai puţin… „camera de gazare” şi cuptorul crematoriului! Totuşi, nu exista nici o interdicţie de felul acesta.
În orice caz, mii de vizitatori au fotografiat cele două locuri fără niciun avertisment din partea autoritarilor lagărului.
La Mathausen am avut sentimentul că autorităţile lagărului trăiau un sentiment de panică.
Păreau îngrijorate de progresele revizionismului din Austria şi de lucrările unor oameni ca Emil Lachout, Gerd Honsik şi Walter Ochensberger. (În treacăt fie spus, doresc să adresez un omagiu memoriei unui alt austriac, Franz Scheidl. În anii 1960, pe cheltuiala sa, a publicat o întreagă serie de studii sub numele general de Geschichte der Verfemung Deutschlands [„Istoria defăimării Germaniei”]. Aceasta a rămas necunoscută, chiar pentru mulţi revizionişti).
– Castelul Hartheim –
Castelul Hartheim se poate vedea de la mare distanţă, fiind plasat în mijlocul unei câmpii.
Pentru o zonă care chipurile a fost aleasă pentru a derula cele mai secrete crime, este chiar imposibil de ascuns. Castelul a fost, înainte şi după război, un fel de azil şi asta este şi astăzi.
Are o încăpere mică, cu un aspect inofensiv, care te face să te întrebi de ce susţinătorii Marii Gogoşi a decis s-o denumească „camera de gazare.” Este una dintre cele mai insultătoare şi grosolane invenţii ale religiei Holocaustului. Îi vad astăzi o singură utilitate: celor care râd de superstiţiile religioase din trecut de parcă epoca noastră ar fi mai iluminată şi mai inteligentă, lor le spun cu bucurie: „Mergeţi de vizitaţi camera de gazare de la Castelul Hartheim şi veniţi apoi să-mi spuneţi dacă nu vă simţiţi jigniţi şi luaţi de proşti de cei care au tupeul să afirme că aceea a fost cândva o cameră de gazare.” Nu ştiu nicio publicaţie care să fi reprodus vreo fotografie a minusculei „camere de gazare.” Ea a fost identificată astfel de Hans Marsalek în versiunea engleză a mărturiei obţinute chipurile de el de la Franz Ziereis, comandantul de la Mathausen, referitoare la „marile instalaţii de gazare unde, după părerea lui Ziereis, au fost omorâţi între 1 şi 1,5 milioane de oameni.” [!]
Intifada revizionistă
Actuala agitaţie din rândurile apărătorilor Holocaustului are unele efecte ciudate. Până în anii 1970, ei credeau că la Auschwitz, Birkenau şi la alte lagăre din Polonia există dovezi solide privind existenţa camerelor de gazare şi deci a genocidului evreilor. Până atunci chiar merseseră până la a afirma că au fost unele exagerări şi că lagărele din afara actualei Polonii probabil sau cu siguranţă nu au avut deloc camere de gazare.
Începând cu anii 1980, sub presiunea scrierilor revizioniste, camerele de gazare din Polonia şi în special cele de la Auschwitz şi Birkenau au devenit tot mai îndoielnice. Aceasta a produs atunci o reacţie motivată de frică. Într-o mişcare comparabilă cu cea a fundamentaliştilor religioşi sau politici, exterminaţioniştii au făcut un apel de întoarcere la credinţa şi la dogmele iniţiale. Au restabilit camerele de gazare la care renunţaseră. Eu început să spună că într-adevăr au existat camere de gazare la Mathausen, Sachsenhausen, Ravensbrück, Neuengamme, Struthof-Natzweiler şi probabil chiar şi la Dachau. Mă refer aici la cartea lui Adalbert Rückerl, Hermann Langbein, Eugen Kogon şi alţi 21 de scriitori: NS- Massentötungen durch Giftgas, (Fischer Verlag, 1983).
Cu privire la Mathausen, unii oameni, inclusiv Claude Lanzmann şi Yehuda Bauer, au mers până la retractarea poveştii. În 1982, Bauer scria că „la Mathausen nu au avut loc gazări.”
Lanzmann era la fel de categoric. În 1986, în timpul unei dezbateri privind afacerea Roques la Europe 1 (un post de radio francez), el l-a corectat pe ministrul Michel Noir, care menţionase de camera de gazare de la Mathausen. Lanzmann l-a contrazis ferm pe ministru: în acel lagăr nu a existat niciodată o camera de gazare. Aceasta nu i-a împiedicat însă pe cei doi să afirme câţiva ani mai târziu că a existat o cameră de gazare la Mathausen. (Pentru retractarea lui Bauer, vezi pag. 33-34 din absurda carte publicată la Viena în 1989 de către Dokumentations-archiv des österreichischen Widerstandes sub titlul Das Lachout – „Dokument”, Anatomie einer Falschung. Pentru retractarea lui Lanzmann, citiţi scrisoarea sa publicată în Le Monde Juif, iulie-septembrie 1986, pag. 97). Toate aceste retractări şi schimbări bruşte de direcţie, explicaţii care se schimbă mereu, sunt o dovadă în plus că „camerele de gazare” şi „genocidul” nu sunt altceva decât un mit. Un mit se schimbă constant sub influenţa opiniilor dominante şi după necesităţile momentului.
Exterminaţioniştii de astăzi mai au doar două refugii, două puncte pe care speră să-şi bazeze credinţa: „camionul cu gaz” şi „Treblinka”. Pentru primul punct, le pot spune că francezul Pierre Marais va publica în curând un studiu numit Le Mythe des camions a gaz (Mitul camioanelor cu gaz). Pentru cel de-al doilea punct, le pot spune că vor pierde „Treblinka” aşa cum au pierdut şi „Auschwitz.”
În viitorul imediat, promotorii Holocaustului îşi vor păstra banii, puterea, capacitatea de a produce filme, de a organiza ceremonii, de a construi muzee, dar acele filme şi ceremonii nu vor fi decât din ce în ce mai mult golite de sens. Vor găsi în continuare mijloace de reducere la tăcere a revizioniştilor prin atacuri fizice, campanii de presă, adoptarea de legi speciale şi chiar crimă. La cincizeci de ani de la terminarea războiului, ei vor continua să-i acuze pe cei pe care îi numesc „criminali de război” în caricaturile lor de procese. Revizioniştii le vor răspunde cu studii de istorie şi medicale şi cu cărţi tehnice şi de ştiinţă. Aceste cărţi şi studii vor fi pietrele noastre, în această Intifadă intelectuală.
Evreii vor avea de ales: ori urmează exemplul celor câţiva curajoşi din rândurile lor care au denunţat Marea Gogoaşă, fie vor susţine activităţile melodramatice ale unor Elie Wiesel şi Samuel Pisar şi ruşinoasele vânătoare de vrăjitoare derulate de indivizi ca Simon Wiesenthal şi O.S.I. din Statele Unite.
David Irving, care s-a alăturat poziţiei revizioniştilor în 1988, a afirmat recent:
„Comunitatea evreiasca trebuie să-şi cerceteze conştiinţa. Ei susţin un lucru care nu e adevărat.” (The Jewish Chronicle, Londra, 23 iunie 1989)
Mai bine nici că se putea spune.
Dr. Robert Faurisson
August 1989
Al doilea Raport Leuchter
Introducere
În martie 1989 am fost solicitat de către Dl. Ernst Zündel din Toronto, Canada, să investighez 3 (trei) presupuse camere de gazare şi crematorii din Germania şi Austria. Aceste locuri, oficial folosite de germani în Al Doilea Război Mondial, erau Dachau, în Germania, şi Mathausen şi Castelul Hartheim, ambele lângă Linz, Austria.
