Am dovedit din fir în păr că toate, dar toate, reformele liberale, sunt introduse în ţară de partidul conservator. Ni se răspunde c-am fost siliţi la aceasta.
De cine? De Europa. De opinia publică. De 1848.
Într-adevăr, aceiaşi conservatori cutreieraseră Europa, scriseseră broşuri şi scoseseră gazete prin cari au arătat lumii ceea ce ne trebuie, încât Adunarea ad-hoc a primit un program ale cărui principii membrii ei, unioniştii, conservatorii de astăzi, ştiuseră a le răspândi.
De opinia publică? Dar opinia publică consista pe atunci tocmai din ei. De patruzeci şi opt? Deocamdată relevăm un lucru.
Conservatorii actuali au fost în cea mai mare parte revoluţionari la 1848. În Moldova vedeam pe dnii Epureanu, Alecsandri, Cantacuzino şi cu o mulţime de privilegiaţi, ba chiar numai privilegiaţI amestecaţi în revoluţie: dincoace vedem pe mitropolitul, pe dnii Christian Tell, pe Eliad, pe Bolliac ş.a., liberali într-adevăr, dar toţi respingând cu indignare onoarea de-a fi porecliţi confraţi ai dlui C.A. Rosetti şi ai roşilor. Acestea le zicem nu pentru că revoluţia de la 1848 ar fi avut cel mai mic efect asupra poporului românesc, ci pentru ca s-arătăm că, dacă acea revoluţie ar fi avut importanţa pe care i-o atribuie Românul, conservatorii actuali au format desigur nouă din zece părţi din promotorii ei.
Dar adevărul istoric asupra mişcării de la 1848 e în realitate cu mult mai meschin şi mai trist.
Tinerimea de atunci hrănise marile idealuri naţionale în inima ei, cari au fost însă reduse la rolul de-a fi o piatră de şah în mâinile unei puteri vecine.
Rusia avea nevoie de un pretext spre a intra în Principate, şi de aici în Ardeal şi Ungaria. De aceea s-a făcut acea mişcare, subţire pusă la cale, în contra ordinei existente şi contra Rusiei. Până astăzi stă bănuiala că d. C.A. Rosetti n-a fost la 1848 decât un agent rusesc, care s-a amestecat în revoluţie pentru a o trăda. Aceasta a crezut-o Bălcescu, a crezut-o Eliad, o cred încă mulţi contimporani.
Aşadar, lăsaţi-o mai bine încurcată cu anul 1848, căci în toate cazurile e o probă mai mult în contra roşilor, şi învăţaţi mai bine carte, citiţi hrisoave şi cronici, ca să vedeţi de când a încetat în România până şi putinţa unei reacţiuni. Ea a încetat cu dinastiile române, cu drepturile politice ale boierimii vechi. Ceea ce-i mai rămăsese acesteia nu erau privilegii adevărat nobilitare, nu era dreptul de-a se acoperi înaintea capului statului şi a-i spune „cu paharul îndeseşte, dar cu birul mai răreşte“, ci erau nişte biete drepturi private, fără nici o însemnare pentru viaţa statului. Și, dacă onorabilii confraţi ar răsfoi şi mai mult documentele, ar vedea că acele supreme drepturi politice, nu scutiri de dări, căci dări plăteau în vremea veche boierii ca oricare altul, acele drepturi depuse în mâna unei aristocraţii istorice erau adevărul, erau religia străbunilor noştri. Atunci vor înţelege cum, alături cu domneasca cetate a Sucevii, înfloreau, înlăuntrul aceluiaşi stat, republicile Vrancii, Câmpulungului şi Sorocii; atunci vor înţelege cum acea părintească inegalitate, întemeiată pe tradiţii, lega om de om c-o vârtoşie morală atât de mare încât ţările noastre, atât de mici, puteau să pună sute de mii de oaste în câmpul de bătaie şi bineînţelegându-se sute de mii cari mergeau nu recrutaţi, ci de bunăvoie, de dragul ţării şi al libertăţii lor.
Și dacă vor confraţii să vază azi încă ce tare e un popor feudal cu totul, oricât de mic ar fi, n-au decât să se uite la Albania sau Muntenegru, unde sistemul a rămas intact. Nu ştim zău dacă demagogii noştri de vanilie, cari umplu cafenelele, ar ieşi de bunăvoie, ca albanejii, când patria ar fi în pericol.
Aşadar, recunoaşteţi că nu ştiţi ce este feudalismul şi că, fără să voiţi, ne faceţi cel mai mare compliment când ne numiţi reacţionari, un compliment pe care nu-l primim însă, pentru că nu-l merităm.
Dar ce e mai ciudat în toate răspunsurile confraţilor de la Românul e vecinica confundare a libertăţii cu egalitatea drepturilor politice. De câte ori organul nostru va vorbi pentru menţinerea inegalităţii strict constituţionale a drepturilor politice, nu private, de atâtea ori suntem numiţi reacţionari.
Nici prin gând nu le trece onorabililor confraţi că, cerând sufrajul universal, sau apropierea de el, cer despotismul.
Dar cu ce-a venit Napoleon III pe tron? Cu sufrajul universal. Cum îşi alege d. Bismarck Reichstagul, pe care-l struneşte cum vrea? Cu sufraj universal.
