– Domnule Nicolae Plushkis, o sa începem prin a vă întreba: de ce e nevoie de o asociație a românilor în Kazahstan, atât de departe, în inima stepelor Asiei…?
– Pentru că în Kazahstan sunt, oficial, 21.000 de români. Neoficial sunt 40.000 de mii. De ce? Pentru că dacă are o fiică, s-a căsătorit, a făcut copii, copiii au fost trecuți după naționalitatea tatălui. Deja devine ori rus, ori neamț, ori kazah…
– Sunt trecuți în acte ca „români” sau ca „moldoveni”?
– Cei mai mulți sunt moldoveni. Dar nu pentru că așa s-au declarat, ci fiindcă naționalitatea unui copil era stabilită de naționalitatea tatălui, pe teritoriul fostului URSS. Și acum, în Kazahstan, e la fel. Români sunt doar vreo șaizeci, iar asta pentru că sunt urmași ai foștilor prizonieri de război români. Urmașii celor stabiliți aici pe vremea țarului și apoi pe vremea sovieticilor, dacă au venit din Basarabia, sunt trecuți ca „moldoveni”.
– Și dumneavoastră ce naționalitate aveți?
– O să râdeți. Eu nu sunt trecut nici român, nici moldovean, ci lituanian, pentru că mama mea s-a căsătorit cu un lituanian.
– Explicați-ne cum și când au ajuns românii – fie că-i numim așa sau moldoveni, basarabeni – în Kazahstan?
– Au fost mai multe trepte. Prima dată s-a întâmplat asta pe timpul lui Stalakan, când Basarabia era în Imperiul Țarist; atunci basarabenilor li s-a promis pământ. Prin 1906… Și țăranul nostru, după pământ, o plecat în Kazahstan, cu carul, cu boii… Au mers caravanele șase luni până acolo. Când au văzut pământul din Kazahstan, că nu rodește, nu se face nimic pe el, unii s-au întors. Alții, nemaiavând posibilități, au rămas acolo. Și în ziua de azi s-au păstrat în regiunea Aktubinsk două sate, unu-i spune Basarabka și altu-i spune Moldovanka. Al doilea val a fost după 1940, 28 iunie, mai exact, undeva prin 1941. A fost primul val de deportări. Arhivele cu deportații au fost închise, nu avem o statistică a deportărilor. Dar am trimis o scrisoare la arhive, pentru că abia acum KGB a dat voie să se deschidă. Dar cred ca cel puțin 40.000 de deportați au fost, din Basarabia și Bucovina de Nord.
– Cum trăiau ei? În ce condiții?
Deportații munceau la stat, forțat, nu aveau niciun drept. Trăiau în barăci cu paturi de scânduri, suprapuse. Foarte mulți nu au rezistat și au murit, pentru că sunt niște friguri nemaipomenite. Anul acesta am avut și temperaturi de minus 52 de grade, în Kazahstan. Și mulți au murit, mulți s-au întors. Am găsit, iată, o familie pe nume Crețu, care vine de undeva din Fălești. Aceia au fost deportați așa: o mamă, trei copii mititei, o soră mai mare și taică-su. I-au adus până la Munții Urali. Pe taică-su și pe sora mai mare i-au trimis undeva în Siberia, că nu mai știu nici în ziua de azi nimic de ei. El, cu maică-sa și cu aștia mai mici – unul era născut în ’37 – au fost duși în Kazahstan. Să-mi ziceți mie, ce păcat făcuse copilul ăla mai mic, de trei ani și ceva, să fie luat din satul lui și dus tocmai la frigurile alea din Kazahstan? Și cum îmi povestește, după interviul pe care l-am luat de la dânsul, abia în ’53 prima dată au îmbrăcat chiloți, nici asta nu aveau. Datorită poporului kazah, care îi lua prin iurte și-i îmbrăca, îi hrănea, au supraviețuit. Au învățat… iaca, acel despre care vă vorbesc, a devenit inginer, apoi director la o mină din Kazahstan, acum e pensionar.
– Ce meserii au?
– Păi, uite, Simion Plămădeală a fost miner, eu sunt profesor de sport. Avem mulți profesori. La școli am găsit nume cum e Munteanu, șeful poliției financiare a regiunii se numește Pușcașu.
– Ce se spune despre români, despre basarabeni, în Kazahstan?
– Nu știu ce se spunea despre moldoveni, dar înainte se spunea. Dar acum, datorită înființării societății și pentru că noi suntem prezenți peste tot în costume naționale, cu cântece, cu bucate românești, acum se uită cu totul altfel, au înțeles ce înseamnă România.