Constatările acestor investigaţii şi al analizelor chimice de la Dachau, Mathausen şi Hartheim au dus la formularea unui raport tehnic şi a unui studiu de specialitate privind instalaţiile menţionate mai sus, din punct de vedere al funcţionării lor ca şi camere de gazare. Deşi se acceptă azi de către mulţi istorici oficiali că aceste instalaţii nu au funcţionat niciodată ca şi camere de gazare, Dl. Zündel a dorit să risipească orice îndoieli şi să demonstreze ştiinţific, indubitabil, dacă aceste instalaţii au fost folosite sau nu ca şi camere de gazare. La indicaţiile D-lui Zündel, am realizat prezenta investigaţie şi evaluare ştiinţifică.
Duminica, 9 aprilie 1989, am sosit la Dachau cu următoarea echipă: Carolyn Leuchter ca secretară/tehnician; Dr. Robert Faurisson, consultant; Mark Weber, istoric şi autor privind istoria europeană contemporană; Tjudar Rudolf, interpret; Steven Devine, tehnician; Eugen Ernst, cameraman, şi Kenneth Ernst, asistent cinematografie.
A doua zi, luni, 10 aprilie, am inspectat Mathausen şi Castelul Hartheim, lângă Linz, Austria. Prezentul raport şi constatările mele au rezultat pe baza acestor investigaţii realizate la Dachau, Mathausen şi Hartheim.
Scopul
Scopul acestui raport şi al investigaţiilor anterioare lui a fost acela de a stabili dacă presupusele camere de gazare din cele 3 locuri, una în Germania şi doua în Austria, anume Dachau şi respectiv Mathausen şi Castelul Hartheim, au putut fi folosite în vreun fel ca şi camere de gazare. Deşi cunoştea faptul că mulţi istorici recunoscuţi admit astăzi că niciuna dintre aceste instalaţii nu a funcţionat vreodată ca şi cameră de gazare, autorul este de asemenea conştient că imediat după ce americanii au capturat aceste locaţii în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în presa internaţională a vremii acestor instalaţii li s-a atribuit rolul de instalaţii de gazare a oamenilor. Prezenta investigaţie s-a efectuat şi prezentul raport s-a scris în scopul eliminării oricăror dubii.
Scopul include investigarea şi inspectarea la faţa locului a instalaţiilor fizice, a proiectului acestor instalaţii şi o descriere a presupuselor proceduri de gazare folosite la presupusele execuţii. De asemenea, scopul include estimări ale numărului maxim de persoane care ar fi putut intra în presupusele camere de gazare şi timpul necesar pentru aerisire. Scopul nu include o determinare a persoanelor care au murit sau au fost ucise altfel decât prin gazare, sau dacă chiar a avut loc un „Holocaust.” Nu este în intenţia autorului să redefinească „Holocaustul” în termeni istorici, ci numai să furnizeze o dovadă ştiinţifică şi informaţii obţinute la faţa locului şi să prezinte o opinie pe baza tuturor datelor ştiinţifice, tehnice şi cantitative disponibile, legat de scopul şi utilizarea presupuselor camere de gazare şi a crematoriilor de la aceste amplasamente.
Preambul
Investigatorul principal şi autorul prezentului raport este inginer şi specialist în proiectarea şi construcţia de camere de gazare şi a lucrat în mod specific la proiectarea instalaţiilor din Statele Unite pentru executarea condamnaţilor cu ajutorul cianurii de hidrogen gazoase (gazul „Zyklon B”).
Investigatorul a inspectat presupusele camere de gazare din Polonia şi este autorul raportului legat de aceste instalaţii, numit Raport tehnic privind presupusele camere de gazare de la Auschwitz, Birkenau şi Majdanek, Polonia (1988, Samisdat Publishers Ltd.). Autorul a fost recunoscut de către o instanţă canadiană ca fiind expert în tehnologia camerelor de gazare, şi a depus mărturie privind inexistenţa unor instalaţii de gazare în aceste locuri.
Investigatorul a inspectat instalaţiile de la Dachau, în Germania, şi Mathausen şi Castelul Hartheim, în Austria, a efectuat măsurători şi a prelevat mostre. A achiziţionat broşuri oficiale publicate şi oferite publicului spre vânzare la cele trei muzee şi a analizat aceste materiale. De asemenea, a analizat literatura procedurală privind despăducherea cu ajutorul cianurii de hidrogen gazoase („Zyklon B”).
Amploare Prezentul raport include inspectarea fizică şi date cantitative obţinute la Dachau, Mathausen şi Hartheim, literatura obţinută de la cele trei muzee şi analiza mostrelor prelevate de la Mathausen. Din motive explicate mai jos, la Dachau şi la Hartheim nu s-au prelevat probe. La alcătuirea acestui raport au fost folosite şi date privind construcţia camerelor de gazare din SUA şi protocolul operaţional folosit în Statele Unite, provenind din cunoştinţele şi experienţa în domeniu a investigatorului, precum şi informaţii obţinute din investigarea presupuselor camere de gazare din Polonia. În plus, au fost analizat procedurile operaţionale şi echipamentelor folosite la instalaţiile de despăduchere. Folosind toate datele de mai sus, investigatorul a limitat obiectul prezentului studiu la stabilirea posibilităţii presupuselor camere de gazare de la Dachau, Mathausen şi Castelul Hartheim să realizeze omorârea în masă – exterminarea fiinţelor umane folosind gazul „Zyklon B” (cianură hidrogenată).
Sinopsă şi constatări
După studierea literaturii disponibile şi examinarea şi evaluarea instalaţiilor existente la Dachau, Mathausen şi Castelul Hartheim, dispunând de informaţiile de specialitate privind principiile de proiectare ale camerelor de gazare şi pe baza informaţiilor dobândite în formularea raportului anterior legat de presupusele camere de gazare din Polonia, autorul concluzionează că niciuna dintre aceste instalaţii – Dachau, Mathausen sau Castelul Hartheim – în mod frecvent indicate ca fiind instalaţii de gazare, nu au fost folosite vreodată aşa, şi concluzionează mai departe că, din cauza proiectării şi construcţiei acestor instalaţii, ele nu ar fi putut fi niciodată folosite ca şi camere de gazare.
Metodologie
Procedurile implicate în studiu şi analiza tehnică de la baza acestui raport au fost următoarele:
1. Studiu general al materialului disponibil.
2. Inspecţie şi examinare la faţa locului a instalaţiilor în cauză, care au inclus prelevarea de date fizice (măsurători şi informaţii constructive), şi prelevarea de mostre fizice (cărămidă şi mortar) care au fost transportate în Statele Unite pentru analiză chimică.
3. Analiza datelor logistice vizuale (on-site) şi înregistrate.
4. Date obţinute la studiul anterior privind presupusele camere de gazare de la Auschwitz I, Birkenau şi Majdanek, Polonia.
5. Compilarea datelor obţinute.
6. Analiza informaţiilor dobândite şi compararea acestor informaţii cu informaţiile de design, procedurale şi logistice şi cu cerinţele de proiectare, construire şi exploatare a camerelor de gazare folosite actualmente în Statele Unite.
7. Analiza chimică a materialelor prelevate pe teren.
8. Concluzii bazate pe dovezile obţinute.
Raportul Leuchter
Raportul Leuchter, care a format baza depoziţiei autorului în procesul lui Ernst Zündel, la Toronto, Ontario, din data de 20 aprilie 1988, este un studiu al presupuselor instalaţii de gazare de la Auschwitz, Birkenau şi Majdanek, Polonia. Raportul conţine datele finale privind utilizarea cianurii de hidrogen („Zyklon B”) în scopul execuţiei prin gazare, date despre proceduri şi instalaţii de curăţare, proiectul şi protocolul camerelor de gazare din SUA, efectele medicale şi toxice ale cianurii de hidrogen, o scurtă istorie a presupuselor camere de gazare germane cu accent pe caracteristicile constructive şi o analiză a tehnologiei crematoriilor, incluzând o discuţie privind capacităţile maxime de incinerare. În plus, există o discuţie privind aspectele tehnice ale compuşilor cianici şi ale crematoriilor.