Dar prin ce e Grecia actuală absolut neputincioasă, înlăuntrul şi-n afară? Prin sufraj universal.
Noi nu suntem, bineînţeles, contra sufrajului universal, dar numai acolo unde se potriveşte, adică unde alegătorul are deplină şi exactă cunoştinţă despre interesul public în cestiune.
Înţelegem că o comună rurală să-şi voteze cu sufrajul universal un drum ce-i trebuie sau să-şi aşeze o dare comunală – lucru pe care-l pricepe oricine dintre oameni şi care se făcea la noi chiar acum 25 de ani. Dar interese mari, pe cari abia cea mai ageră minte le poate cântări, să se decidă prin mulţimea voturilor lui Stan şi Bran? Nicicând. Cred întradevăr confraţii că Ștefan Vodă chema pe ţăranii republicei din Vrancea ca să se consulte cu ei despre război sau pace, despre tratate de comerţ sau altele? Noi înţelegem ca în cizmărie să fie consultaţi cizmarii, în interese comunale, membrii comunei. Dar este şi politica generală a unei ţări un lucru atât de uşor încât s-o poată judeca orişicine după cum îl taie capul? Destul de rău că am ajuns dacă banul clasează pe oameni în ţara noastră, în loc de-a fi clasaţi prin moştenire de bunuri imobiliare; vor confraţii să ajungem şi noi jos?
Dar geaba vorbim cu oameni cari par a nu poseda nici elemente de istorie, nici de drept public, şi cari nu ştiu nici ce-i libertate, nici egalitate.
Libertatea adevărată e un sentiment aproape religios. Dacă nu se-ntâmplă ca, printre căutătorii de aur, jucători de cărţi, beţivi şi hoţi, să se colonizeze în Statele Unite o ceată de puritani cari emigraseră din patria lor nu de mizerie, ci de sentiment religios, s-alegea praful de Statele Unite, precum s-alegea de Mexic şi de alte state din sud. Dar cum pricepeau acei oameni libertatea?
S-ascultăm pe judecătorul american Winthrop, care vorbea acum două secole: Să nu ne-şelăm asupra înţelesului neatârnării noastre. Există într-adevăr un soi de libertate coruptă, a cărui întrebuinţare e comună oamenilor şi animalelor şi care consistă în a face tot ce ne place. Această libertate e duşmană oricărei autorităţi; ea urăşte fără răbdare toate regulele; cu ea devenim inferiori nouă înşine; ea e duşmana adevărului şi a păcii; Dumnezeu a crezut însuşi de cuviinţă de a se ridica contra ei. Dar există o libertate civilă şi morală care află tărie în unire şi a cărei protejare e misiunea puterii; e libertatea de-a face fără teamă tot ce e drept şi bun. Această sfântă libertate trebuie s-o apărăm contra tuturor întâmplărilor şi să espunem, de e necesar, viaţa noastră pentru ea.
Tot adânc sentiment, aproape religios, a dat naştere statelor române. Se ştie că dinastiile, nobilimea istorică şi ţăranii noştri liberi au venit unii din Ardeal, alţii din Maramureş – nu de nevoie materială, ci din cauze religioase. Pentru a mia oară se dovedeşte că spiritul religios, desigur unul şi acelaşi cu iubirea nestrămutată de adevăr, e acela care formează împărăţii şi regate şi ridică repede popoarele.
Cine are însă iubire de adevăr acela nu numai merită, dar şi este totdeauna liber, şi acela va admite şi inegalitatea stabilită de natura organică a statului ca garanţia cea mai puternică a chiar libertăţii sale. Căci, pe când iubirea de libertate e cel mai nobil instinct al omului, acela al egalităţii are rădăcina lui în invidie şi în slăbiciune.
Există într-adevăr – zice Tocqueville – o patimă bărbată şi legitimă pentru egalitate, care impinge pe oameni de-a voi să fie toţi tari şi stimaţi. Această patimă cearcă a ridica pe cei mai mici la rangul celor mari. Dar se găseşte asemenea în inima omenească un gust depravat pentru egalitate, care împinge pe cei slabi de-a voi să atingă nivelul celor tari şi care face pe oameni de-a prefera egalitatea în servitute inegalităţii în libertate.
Și aceasta e patima de căpetenie a roşilor noştri.
Dar a învăţat unul numai abecedarul? Egalitate! Și ca din senin e egal cu economiştii şi financiarii şi devine director de bancă. Dar are picioarele strâmbe, e cocoşat şi n-a fost nicicând soldat? Egalitate! Și deodată e maior în gardă. Dar în viaţa-i n-a făcut studii tecnice şi nu ştie a deosebi un vagon de un coteţ? Egalitate! Și deodată e de-o samă cu Lesseps şi se face director de drum de fier! Dar e un biet licenţiat în drept de mâna a doua ori a treia? Egalitate! Și deodată-l vedem, ba ministru de Esterne, ba la Finanţe, ba la Justiţie, ba guvernator de bancă. Celui care nu înţelege nimic din toate lucrurile astea lucrurile i se par uşoare; dar cine ştie cât de puţină istorie acela vede că toate astea nu pot duce decât la pieire.
«Timpul», 2 august 1880
