Prefaţa scrisă de Aleksandr Dughin pentru ediţia în limba română:
GEOPOLITICA ROMÂNIEI
de Aleksandr Dugin
1. Geniile româneşti şi identitatea românească
România a dat lumii, mai ales în secolul al XX-lea, o întreagă pleiadă de genii de nivel mondial: Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu, Jean Pârvulescu, Vasile Lovinescu, Mihail Vâlsan şi mulţi alţii.
Deşi o ţară mică din estul Europei, România a avut în plan intelectual o contribuţie semnificativă la civilizaţie, comparabilă cu aceea a naţiunilor europene mari, aproape depăşindu-le. Această caracteristică a intelectualismului românesc reflectă spiritul gândirii europene, indisolubil legat de spiritul tradiţiei, avându-şi originile cu sol, rădăcini şi tendinţe, în Antichitate, cât şi în eternul Orient european ortodox, rămas neschimbat.
Profesorul italian Claudio Mutti, în articolul «Mircea Eliade şi unitatea Eurasiei» face referire la „natura eurasiatică a culturii române”. El îl şi citează pe Eliade: „Mă simţeam descendentul şi moştenitorul unei culturi interesante, deoarece e situată între două lumi: lumea occidentală, pur europeană, şi lumea orientală. Eu mă trăgeam deopotrivă din aceste două universuri. Cel occidental, prin limba latină şi prin moştenirea romană în obiceiuri. Dar mă trăgeam şi dintr-o cultură influenţată de Orient şi înrădăcinată în neolitic. Toate acestea sunt adevărate pentru un român, dar cred că sunt la fel de adevărate şi pentru un bulgar, un sîrbo-croat, în ultimă instanţă, pentru Balcani, pentru sud-estul Europei şi o parte a Rusiei”. (M. Eliade, L’épreuve du Labyrinthe, Entrétiens avec Claude-Henri Rocquet, Pierre Belfond, Paris, 1978, p. 26 – 27).
Identitatea românească face în acelaşi timp o simbioză între vectorii civilizaţiei, de Vest şi de Est, fără a evidenţia, în final, pe niciunul dintre aceştia. În aceasta constă unicitatea României ca societate, ca ţară şi a românilor ca popor. România şi românii au fost divizați între imperiile Orientului (Imperiul Otoman) şi Occidentului (Imperiul Austro-Ungar) şi înainte de acestea, au cunoscut deosebirile dintre biserica de rit grec (pravoslavnică) şi limbile romanice (romanitate).
Pentru eurasianiştii ruşi, acesta nu poate fi decât unul dintre cele mai potrivite puncte de apropiere, inclusiv ei luând în considerare o combinaţie a coordonatelor occidentale şi orientale în cultura şi istoria rusă, declarând, de asemenea, o identitate specifică poporului şi statului rus.
Prin urmare, în cadrul dialogului româno – rus al culturilor ar trebui luată în considerare doctrina euroasiatismului, care este de sine-stătătoare dar care, prin diferenţele, diversitatea şi proporţiile de care dispune, ne oferă o bază solidă pentru apropiere, înţelegere reciprocă şi prietenie.
În consecinţă, traducerea în limba română a lucrării «Fundamentele geopoliticii», care este programul şcolii geopolitice eurasiene ruse, poate fi considerată ca un punct de reper. Eu sper că familiarizarea cu gândirea scolii ruse de geopolitică eurasiatică să ducă la înţelegerea de către români a paradigmei de gândire şi acţiune a Moscovei atât în privinţa trecutului, cât şi a prezentului.
2. România şi structura opţiunilor geopolitice (euroatlantism şi eurocontinentalism)
Acum, câteva cuvinte despre geopolitica României. În condiţiile actuale, termenul de „geopolitica României” nu este destul de potrivit, dacă luăm în considerare România ca subiect de geopolitică. În arhitectura lumii contemporane, asemenea subiect nu există. Aceasta decurge din logica de implementare a globalizării, situaţie în care problema se prezintă astfel: va fi o singură „lume stat” (World state), cu un guvern mondial, condus şi dominat în mod nemijlocit de „Occidentul bogat”, în primul rând de SUA, sau se va stabili un echilibru între „spaţiile mari” (Grossraum) ale „imperiilor noi” care vor integra ceea ce fuseseră până atunci „state naţionale”. În lumea noastră, trecerea de la statele naţiune suverane (aşa cum a fost în Europa, din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea) se va face spre un guvern mondial (lumea unipolară) sau spre un nou imperiu (lumea multipolară).