Materialele menţionate în paragrafele de mai sus ale Raportului Leuchter (1988) reprezintă o completare a prezentului raport.
Locaţii: Dachau, Mathausen şi Castelul Hartheim
Aceste locaţii sunt analizate separat şi împreună, în sensul că Dachau şi Mathausen au fost descrise în timp ca furnizând deţinuţi pentru Castelul Hartheim, unde aceştia ar fi fost executaţi.
– Dachau –
Presupusa instalaţie de execuţie de la Dachau este situată într-o clădire numita „Baracke X”. Aceasta instalaţie a fost construită în 1942 şi includea un crematoriu cu 4 retorte. A fost construită în primul rând ca o înlocuire a două crematorii mai vechi şi mai mici situate în apropiere. Instalaţia includea o morgă, incinte de curăţare (camere de despăduchere), zone de lucru aferente şi o cameră identificată printr-un panou de deasupra uşii ca fiind „Brausebad” (camera de dus). Această cameră de duş este prezentată ca şi cameră de gazare iar turiştii de azi sunt informaţi că aceasta a fost „camera de gazare”.
Presupusa cameră de gazare are o suprafaţă de aprox. 40 m2 şi un volum de 92 m3. Iniţial era o cameră de duş, dar se pare că a fost modificată după capturarea lagărului Dachau de către americani. Tavanul actual este la 2,3 m şi dispune de 17 capete de duş false, fabricate din tablă de zinc. În plus, tavanul dispune de 8 locaşuri îngropate, pentru iluminat şi neavând protecţie împotriva exploziei. Există şi 2 presupuse guri de intrare a gazului cu site interne măsurând 40 x 70 cm, sudate spre exterior. Presupusa cameră de gazare dispune de o gură de aerisire adăugata în mod clar după construire. Pereţii sunt din faianţă iar tavanul este din beton vopsit în alb. Există două scurgeri în podea, de 52 x 66 cm, legate de celelalte scurgeri din clădire şi din lagăr. Exista două uşi cu locaşuri pentru garnituri, asemenea multor uşi europene.
Din construcţie se poate vedea că presupusa cameră de gazare a fost iniţial o cameră de duş, aşa cum am găsit în toate celelalte lagăre inspectate. Capetele false de duş sunt fabricate din foaie de tablă – un cilindru şi un con – cu un cap tip stropitor asemenea stropitorilor de gradină. Nu sunt legate şi nici nu pot fi legate la vreun sistem de ţevi. Sunt proiectate să arate ca duşuri funcţionale, atunci când le priveşti de jos. Tavanul cu capetele false de duş pare să fi fost adăugat ulterior construcţiei iniţiale, aparent după capturarea lagărului. Tavanul este construit din beton turnat în jurul capetelor de duş. Este o construcţie tipică cu planşeu de beton suspendat.
Documentul nr. 47 al Congresului 79, prima sesiune, al Statelor Unite, include o investigaţie la Dachau. În acest document, camera de gazare este descrisă ca având un tavan înalt de 3 m cu dispozitive din alamă pentru introducerea gazului în cameră. Actualul tavan are numai 2,3 m şi nu dispune de niciun dispozitiv de admisie menţionat în Documentul nr. 47.
Direct deasupra sălii de duş se află ţevile de abur şi încălzire, care sunt conforme cu principiile standard de construcţie pentru aducerea apei calde în sala de duş. Aceste ţevi nu pot fi văzute azi în sala de duş. Totuşi, existenţa lor poate fi confirmată prin observarea ţevilor care intră în zona sălii de duş din coridorul aflat în spatele acestei săli, şi vizibile numai printr-o fereastră din spatele clădirii. Este o construcţie extrem de periculoasă şi iresponsabilă să plasezi ţevi cu abur sub presiune deasupra unei încăperi în care s-ar afla gaz exploziv. La un capăt al camerei se observă că gura de aerisire a fost adăugată. Gurile prin care se spune că intra gazul, identice cu cele de la tomberoanele de bloc, au fost în mod evident adăugate după punerea faianţei iniţiale. Ambele modificări sunt evidente din dispunerea neuniformă a faianţei interioare şi a cărămizilor exterioare. La un capăt al camerei se afla 2 cutii electrice îngropate, cu grătare, care nu ar trebui să existe într-o încăpere care conţine gaz exploziv. Nu există nicio etanşare a camerei, pentru a preveni scurgerea gazului şi niciun sistem pentru eliminarea gazului după utilizare, sau vreun coş de aerisire adecvat (standardul este de minim 12 m). Uşile nu sunt etanşe. Sunt doar rezistente la apă. Nu există niciun sistem pentru evaporarea (încălzirea) sau distribuirea gazului în încăpere. Folosirea unei guri incorect proiectate pentru introducerea de „Zyklon B” ar împiedica evaporarea corespunzătoare a gazului din fulgii de „Zyklon B,” din cauza suprafeţei insuficiente de expunere. Majoritatea, dacă nu toţi, fulgii de „Zyklon B” ar rămâne în mecanismul de introducere din cauza mişcării angulare insuficiente a basculei pentru fulgii cu gaz.
Pe un panou plasat în presupusa cameră de gazare, oficialii muzeului Dachau afirmă:
„CAMERĂ DE GAZARE – deghizată în ‘sală de duş’ – nu a fost folosită niciodată ca şi cameră de gazare”. O examinare a presupusei camere de gazare arată clar că această instalaţie a fost construită totuşi ca sală de duş şi folosită numai în acest scop. Modificările sălii, care includ adăugarea tavanului, capetele de duş false, gurile de intrare aer şi gaz au fost realizate mult după construcţia iniţială a „Baracke X” şi a sălii de duş, din motive şi de către persoane necunoscute autorului. La acest amplasament nu au fost prelevate mostre din cauza numărului mare de turişti din interiorul camerei.
Presupusa cameră de gazare ar fi putut include numai 47 de persoane, folosind regula de includere de 0,83 m2, acceptată ca standard în practică pentru sistemele de aerisire. Fără un sistem de evacuare sau ferestre, ar fi nevoie de cel puţin o săptămână pentru aerisirea prin convecţie. Aceasta estimare se bazează pe camerele de gazare americane care au nevoie de 20 de minute pentru aerisire, cu două schimbări complete ale aerului pe minut, şi un minim de 48 de ore pentru aerisirea unei clădiri tratate, în cazul în care are foarte multe ferestre.
O inspecţie la cele patru retorte noi ale crematoriului de la „Baracke X” a relevat faptul că, deşi au fost folosite, niciuna dintre acestea nu au fost folosite prea mult. Retortele funcţionau pe cărbune.
După investigarea detaliată a presupusei camere de gazare din „Baracke X” de la Dachau, subsemnatul investigator, în opinia sa, declară în mod categoric că această instalaţie nu a putut fi folosită vreodată ca şi cameră de gazare. Se ştie faptul că denumirea de sală de duş (Brausebad) a fost atribuită iniţial de către germani.
– Mathausen –
Presupusa cameră de gazare din lagărul de concentrare Mathausen era situată între spital, crematoriu şi închisoare. Ca şi la Dachau, unii istorici oficiali şi revizioniştii consideră că aceasta nu a fost niciodată folosită pentru execuţii.