– E greu să-i adunați laolaltă?
– Să-i aduni de prin toate părțile Kazahstanului e practic imposibil, dar dacă te uiți pe hartă, cam 10 Românii cred că încap pe teritoriul Kazahstanului. Noi suntem în centru, unde avem oficial 3.867 de români. Ei le zic „moldovani”, dar pentru mine tot români sunt. Din toate regiunile, cei mai mulți sunt la noi.
Acum deschidem o filială în regiunea Zhezkazgan, unde se află cea mai mare exploatare de cupru, a doua se deschide în Almata și mai este o filială la Pavlodar. Putem să-i unim. Vrem să facem și un congres al românilor din Kazahstan. Mai dorim ca anul acesta să ridicăm un monument în memoria deportărilor staliniste în Kazahstan. Din Bucovina de Nord și Basarabia. Este un monument în Kazahstan ridicat în memoria soldaților români prizonieri de război, care au fost peste 7.000 și mulți au murit acolo și au fost îngropați în Karaganda. Monumentul ăsta parcă ne unește pe toți, este ceva sfânt. A fost și Băsescu, Iliescu l-a deschis. Toți miniștrii de externe au fost acolo. Pe 1 mai e Ziua Popoarelor din Kazahstan. Toate popoarele sărbătoresc identitatea, cultura lor. Ultima oară am scos 40 de români în costume naționale, în stradă.
– Domnule Nicolae Plushkis, nici destinul dumneavoastră nu e tocmai „liniar”. V-ați născut în Călărași, Republica Moldova, tatăl fiind lituanian, mama româncă. Acum locuiți în Karaganda, Kazahstan, fosta republică sovietică…
– Mama e româncă, e Munteanu, și e născută în 1935, când nu era Republica Moldova. Eu, după pașaport îs lituanian, că tata a fost lituanian. Dar după suflet, după minte și după gândire, sunt român. Eu nu m-am născut în Kazahstan, ci în Republica Moldova. În Kazahstan am ajuns în anul 1980. Eu am ales să merg în Kazahstan. De ce? Sincer, mi s-a spus că în Moldova „nu trebuiam”.
– Cum adică „nu trebuiați’? De ce?
– Știam prea bine limba română. Acolo am făcut facultatea de sport. Sunt antrenor emerit al Kazahstanului, antrenez o echipă de basket, sunt arbitru internațional, predau la facultate, am fost șef al catedrei de educație fizică la Universitatea din Karaganda. Am făcut legături cu Universitatea Babeș Bolyai, am trimis acum niște studenți din Karaganda care fac masteratul la Cluj.
– Vorbiți excelent românește…
– Noi am avut o școală foarte bună la Călărași, iar învățătorul nu ne punea să scriem „Caiet de limba moldovenească”, dar „Caiet de limba maternă”. Vorbim limba mamei, limba română. Nu știu dacă sunt un cetățean al planetei, dar noi suntem singurii care duc cultura românească atât de departe în spațiul ex-sovietic. Tradițiile și obiceiurile noastre, le arătăm la toți.
– Ce înseamnă prezența românilor la cele două mari sărbători ale țării în care locuiți acum, Ziua Popoarelor din Kazahstan și Ziua Limbilor Popoarelor din Kazahstan?
– Ziua Popoarelor este pe 1 mai, iar Ziua Limbilor e pe 28 septembrie. Noi din timp ne gătim, iată, spre exemplu, femeile noastre fac bucatele – se îndeamnă una pe alta: tu faci sarmalele, tu faci plăcintele, tu faci mămăliga s.a.m.d. – ca să avem toate mâncărurile noastre tradiționale pe masă. Copiii sunt organizați în stilul lor, cu dansurile, cu cântecele, noi – cu baladele. Și ce e important e că bătrânii – ați văzut, la Alba Iulia, că v-am adus un bătrânel de optzeci și ceva de ani, pe domnul Rusnac – au o mândrie să arate că sunt români: „Iaca, mă îmbrac cu ia, cu cămeșa asta românească”, spun ei, și până și drapelul românesc îl iau în mână.
Vorbeați despre bucatele românești – cu ele se fac nunțile, se fac botezurile, se fac duminicile în familie.
Cu bucatele românești suntem prezenți permanent. Noi tot timpul avem până și brânza de oaie, brânza de burduf – pe care o aducem tocmai din România – de mămăligă nici vorbă nu poate să fie să lipsească, pentru că am adus făină de popușoi, ca să putem să ne facem. La noi, la sediul Societății, avem o bucătărie acolo, unde facem mâncare și ne grămădim toți la masă, practic, în fiecare duminică.