Dimensiunea României ca stat nu ne permite în ambele cazuri să spunem că România, nici măcar din punct de vedere teoretic nu ar putea deveni un „pol”, situaţie în care se găseşte chiar şi o ţară de dimensiunea Rusiei de azi, cu tot potenţialul ei nuclear, cu resursele ei naturale şi mesianismul său istoric.
În acest condiţii, „geopolitica României” face parte din secţiunea „geopolitica Europei unite”. Acest fapt nu este doar un dat politic actual, România fiind membru al Uniunii Europene, ci decurge inevitabil şi din situaţia sa geopolitică. Dar mai mult decât atât, însăşi „geopolitica Europei unite” nu este ceva garantat şi securizat. Chiar şi Europa ca întreg, Uniunea Europeană, se poate baza pe suveranitate numai într-o lume multipolară şi numai într-un asemenea caz Europa va fi suverană şi implicit, România, ca parte a acesteia, va beneficia de suveranitate. Adoptarea modelului unipolar de dominaţie americană, care-i refuză Europei suveranitatea, va influenţa şi România ca parte a acesteia.
Prin urmare, familiarizarea cu problemele geopolitice nu este ceva necesar şi vital, dar chestiunea poate fi luată în considerare atunci când este vorba despre lărgirea orizontului intelectual.
Într-adevăr, dacă luăm în considerare ceea ce am spus mai sus, referitor la contribuţia românilor la ştiinţa şi cultura europeană, geopolitica ar putea fi o bază foarte importantă pentru a determina rolul şi funcţiile României în context european. Nu este întâmplătoare deci, construcţia geopolitică şi ideatică ce ocupă o parte semnificativă în romanele excelentului scriitor franco-român Jean Pârvulescu, eseist şi poet – un model european şi un gânditor profund.
Dilema geopoliticii europene poate fi redusă la o alegere între euro-atlantism (recunoașterea dependenței de Washington) şi euro-continentalism. În primul caz, Europa îşi abandonează suveranitatea în favoarea „fratelui mai mare” de peste mări, iar în cel de-al doilea insistă asupra propriei suveranități (până la organizarea unui model geopolitic şi strategic propriu). Această opţiune nu este complet finalizată şi la modul teoretic, faptul depinde de fiecare dintre ţările U.E. şi în consecinţă, inclusiv de România. Din această cauză, referitor la geopolitica României, în sensul strict al acestei noţiuni, devine necesară în contextul actual implicarea conştientă şi activă în alegerea viitorului Europei – dependenţă sau independenţă, suveranitate sau vasalitate, atlantism sau continentalism.
3. O geopolitică a „cordonului sanitar”
În chestiunea stabilirii identităţii geopolitice a Europei se poate identifica modelul următor: ţările „Noii Europe” (New Europe) – ţări est-europene ce tind să se situeze pe poziţii rusofobe dure, aderând astfel la orientarea euro-atlantică, delimitându-se şi înstrăinându-se totodată de actualele tendinţe continentale ale Vechii Europe – în primul rând Franţa şi Germania (Marea Britanie fiind, în mod tradiţional, aliată a SUA). Această situaţie are o lungă istorie: Europa de Est a fost în permanenţă o zonă a litigiilor dintre Europa şi Rusia, un exemplu fiind acela din secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, când Marea Britanie a folosit această regiune, în mod deliberat, ca un „cordon sanitar” conceput pentru a preveni o posibilă alianţă între Rusia şi Germania, alianţă ce ar pune capăt dominaţiei anglo-saxone asupra lumii. Şi în zilele noastre se întâmplă acelaşi lucru, singura diferenţă fiind aceea că acum se pune accent pe proiecte energetice, în ţările „cordonului sanitar” apărând argumentul potrivit căruia este vorba şi despre o revanşă pentru „ocupaţia sovietică” din secolul al XX-lea. Argumente noi, geopolitică veche.