Presupusa cameră de gazare are o suprafaţă de aproximativ 14 m2 şi un volum de 33 m3. Înălţimea tavanului este de aproximativ 2,3 m, cu ţevi şi capete de duş funcţionale. Există o scurgere în podea, 20 x 20 cm, şi ţevi de abur pe peretele de nord-vest pentru încălzire. Pereţii sunt acoperiţi cu faianţă. Există două uşi cu locaşuri pentru garnituri, ca multe uşi europene. Dispune de o presupusă gură de aerisire a gazului prin tavan, aproape de peretele nordic, dar scopul acestei guri nu poate fi verificat deoarece terenul de deasupra a fost repavat. În plus, o încăpere alăturată este descrisă ca fiind camera de comandă pentru introducerea gazului (aparent nu „Zyklon B” solid, ci chiar cianura de hidrogen gazoasă). Nu există niciun echipament pentru acest scop şi nici vreo urmă să fi existat vreodată. Oficialii muzeului sunt foarte neclari şi incoerenţi cu privire la funcţionare şi au oferit mai multe variante de explicaţii legate de introducerea gazului în cameră. Aceştia au afirmat că gazul era introdus: (1) prin capetele de duş; (2) printr-un arbore dintr-un colţ al încăperii; şi (3) printr-o ţeavă perforată, care nu există astăzi. Iluminatul nu este protejat împotriva exploziei, fiind numai rezistent la apă. Nu există nimic care să indice că respectiva cameră de comandă ar fi existat vreodată.
Instalaţia este complet subterană, ca şi morga, spitalul şi închisoarea. Instalaţia includea şi zona în care prizonierii condamnaţi erau executaţi prin împuşcare.
Din construcţia instalaţiei se poate vedea că a fost realizată şi folosită ulterior numai ca sală de duş. Instalaţia nu dispune de nimic care să împiedice răspândirea gazului, iluminatul nu are protecţie anti-explozie, sifonul din podea permite scurgerea în sistemul de canalizare şi nu există prevederi pentru introducerea gazului sau pentru evacuarea amestecului aer-gaz după execuţie. Mai mult, există ţevi de încălzire pe abur (radiator) pe peretele de nord-vest al camerei, care ar fi provocat o explozie dacă în cameră s-ar fi introdus cianură de hidrogen gazoasă. În plus, toate capetele de duş funcţionează iar întregul design este indubitabil cel al unei săli de baie.
– Consideraţii analitice la Mathausen –
Patru mostre au fost prelevate selectiv din presupusa cameră de gazare de la Mathausen şi trimise în Statele Unite pentru analiză chimică. Analiza detaliată a fost realizată pe fiecare mostră, atât pentru fier şi cianură, conform cu procedurile standard folosite la testarea anterioară a mostrelor de la Auschwitz I şi Birkenau. Ca rezultat al acestei analize şi comparaţiei cu rezultatele testelor cunoscute pentru compuşii cianici de fier insolubili, s-a demonstrat că presupusa cameră de gazare nu a fost niciodată expusă la concentraţii repetate de cianură, necesare pentru execuţii: prin comparare cu proba nr. 32 din camera de despăduchere de la Birkenau – 1.050 mg/kg, cea mai mare concentraţie găsită la Mathausen a fost de 32 mg/kg, indicând curăţarea clădirii la un moment dat în trecut. Aceasta indică în mod clar că aceasta instalaţie nu a fost o cameră de gazare.
Ca rezultat al investigării detaliate a acestei instalaţii, investigatorul a stabilit că această instalaţie nu a putut fi folosită niciodată pentru execuţii prin gazare. În opinia investigatorului, instalaţia nu a suportat niciodată execuţii prin gazare şi nici nu a fost folosită vreodată ca şi cameră de gazare.
Lângă această instalaţie se află morga, care dispune de un echipament de răcire pentru cadavre. Aceasta morgă include o sală de disecţie şi un crematoriu, toate aflate lângă şi legate de spital. Actualul crematoriu are un furnal cu o retortă. În sala alăturată exista urmele unui alt crematoriu cu o retortă, care a fost eliminat. Actuala retortă prezintă urme de folosire intensă, ceea ce este de aşteptat într-un lagăr cu numai două retorte. Ambele unităţi funcţionau pe cărbune.
Pentru conformitate, presupusa cameră de gazare putea include numai 17 persoane, folosind regula de includere de 0,83 m2. Fără un sistem de aerisire, investigatorul estimează că ar fi fost nevoie de cel puţin o săptămână pentru aerisire, din aceleaşi motive menţionate la Dachau.
– Castelul Hartheim –
Această instalaţie constă dintr-o încăpere de zidărie plasată lângă turnul unui castel vechi de secole. Castelul a fost donat de monarhie serviciilor de sănătate psihică din Austria şi a fost plasat ulterior sub comanda guvernului german atunci când acesta a preluat controlul asupra guvernului austriac şi al serviciilor de sănătate. Instalaţia a fost folosită ca spital de boli nervoase şi sub controlul german a avut aceeaşi destinaţie. Se afirmă că în acest loc s-au desfăşurat execuţii în masă, cu deţinuţi transferaţi în acest scop de la Dachau şi Mathausen.
Presupusa cameră de gazare era o încăpere joasă de lângă unul dintre turnurile castelului. Această cameră are o suprafaţă de 18 m2 şi un volum de 49 m3. Are un acoperiş boltit, cu o înălţime maximă de 2,7 m. Instalaţia avea o uşă şi o fereastră, deşi acum s-a realizat o deschidere rectangulară într-o cameră alăturată. Nu există nicio instalaţie pentru introducerea de „Zyklon B” sau pentru evacuarea gazului după folosire. Camera de acum a fost complet remodelată. Dispune de pereţi şi tavan tencuiţi recent. Există trei suprafeţe noi de podea, una deasupra celeilalte. Chiar şi uşa a fost schimbată cu o uşa tipică unui spital de boli nervoase, cu ferestruică de supraveghere. Se afirmă că fereastra este cea originală, dar ea ar scăpa gaz dacă ar fi folosită la aşa ceva. Nici uşa şi nici ferestruica nu au dotări pentru garnituri. Se afirmă că toate instalaţiile de gazare au fost îndepărtate în ianuarie 1945. În realitate, nu a existat niciun echipament de gazare pentru că pereţii sunt foarte groşi, caracteristici arhitecturii de castel şi nu pot fi decupaţi uşor pentru a introduce instalaţii de introducere sau evacuare a gazului. Aceasta şi camera alăturată au plăci comemorative pentru cei care ar fi murit gazaţi aici. Castelul este folosit astăzi ca locuinţă cu apartamente.
Se poate vedea din construcţie că această instalaţie nu putea fi folosită pentru gazare, pereţii fiind prea groşi pentru instalarea echipamentului de gazare. În mod sigur, orice modificări ar fi fost vizibile şi greu de mascat. Nu există prevederi pentru niciun coş de evacuare a amestecului aer-gaz şi nicio posibilitate de a instala vreunul. Fereastra ar scăpa gaz, permiţând scurgerea unor volume mari de gaz. Din această locaţie nu s-au prelevat mostre din cauza remodelării extensive a locului, care ar fi compromis orice rezultate ale testării.
Pentru conformitate, presupusa cameră de gazare ar fi putut include numai 24 de persoane, folosind regula de includere de 0,83 m2. Fără un sistem de ventilare, această cameră ar avea nevoie de cel puţin o săptămână pentru aerisire (vezi Dachau).
Pe baza investigaţiei de detaliu la faţa locului, investigatorul declară în mod categoric că în opinia sa această locaţie nu a fost folosită niciodată şi nici nu ar fi putut fi folosită pentru execuţii prin gazare. Investigatorul nu cunoaşte destinaţia adevărată a încăperii. Pe baza comparării cu încăperea plasată în oglindă pe cealaltă latură a castelului, se pare că a fost o cameră de depozitare.
Nu există crematorii la această locaţie.