– Soția dumneavoastră, care e rusoaică, gătește românește… de la cine a învățat?
– De la mine…
– Și prietenii dumneavoastră, care sunt de atât de multe naționalități, cum apreciază bucatele românești?
– Foarte bine. E așa, ca un exemplu. Când este 1 mai, se face o masă afară, plină cu bucate românești. Noi nu dovedim să-i hrănim pe toți, de alte naționalități, care ajung la masa noastră. Parcă trec hoardele tătărăști, mătură tot.
– Copiii dumneavoastră vorbesc românește?
– Vorbesc. Și soția mea vorbește, că am învățat-o limba mamei mele. Copiii i-am trimis la școală în Basarabia și apoi în România.
– Dar biserica în limba română aveți?
– Biserică în limba română nu este, numai biserica ortodoxă rusă, unde mergem cu toții, de toate naționalitățile. Toate sărbătorile le facem cu rușii, pe stil vechi. Dar aș vrea să vă spun că mai este o sărbătoare mare pentru noi, 31 mai, când este ziua jertfelor staliniste. Atunci, tot timpul mergem la monument, cu flori, cu ambasadorul ori cu consulul României în Kazahstan. Mergem la monumentul ridicat în memoria soldaților români prizonieri în Kazahstan. Au fost peste 7.000, din care au murit mai mult de 900. Ceilalți, o parte s-au întors în România, alții au rămas acolo și s-au căsătorit cu kazahe. Pot să va dău câteva exemple de familii: Cășoveanu, Coțoi, care au urmași. Părinții au fost în lagare, s-au căsătorit. Era o lege: el fiind prizonier într-un lagăr stalinist, dacă se căsătorea cu cineva de acolo putea să meargă seara acasă. Ziua venea la muncă. Era vorba de muncă forțată, foarte grea, că mai bine făceai zece războaie o dată decât muncile astea. Ziua îi puneau și săpau șanțuri, noaptea mureau ori de frig, ori de foame, îi aduceau cu săniile, îi băgau în gropile astea, ziua mergeau cu tancurile pe deasupra, să taseze pământul, să nu știe nimeni ce s-a întâmplat. Asta o fost și soarta nemților, a finlandezilor, a ungurilor, japonezilor, a francezilor, a azerilor, chiar și a rușilor, a coreenilor, a lituanienilor, a kârgâzilor, a kazahilor, chiar… Toate aceste naționalități au acum monumente acolo.
– Câte naționalități există în Kazahstan?
– Sunt 130 de naționalități.
– Românii sunt o comunitate mai mică, mai mare?…
– Cea mai mare comunitate e a nemților, iar pe locul doi sunt rușii… dar ei nu au unirea pe care o avem noi, nu pot să stea la masă împreună, cu bucate, cu cântece… Mai sunt ucraineni mulți. În momentul de față important este că am reușit să ne unim. Așa vedem câți suntem, câți mai vorbim limba…
– Spuneați despre domnul Simion Plămădeală ca și-a vândut surtucul ca să cumpere un volum din Eminescu…, la un moment dat când în Karaganda au ajuns niște români care vindeau cărți românești tipărite cu grafie latină. Mai spuneți-mi o anecdotă, o istorie de-a românilor din Kazahstan.
– O să vă mai spun una de-a lui Simion Plămădeală: în 2008, cu ajutorul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, am făcut, cu mai mulți români din Asociația «Dacia», o vizită în Moldova și-n Bucovina, pe la toate mănăstirile, și a fost și Simion Plămădeală cu noi. Pe cine întâlnea pe drum, el îl oprea și-i spunea: „Îmi pare foarte bine că vorbiți în limba poporului nostru, că vorbiți românește”… L-am întrebat atunci: „Moșule, dar în ce limbă ai vrea să se vorbească în România?”.
Unul dintre cei mai bătrâni români din Kazahstan, de 94 de ani, ar putea fi oaspetele Albei Iulia, la Congresul Spiritualității Românești, pe 1 decembrie 2012. Cine este acest om? Cum a rezistat el vorbind românește?
Am o agendă telefonică, pe calculator, unde din când în când mai bag câte un nume românesc. Hai să spunem… Munteanu, și îmi apar șase nume. Încep să-i sun. Așa am dat peste omul acesta. Îi spune Crețu, are 94 de ani, a trecut două războaie… Vorbește perfect limba. E deportat… –
Preluare: jurnalul.ro