România este una dintre ţările „Noii Europe” şi prin urmare face parte din „cordonul sanitar” în mod obiectiv. În consecinţă, alegerea geopolitică a României este următoarea: fie de partea continentalismului, ca ţară cu o veche identitate europeană, fie atlantistă, îndeplinindu-şi astfel rolul de „cordon sanitar” în favoarea SUA. Prima opţiune implică, printre altele, edificarea unei politici amicale faţă de Rusia, în timp ce a doua înseamnă nu numai orientare anti-Rusia, ci şi discrepanţă faţă de geopolitica continentalistă a Europei înseşi, fapt ce duce la slăbirea suveranităţii europene în favoarea SUA şi a lumii unipolare. Această alegere geopolitică conferă Bucureştiului cea mai mare libertate de a se implica în problemele importante ale politicii internaţionale.
4. România Mare
Şi cum oare putem înţelege, în această situaţie, proiectul construcţiei geopolitice naţionaliste a României, analog cu cel cunoscut sub numele de „România Mare”? În primul rând este vorba despre tendinţa istorică de edificare a statului naţional român, desfăşurată în condiţii istorice şi geopolitice diferite. Aici putem apela la istorie, începând cu vechii geto-daci, menţionându-i pe Burebista şi Decebal. Mai târziu s-au format principatele Moldova şi Ţara Românească (Valahia), formaţiuni statale care au existat în mod independent până la cucerirea lor de către turci.
Este demn de menţionat şi Mihai Viteazul, cel care a înfăptuit la începutul secolului al XVII-lea unirea Valahiei, Moldovei şi Transilvaniei. România şi-a câştigat statalitatea naţională abia în secolul al XIX-lea, aceasta fiind recunoscută la Congresul de la Berlin din 1878. Ponderea strategică a României a depins, chiar şi în condiţiile dobândirii independenţei, de forţele geopolitice din vecinătate. A fost o suveranitate relativă şi fragilă, funcţie de balanţa externă de putere, între Sud (Imperiul Otoman), Vest (Austro-Ungaria, Germania, Franţa, Anglia) şi Est (Rusia). Prin urmare, proiectul „România Mare” a rămas o „utopie geopolitică naţională”, deşi a căpătat o expresie teoretică integrală prin planurile de înfăptuire a unui stat român tradiţionalist ale teoreticienilor „Gărzii de Fier” (Corneliu Zelea-Codreanu, Horia Sima), iar în perioada următoare Realpolitik-ul de la Bucureşti a fost obligat, de către forţe mult mai mari decât potenţialul României, să facă o opţiune, Antonescu fiind atras spre Germania, Ceauşescu spre Uniunea Sovietică.
Pentru a întări identitatea naţională, „utopia naţională” şi chiar „utopia geopolitică”, este extrem de important să nu se renunţe în niciun caz la proiectul „România Mare”, dar să nu se ia în considerare aspectele concrete ale imaginii hărţii geopolitice, deoarece un apel la „ideal” ar putea fi un element de manipulare, cu atât mai mult cu cât România nu dispune, nici măcar pe departe, de capacitatea de a-şi apăra, în aceste condiţii, suveranitatea sa asupra României Mari în faţa potenţialilor jucători geopolitici la nivel global şi regional (SUA, Europa, Rusia).
5. Instrumentalizarea naţionalismului românesc de către atlantism
Una dintre formele cele mai evidente de instrumentalizare a ideii de „România Mare” se manifestă în zilele noastre, când această idee este utilizată în interesul atlantismului. Aceasta are un obiectiv clar: naţionalismul românesc (perfect legitim şi rezonabil în sine), în Realpolitik apelându-se la ideea de integrare a Republicii Moldova. S-ar părea că totul decurge firesc. Dar această dorinţă legitimă de a se uni un grup etnic într-o singură ţară, în condiţiile în care aceasta este membră NATO, va duce la deplasarea frontierelor acestei organizaţii mai aproape de Rusia şi, în acest caz, contradicţiile dintre Moscova şi Uniunea Europeană – Occidentul, în general – se vor exacerba. În alţi termeni, utopia naţională „România Mare” se transformă, în practică, într-o simplă extindere a „cordonului sanitar”, ceea ce nu ar fi în beneficiul Uniunii Europene, ci al SUA şi al atlantismului. În acest context, proiectul atlantiştilor joacă, în cele din urmă, pe mâna desuveranizării Europei, dovedindu-şi în mod indirect caracterul antieuropean sau, cel puţin, anticontinentalist.