Este surprinzător că literatura oficială a muzeelor afirmă că Dachau şi Mathausen, ambele dispunând de instalaţii cel puţin egale cu cea de la Castelul Hartheim, trimiteau deţinuţi la Hartheim pentru gazare. Nu se ştie de ce ar fi făcut aceasta, dat fiind că presupusa instalaţie de la Hartheim ar fi fost foarte greu de construit, era prea mică şi la mare distanţă de Dachau (200 km). Pe baza tuturor datelor este mai mult decât evident că în niciuna dintre aceste locaţii nu a existat vreodată o instalaţie de gazare.
Echipamente specializate: inexistente
La toate investigaţiile autorului, în Polonia, Germania şi Austria, nu s-au găsit echipamente sau construcţii specifice unor camere de gazare. Nu există coşuri de 12 m, nu există ventilatoare, generatoare de gaz, încălzitoare ale aerului, vopsea sau tratare specială a pereţilor, podelei sau tavanelor, nu există dispozitive de protecţie pentru operatori şi niciun proiect uniform care să fi fost folosit în mod constant la presupusele camere de gazare. Este de neconceput ca germanii, dispunând de înalta tehnologie folosită la camerele de despăduchere, să nu fi folosit această tehnologie şi la presupusele camere de gazare.
Concluzie
După analizarea întregului material şi inspectarea amplasamentelor de la Dachau, Mathausen şi Castelul Hartheim, investigator a stabilit că nu a existat nicio cameră de gazare în aceste locuri. În opinia investigatorului, presupusele camere de gazare de la aceste locaţii nu putea fi folosite şi nici nu ar putea fi folosite ca şi camere de gazare.
Redactat azi 15 iunie 1989, la Malden, Massachusetts.
Fred A. Leuchter Associates, Inc. Fred A. Leuchter, Jr.
BIBLIOGRAFIE
editată de Dr. Robert Faurisson
I Raportul Leuchter, nr. 1
• Fred A. Leuchter, Raport tehnic asupra presupuselor camere de gazare de la Auschwitz, Birkenau şi Majdanek, Polonia (întocmit pentru Ernst Zündel), 1988, 193 pag. [Raport prezentat ca dovadă la procesul pentru „ştiri false” împotriva lui Ernst Zündel în 1988, Toronto, Canada; conţine copii ale certificatelor originale de analiză a mostrelor de cărămidă şi mortar.]
• Fred A. Leuchter, Raportul Leuchter: Sfârşitul unui mit, Cuvânt înainte de Dr. Robert Faurisson, Samisdat Publishers Ltd., 1988, 132 pag., tipărit sub licenţă în SUA, P.O. Box 726, Decatur, Alabama 35602 U.S.A. [Ediţia ilustrată a Raportului, Rezultatele analizei cărămizii şi a mortarului sunt prezentate în formă prescurtată.]
• IMT Doc. L-159: Documentul nr. 47 al Congresului 79, prima sesiune, Senat: Raport (15 mai 1945) al Comitetului, solicitat de Gen. Dwight D. Eisenhower Congresului SUA cu privire la Atrocităţile şi alte condiţii din lagărele de concentrare din Germania, IMT, XXXVII, pag. 605-626 la pag. 621: „O caracteristică distinctivă a lagărului de la Dachau era camera de gazare pentru executarea deţinuţilor şi instalaţiile relativ elaborate pentru execuţia prin împuşcare. Camera de gazare era situată în mijlocul unei săli mari din clădirea crematoriului. Era realizată din beton. Dimensiunile erau de aproximatov 6 x 6 m şi înălţimea tavanului era de aproximativ 3 m! Pe doi pereţi opuşi se aflau uşi etanşe prin care deţinuţii erau introduşi înăuntru pentru execuţie şi scoşi afară după aceea. Gazul era introdus în cameră cu ajutorul a doi robineţi pe unul dintre pereţii exteriori, şi sub robineţi exista o ferestruică de supraveghere prin care operatorul putea observa victimele murind. Gazul era adus în cameră prin ţevi care duceau la dispozitivele din alamă perforată din tavan. Camera de gazare era suficient de mare pentru a executa probabil o sută de oameni odată.”
• IMT Doc. PS-2430: Lagărele de concentrare şi de prizonieri de război naziste: Film documentar, 24 noiembrie 1945, IMT, XXX, pag. 357-472, la pag. 470: „Dachau – fabrica ororilor… Pe rânduri ordonate erau hainele deţinuţilor asfixiaţi în camera de gazare. Fuseseră convinşi să-şi scoată hainele pentru a face duş, dându-li-se prosoape şi săpun. Aceasta este Brausebad – sala de duş. În sala de duş – gurile de gaz. Pe tavan – capete de duş false. În camera tehnicienilor – ţevile de admisie şi evacuare. Butoane pentru comandarea admisiei şi evacuării gazului. Un robinet manual pentru reglarea presiunii. Praful de cianură era folosit pentru producerea gazului letal. Din această cameră cadavrele erau duse la crematoriu.”
• IMT Doc. NO-3859/64 şi 3884/89: 28 pagini de documente şi planuri germane (1942) despre „Baracke X” (Staatsarchiv Nürnberg) [Nici unul dintre aceste documente şi planuri nu indică existenţa vreunei camere de gazare.]
• O.S.S. Section, Armata a 7-a (SUA), Lagărul de concentrare Dachau, Cuvânt înainte de William W. Quinn, colonel, 1945, 68 pag. la pag. 33: „CAMERELE DE GAZARE: Deţinuţii care erau aduşi în lagărul de la Dachau pentru singurul scop de a fi executaţi. Erau în majoritate evrei şi ruşi. Erau aduşi în lagăr, aliniaţi lângă camerele de gazare şi sortaţi ca şi deţinuţii care erau aduşi la Dachau pentru detenţie. Erau duşi într-o cameră şi li se spunea să se dezbrace. Fiecare primea un prosop şi o bucată de săpun, ca şi cum urma să facă duş. În timpul procedurii, nu exista niciun indiciu că urmau să fie executaţi, întrucât totul era ca şi la sosirea tuturor deţinuţilor în lagăr. Intrau apoi în camera de gazare.
Deasupra intrării, cu litere mari negre, scria ‘Brause Bad’ (duşuri). Existau aproximativ 15 stropitoare de duş suspendate de tavan, prin care se dădea drumul la gaz. Era o cameră mare, cu o capacitate de 200 de oameni, şi cinci camere de gazare mai mici, fiecare de câte 50. Execuţia dura aproximativ 10 minute. Din camera de gazare, uşa ducea la crematoriul unde cadavrele erau duse de deţinuţi selectaţi pentru această treabă. Cadavrele erau apoi aşezate în 5 cuptoare, două sau trei deodată.”
• Misiunea Militară Franceză pe lângă grupul 6 de armată, Războiul chimic, nr. 23/7, Camera de gazare de la Dachau, rapoartele căpitanului Fribourg, 5 mai şi 17 mai 1945, 5 pag.; 6 planşe; 1 fotografie (25 mai 1945). Căpitanul Fribourg nu a ajuns la nicio concluzie în raportul său privitor la camera de gazare, după o zi de inspecţie la Dachau.
Fribourg a declarat că este necesară o a doua vizită pentru a descoperi traseul gazului şi posibila comunicare cu camerele de dezinfecţie. A declarat de asemenea că este necesară testarea tuturor pereţilor.
• Cartierul general al Armatei a 3-a a SUA, Echipa de cercetare a echipamentelor inamicului, Serviciul pentru război chimic, 22 august 1945, Raport al Joseph H. Gilbert şi maior James.
• F. Munn: Subiect: Camera de gazare de la Dachau (3 pp; anexe) la pag. 3:
„Pe baza interviurilor menţionate mai sus şi ulterior pe baza inspecţiei de pe teren privind camera de gazare de la Dachau (în mod vizibil nefolosită), este în opinia subsemnaţilor că respectiva cameră de gazare a fost o eroare din punct de vedere al execuţiilor şi că nu a avut loc niciun experiment cu ajutorul ei. Având în vedere faptul că foştii deţinuţi au furnizat aliaţilor informaţii privitoare la experimentele cu malarie, presiunea aerului şi apă rece, este firesc să presupunem că dacă ar fi avut loc execuţii prin gazare, ar fi existat şi informaţii în acest sens.”
• Planul zonei crematoriului (Dachau) în Philipp Rauscher, Never Again/Jamais Plus, Munchen, 1945 (?)
• Stephen F. Pinter, Scrisoare despre „atrocităţile germane” în Our Sunday Visitor, 14 iunie 1959, p. 15: „Am fost la Dachau timp de 17 luni după război, ca jurist al Departamentului de Război al SUA, şi pot afirma că nu a existat nici o cameră de gazare la Dachau.”
• Gerald Reitlinger, Soluţia finală: Încercarea de a-i extermina pe evreii din Europa, 1939 – 1945, Jason Aronson Inc., London, retipărită 1987, publicată iniţial în 1953, 638 pag. la pag. 134: „Astfel, în cele din urmă fiecare lagăr de concentrare german a dispus de o cameră de gazare, deşi utilizarea lor s-a dovedit dificilă. Camera de gazare de la Dachau, de pildă, a fost conservată de autorităţile de ocupaţie americane ca lecţie, dar construirea ei a fost deficitară şi utilizarea limitată la doar câteva victime experimentale, prizonieri de război evrei sau ruşi, care fuseseră predaţi de Gestapo-ul din Munchen.”
• Dr. Martin Broszat, Institutul de Istorie Contemporană din Munchen, Scrisoare în Die Zeit, 19 august 1960, p. 16: „Weder în Dachau noch în Bergen-Belsen noch în Buchenwald sind Juden oder andere Häftlinge vergast worden. Die Gaskammer în Dachau wurde nie ganz fertiggestellt und ‘în Betrieb’ genommen.” [Traducere: „Nici la Dachau, nici la Bergen-Belsen şi nici la Buchenwald nu au fost gazaţi evrei sau alţi deţinuţi. Camera de gazare de la Dachau nu a fost niciodată finalizată şi pusă în funcţiune.”]
• Dr. Robert Faurisson, „Documentul Müller”, Jurnalul de Studii Istorice, primăvara 1988, pag. 117- 126. Poliţia militară aliată şi auxiliarii lor austrieci primeau constant copii după rapoartele întocmite de Comisiile Aliate de Anchetă asupra lagărelor de concentrare. Aceste rapoarte erau necesare pentru derularea cercetărilor legate de „crimele de război.”
Pe 1 octombrie 1948, comandantul Müller şi inferiorul său, Emil Lachout, au trimis următoarea circulară de la Viena, tuturor părţilor interesate: „Poliţia Militară. Circulara nr. 31/48. Viena, 1 oct. 1948. Expediţia 10. 1. Comisiile Aliate de Anchetă au stabilit până în prezent că nicio persoană nu a fost ucisă prin gazare în următoarele lagăre de concentrare: Bergen-Belsen, Buchenwald, Dachau, Flossenbürg, Gross-Rosen, Mathausen şi lagărele satelite, Natzweiler, Neuengamme, Niederhagen (Wewelsburg), Ravensbrück, Sachsenhausen, Stutthof, Theresienstadt. În aceste cazuri, s-a dovedit că mărturiile au fost obţinute prin tortură şi că erau false. Trebuie ţinut cont de aceasta la derularea investigaţiilor şi interogatoriilor cu privire la crimele de război. Rezultatul acestei investigaţii trebuie adus la cunoştinţa foştilor deţinuţi din lagărele de concentrare, care în momentul audierii au declarat despre uciderea unor oameni, în special evrei, cu ajutorul gazului. Dacă ei vor insista asupra declaraţiilor lor, împotriva lor se vor iniţia acţiuni pentru fals în declaraţii.”
• Comitetul internaţional Dachau, Lagărul de concentrare Dachau 1933-1945, 1978, 229 pag. la pag. 165: [Traducere]: „Camera de gazare, mascată ca sală de baie, nu a fost niciodată pusă în funcţiune. Miile de deţinuţi destinaţi exterminării au fost trimişi în alte lagăre pentru gazare sau la Castelul Hartheim de lângă Linz.”
• Dr. Robert Faurisson, Memoriu împotriva celor care mă acuză de falsificarea istoriei, Paris, La Vieille Taupe, 1980. Faurisson discută la pag. 204-209 incapacitatea Barbarei Distel, director la Muzeul Dachau, şi a Dr. A. Guerisse, preşedintele Comitetului Internaţional Dachau din Bruxelles, de a-i furniza, într-o serie de corespondenţe din 1977-78, o dovadă a afirmaţiei că a existat o cameră de gazare la Dachau.
• Dr. Robert Faurisson, „Răspuns unui fals istoric”, Jurnalul de Studii Istorice, 1986. la pag. 62, Faurisson analizează mărturia lui Fernand Grenier din cartea acestuia Aşa a fost (1940-1945), Editions sociales, editia a 7-a, 1970, unde Grenier scrie următoarele la pag. 267: [Traducere] „Lângă cele patru cuptoare ale crematoriului care nu se opreau niciodată din lucru era o cameră cu câteva capete de duş în tavan. În anul anterior [1944] le-au dat un prosop şi o bucată de săpun la 120 de copii cu vârste între 8 şi 14 ani. Erau destul de bucuroşi când au intrat înăuntru. Uşile au fost închise. Din duşuri a ieşit gazul toxic. Zece minute mai târziu, moartea îi ucisese pe aceşti nevinovaţi, iar crematoriul i-a transformat în cenuşă o oră mai târziu.”
• Rene Levesque, Memorii, Toronto, McClelland şi Stewart Limited, 1986, la pag. 192-193: „Înainte de punerea deţinuţilor la muncă, germanii le luau toate lucrurile personale, inclusiv dinţii de aur. Erau apoi exploataţi până mureau, în special în ultimul an când raţiile se împuţinaseră. În cele din urmă erau trimişi la „baie” (Baden), nişte şoproane părăginite legate la un rezervor prin intermediul unor ţevi. Când băile erau pline ochi, dădeau drumul la gaz şi, după ce ultimele gemete încetau, cadavrele erau duse la cuptoarele de alături. Când aceste veşti au ajuns în Quebec şi o perioadă de timp după aceea, lumea a refuzat să creadă. Aceste relatări incredibile au fost întâmpinate cu scepticism… Pot să vă asigur că a fost adevărat, camera de gazare a fost cât se poate de adevărată. Încărcătorii au fugit, încercând să-şi scape pielea, lăsând în urma lor ultima tranşă de cadavre dezbrăcate şi murdare.”
• Panoul expus în „camera de gazare” de la Dachau de către autorităţile muzeului anunţa până la mijlocul anilor 1980 următoarele: „CAMERĂ DE GAZARE mascată ca ‘sală de baie’ niciodată folosită.” Panoul a fost schimbat apoi: „CAMERA DE GAZARE mascată ca ‘sală de baie’ – niciodată folosită ca şi cameră de gazare.”
II Lagărul de concentrare de la Mathausen
• IMT Doc. PS-1515: Protocol al comandantului lagărului de concentrare Mathausen, SS-Colonel Franz Ziereis (nesemnat şi nedatat de declarant). În analiza acestui document, datat 6 octombrie 1945, se afirmă: „Într-un sat numit Hartheim exista o instalaţie mare de gazare unde, după aprecierea lui
Ziereis, fuseseră omorâţi între 1 şi 1,5 milioane de oameni… Alţi doctori, aşa-numiţii ‘psihiatrii’, declarau mii de deţinuţi ca bolnavi psihic şi îi trimiteau la Hartheim… Ziereis pretinde că a văzut registrele care indicau că patru milioane fuseseră ucişi în acest fel… Ziereis estimează că în regiunea Varşovia-Kowno-Riga-Libau fuseseră omorâţi 16 milioane de oameni.” [Nota: Acuzarea a primit instrucţiuni să nu folosească PS-1515 întrucât „această declaraţie a fost corectată şi înlocuită. Vezi 3870-PS.”]
• IMT Doc. PS-3870: Declaraţia lui Hans Marsalek din 8 aprilie 1946 (făcută la mai mult de 10 luni de la moartea lui Ziereis în mai 1945), IMT, Vol. XXXIII, pag. 279-286. Marsalek a declarat că: „Franz Ziereis a fost interogat de mine în prezenţa comandantului diviziei a 11 armate (americane), Seibel; fostul deţinut şi doctor Dr. Koszeinski; şi în prezenţa unui alt cetăţean polon, cu numele necunoscut, timp de 6-8 ore. Interogatoriul a avut loc în noaptea de 22 mai.
23 mai 1945. Franz Ziereis era grav rănit – avea trei gloanţe în corp, ştia ca va muri în curând şi mi-a spus următoarele: …’O instalaţie de gazare a fost construită în lagărul de concentrare de la Mathausen din ordinul fostului doctor al garnizoanei, Dr. Krebsbach, camuflată ca sală de baie. Deţinuţii erau gazaţi în aceasta falsă sală de baie… Gazarea deţinuţilor a avut loc la indicaţiile SS Hauptsturmführer Dr. Krebsbach… SS Gruppenführer Glücks a dat ordinul de clasificare a deţinuţilor slabi ca bolnavi psihic şi eliminarea lor cu ajutorul instalaţiei de gazare de la Castelul Hartheim de lângă Linz. Acolo, aproximativ un milion sau un milion jumătate de oameni au fost omorâţi’.”
• IMT Doc. PS-2285: Depoziţia locotenentului colonel Guivante de Saint Gast şi a locotenentului Jean Veith, ambii din armata franceză, IMT, Vol. XXX, pag. 141-143: „Deţinuţii K erau duşi direct la închisoare unde erau dezbrăcaţi şi duşi la „baie.” Această baie din celulele închisorii de lângă crematoriu era special concepută pentru execuţii (împuşcare şi gazare). Împuşcarea avea loc cu ajutorul unui dispozitiv de măsură. Deţinutul era aşezat cu spatele în faţa unei rigle de măsură, cu un sistem automat care îl împuşca în gât imediat ce o placă mobilă îi determina înălţimea capului. Dacă transportul avea prea mulţi deţinuţi ‘K’, în loc de a mai pierde timpul cu ‘măsurarea’, aceştia erau exterminaţi cu ajutorul gazului care era introdus în baie în locul apei.”
• IMT Doc. PS-2430: Lagărele de concentrare şi de prizonieri naziste: film documentar, 24 noiembrie 1945, ibid., la pag. 468. Spre deosebire de segmentul de film despre Dachau, segmentul despre Mathausen nu includea imagini despre presupusa cameră de gazare. Filmul îl prezintă pe un locotenent american din Hollywood, California, care afirmă că în lagăr au fost gazaţi oameni.
• IMT Doc. PS-2753: Declaraţia membrului SS Alois Höllriegl din 7 noiembrie 1945, IMT, Vol. XXXI, p. 93: „Cunoşteam foarte bine zgomotul care însoţea procesul de gazare.”
• IMT Doc. PS-3845: Raport de interogatoriu pentru Albert Tiefenbacher, 7 decembrie 1945, IMT, Vol. XXXIII, pag. 213-229:
Întrebare: Vă amintiţi de camera de gazare camuflată în sală de baie?
Răspuns: Da, întotdeauna ajutam la căratul morţilor din camera de gazare.
Î. Existau duşuri în sala de baie?
R. Da. Prin ele trebuia să curgă apă caldă şi rece, dar debitul de apă putea fi reglat din afara încăperii şi în general apa era oprită. Pe exteriorul încăperii era rezervorul de gaz şi două ţevi de gaz care intrau în cameră. Exista o deschizătură în spate, pe unde intra gazul.
Î. Gazul nu venea prin duşuri?
R. Toate duşurile erau blocate. Serveau numai la a-i face pe deţinuţi să intre în baie.
• IMT Doc. PS-3846: Raport de interogatoriu pentru Johann Kanduth, 30 noiembrie 1945, IMT, Vol. XXXIII, pag. 230-243.
• Gerald Reitlinger, ibid., la pag. 474: „Pe 8 mai, când trupele lui Patton au intrat în lagăr, Ziereis a fost identificat şi împuşcat în stomac. Mărturia lui de pe patul de moarte, obţinută de un deţinut în prezenţa ofiţerilor americani care nu înţelegeau germana, nu e de încredere.”
• Hans Marsalek, Die Geschichte des Konzentrationslagers Mathausen: Dokumentation, …sterreichische Lagergemeinschaft Mathausen, Wien, 1980, 229 pag. la pag. 211: [Traducere] „Înainte de gazare, un membru SS încălzea o cărămidă într-unul din cuptoarele crematoriului şi o aducea într-o cameră mică, împărţită, situată lângă camera de gazare. Aceasta cameră de gazare dispunea de o masă, măşti de gaze şi un sistem de introducere a gazului legat de camera de gazare printr-o ţeavă. Cărămida încinsă era aşezată pe fundul dispozitivului de introducere a gazului, pentru a accelera procesul de transformare a cristalelor de „Zyklon B” în gaz lichid. Cu suficient gaz în cameră, moartea prin sufocare survenea în aproximativ 10-20 de minute. Când doctorul SS, care privea prin ferestruica de supraveghere, certifica moartea, camera era golită de gaz cu ajutorul ventilatoarelor care dădeau drumul gazului în aer liber. Întregul proces de gazare pentru un grup de aproximativ 30 de persoane – începând cu dezbrăcatul, aşa-numitul examen medical, omorârea, curăţarea camerei de gazare şi scoaterea cadavrelor dura între 1,5 şi 2,5 ore.”
• Pierre Serge Choumoff, Camerele de gazare de la Mathausen, lagărul de concentrare nazist, 1972, 96 pag. [Vezi mai jos.]
• Pierre Serge Choumoff, Asasinatele cu gaz de la Mathausen şi Gusen, lagăre de concentrare naziste de pe teritoriul austriac, 1987, 64 pag. Scrierile lui Choumoff, inginer, prezintă mari confuzii cu privire la camerele de gazare. El nu oferă nicio dovadă sau detaliu tehnic aşa cum am fi aşteptat din partea unui inginer, ci se bazează numai pe relatări vizuale (Kanduth, Ornstein, Roth, Reinsdorf,…). Se pare că pentru el simpla prezenţă a insecticidului „Zyklon B” în lagăr constituie o dovadă a gazărilor. Choumoff
estimează că cel puţin 3.455 de oameni au fost gazaţi în presupusele camere de gazare de la Mathausen.]
• Eugen Kogon, Hermann Langbein, Adalbert Rückerl, Nationalsozialistische Massentötungen durch Giftgas, Frankfurt, S. Fischer, 1983, pag.245-254 la pag. 245-246: [Traducere] „În lagărul principal, organizat la est de Linz în august 1938, construcţia camerei de gazare a început în toamna lui 1941. Camera de gazare era situată în subsolul spitalului, lângă crematoriu. Era o încăpere fără ferestre, camuflată ca sală de duş, lungă de 3,80 metri şi înaltă de 3,50. Exista instalat un dispozitiv de aerisire, iar pereţii laterali erau acoperiţi cu faianţă. Existau două uşi care puteau fi închise etanş. Toate comutatoarele de lumină, aerisire, apă şi încălzire erau situate în afara încăperii. Dintr-o cameră alăturată, numită „celulă de gaz,” gazul venea printr-o ţeavă emailată care avea în ea o fantă lungă de aproximativ 1 metru, pe latura dinspre perete, invizibilă deci pentru cei din cameră. Rămăşiţele acestui dispozitiv de gazare se pot vedea şi astăzi.”
• Yehuda Bauer, O istorie a Holocaustului, Institutul de Iudaism Contemporan, Universitatea Ebraică din Ierusalim, cu ajutorul lui Nili Keren, Franklin Watts Publ., Toronto, 1982, la pag. 209: „Deși la Mathausen nu a avut loc nicio gazare, mulţi evrei şi ne-evrei au murit acolo într-un
proces numit de nazisti ‘exterminare prin muncă’.”
• Michel de Boüard (fost deţinut la Mathausen), decan de onoare al Facultăţii de Litere de la Universitatea din Caen, membru al Comitetului pentru Istoria celui de-Al Doilea Război Mondial, membru al Institut de France: Declaraţie făcută în cadrul interviu publicat în Ouest-France, 2-3 august 1986, pag. 6.: „În monografia despre Mathausen pe care am publicat-o în „Revue d’histoire de la [Deuxieme] Guerre mondiale” în 1954, am menţionat o cameră de gazare în două rânduri. După o perioadă de reflecţie, mi-am zis: cum ai ajuns la convingerea că a existat o cameră de gazare la Mathausen? Asta nu putea avea loc nici în timpul şederii mele acolo, pentru că nici eu şi nici altcineva nu am bănuit vreodată că exista aşa ceva acolo. Asta trebuie să fie deci ceva ‘dobândit’ după război; am admis aceasta, dar am observat că în textul meu – deşi obişnuiesc să-mi susţin afirmaţiile – nu exista nicio trimitere cu privire la camera de gazare…”
• Panoul amplasat în camera de gazare de la Mathausen (în aprilie 1989) anunţa: „Cameră de gazare – Camera de gazare era camuflată ca sală de baie, cu duşuri şi ţevi de apă false. Zyclon B era introdus şi evacuat cu ajutorul unui arbore (plasat în colţul din dreapta) din camera de lucru în camera de gazare. Tubul de gaz a fost îndepărtat cu puţin timp înaintea eliberării din 4 aprilie 1945.”
În timpul investigaţiei asupra „camerei de gazare” de la Mathausen de către echipa Leuchter:
10 aprilie 1989, un oficial al muzeului a declarat că explicaţia de pe panou, cu privire la arbore, e greşită. El a explicat că gazul era introdus de fapt printr-o ţeavă perforată de pe peretele opus. Ţeava nu mai era acolo, dar nu există nici o urmă a prezenţei ei. Oficialul a declarat că prima explicaţie dată cu privire la funcţionarea camerei de către deţinuţii care declaraseră că gazul intra în cameră prin capetele de duş, a fost abandonată demult.
IV Castelul Hartheim
• Lucy S. Dawidowicz, Războiul împotriva evreilor, 1933-1945, New York, Bantam Books, 1975, 610 pag. la pag. 178-179: „Pacienţii selectaţi pentru a fi ucişi… erau transferaţi apoi într-una dintre cele şase instalaţii de ‘eutanasiere’ (la Bernburg, Brandenburg, Grafeneck, Hadamar, Hartheim şi Sonnenstein)… Procedura era dezamăgitor de simplă. În grupuri de 20-30, pacienţii erau înghesuiţi într-o cameră camuflată ca sală de duş. Era o cameră obişnuită, cu uşi se ferestre etanşe, în care fuseseră montate ţevi de gaz. Rezervorul de gaz şi echipamentul aferent erau în afară. Duşi în cameră sub pretextul spălării, pacienţii erau gazaţi de doctorul de serviciu.”
• Nu este specificată nicio sursă a acestei descrieri procedurale.
• Hans Marsalek, Hartheim, amplasament pentru eutanasie şi gazare: lagăr secundar al lagărului de concentrare de la Mathausen, (versiunea prescurtată pentru Austrian Mathausen Camp Community, tradusă de Peter Reinberg). 4 pag. Disponibilă la Castelul Hartheim (1989). Aceasta broşură afirmă că la Hartheim au fost ucişi prin gazare aproximativ 30.000 de oameni.
• În timp ce cărţile scrise despre Mathausen se referă la camera de gazare de la Castelul Hartheim, sunt furnizate foarte puţine informaţii cu privire la aceasta. În cartea sa din 1972, menţionată mai sus, P. S. Choumoff afirmă la pag. 41, notele de subsol 18 şi 19, că la Hartheim oamenii erau ucişi cu bioxid de carbon. Reitlinger, ibid., afirmă la pag. 147 că oamenii luaţi de la Dachau „erau gazaţi la Schloss Hartheim.” Hilberg, ibid., afirmă la
pag. 872-873 că Hartheim era una dintre cele câteva staţiuni de eutanasiere „dotate cu camere de gazare şi cu monoxid de carbon îmbuteliat.”
V 1988: Istoricii evrei dezbat problema camerelor de gazare
• Olga Wormser-Migot, Sistemul concentraţionar nazist (1932-1945), Paris, Presses Universitaires de France, 1968, 670 pag. Secţiunea de la pag. 541-545 din lucrare este intitulată în franceză: „Problema camerelor de gazare”. Autorul nu crede că au existat camere de gazare la Dachau sau la Mathausen.
• Lucy Dawidowicz, în Războiul împotriva evreilor, 1933-1945, ibid., nu menţionează camerele de gazare sau gazarea de la Dachau sau Mathausen.
• Raul Hilberg, Distrugerea evreilor europeni, ediţia revăzută şi definitivă, New York, Holmes & Meier, 1985. În aceasta lucrare „definitivă” de trei volume – 1.274 pagini, Hilberg nu face nicio referire la camerele de gazare sau gazarea de la Dachau sau Mathausen.
• Arno J. Mayer, De ce nu s-a-ntunecat cerul?: „Soluţia finală” în istorie, New York, Pantheon Books, 1988, la pag. 362: „Sursele pentru studierea camerelor de gazare sunt şi rare, şi nedemne de încredere… Majoritatea celor cunoscute se bazează pe depoziţiile oficialilor nazişti şi ai executanţilor la procesele de după război, pe amintirile supravieţuitorilor şi a celor din preajmă. Această mărturie trebuie analizată cu atenţie întrucât poate fi influenţată de factori subiectivi de mare complexitate. Jurnalele sunt rare şi aşa sunt şi documentele autentice despre conceperea, transmiterea şi implementarea politicii de exterminare. Pot apărea însă dovezi suplimentare. Pot apărea jurnale private şi hârtii oficiale. Întrucât Auschwitz şi Majdanek, precum şi alte patru centre de anihilare, au fost eliberate de Armata Roşie, arhivele sovietice pot furniza indicii semnificative atunci când vor fi deschise. În plus, excavaţiile de la locul crimelor şi din împrejurimi pot aduce la lumină noi informaţii.”
Patru (4) scheme.
„Baracke X,” Dachau Sala de duş, Dachau Sala de duş, Mathausen Presupusa cameră de gazare, Castelul Hartheim
Toate pregătite pentru acest studiu de către S. Devine, Fred A. Leuchter Associates, Inc.
Analiza chimică – Patru (4) mostre realizată de Alpha Analytical Labs. Pentru Fred A. Leuchter Associates, Inc.
Fotografii diverse Fred A. Leuchter Associates, Inc./Samisdat/Eugen Ernst
Registru mostră
Jurnal