La integrarea Republicii Moldova se adaugă şi Transnistria, care este o poziţie strategică pentru Rusia în această regiune. Transnistria este foarte importantă din punct de vedere strategic pentru Moscova nu numai în relaţiile pe termen lung cu Republica Moldova, fiind o pârghie de influenţă, dar – şi acest fapt este mult mai important – în perspectiva prăbuşirii probabile a Ucrainei şi separării ei în două părţi, de vest şi de est, care se va petrece mai devreme sau mai târziu, ca urmare a politicii Kievului de după Revoluţia Portocalie. În ‹Fundamentele geopoliticii› se află un capitol despre dezintegrarea Ucrainei. Respectivul capitol a fost scris la începutul anilor ’90 dar, după Revoluţia Portocalie din 2004, această analiză geopolitică a devenit mai exactă, mai precisă. Într-o anumită etapă, Transnistria va deveni o bază foarte importantă a Rusiei în această regiune. În această perspectivă, România Mare devine o piedică, ceea ce strategii atlantişti au prevăzut încă de la început.
Fricţiunile dintre România şi Ungaria şi chiar unele cu Ucraina nu sunt importante pentru atlantişti, iar acest aspect al naţionalismului românesc nu va avea sprijinul atlantismului, în afară de faptul că la un moment dat SUA vor considera că pot folosi acest aspect pentru a destabiliza situaţia după modelul european al destrămării Iugoslaviei.
Jucându-se cu sentimentele patriotice ale românilor, operatorii geopoliticii mondiale se vor strădui să-şi atingă scopurile lor specifice.
6. România în cadrul proiectului Eurasia
Acum se poate prezenta, în câteva cuvinte, modelul teoretic de participare a României la Proiectul Eurasia. Acest proiect presupune stabilirea, în zona de nord a continentului Eurasia, a două unităţi geopolitice, „spaţii mari” – european şi rus. În acest context, Europa este concepută ca un pol, ca o civilizaţie. La rândul ei, Rusia – Eurasia cuprinde Sudul, inclusiv zona tradiţională de influenţă a Moscovei în Sud (Asia Centrală, Caucaz), şi vestul (Belarus, Ucraina de Est, Crimeea). Momentul cel mai important într-o arhitectură multipolară este eliminarea „cordonului sanitar”, acest perpetuu măr al discordiei, controlat de anglo-saxoni şi care intră în dezacord fie cu Europa, fie cu Rusia. Prin urmare, aceste ţări şi popoare care, în mod obiectiv tind să constituie Noua Europă, vor trebui să își redefinească identitatea geopolitică. Această identitate trebuie să se bazeze pe o regulă principală: alături de Europa şi alături de Rusia, în acelaşi timp. Integrarea în Europa şi relaţiile amicale cu Rusia – acesta este podul care leagă cei doi poli ai unei lumi multipolare.
Trei ţări din Europa de Est, posibil în alianţă cu altele, ar putea să îndeplinească această misiune mai bine decât altele – Bulgaria, Serbia şi România. Bulgaria este membră a Uniunii Europene, este locuită de o populaţie slavă şi este ortodoxă. Serbia nu este membră a Uniunii Europene, este locuită de slavi, este ortodoxă şi este, în mod tradiţional, simpatizantă a Rusiei. În cele din urmă, România, o ţară ortodoxă, cu misiunea sa metafizică şi o responsabilitate sporită pentru soarta Europei. În acelaşi mod, dar cu unele modificări, se poate vorbi şi despre Grecia. Astfel, România şi-ar putea găsi o poziţie demnă în proiectul Eurasia prin dezvoltarea calitativă a spaţiului cultural şi social ce face legătura Estului (Rusia) cu Occidentul (Europa), acest spațiu asumându-şi astfel identitatea ţărilor europene ortodoxe, rămânând intacte caracteristicile distinctive naţionale şi culturale (fără a le dizolva în lumea stereotipă a globalismului sau aflându-se sub influenţa modului de viaţă american care anihilează toate caracteristicile etnice). Integrându-se în Uniunea Europeană şi stabilind legături strânse cu Rusia, România îşi va putea asigura dezvoltarea economică şi-şi va putea păstra identitatea culturală.
Fără îndoială, acest proiect necesită o analiză atentă şi trebuie să fie rezultatul unui efort intelectual deosebit de serios din partea elitei româneşti, europene şi ruseşti.
7. Corecţii la lucrarea ‹Fundamentele geopoliticii›
Cartea este scrisă pentru cititorii din Rusia dar, după cum arată numeroasele sale traduceri şi reeditări în alte limbi – în special turcă, arabă, georgiană, sârbă etc. – trezeşte interesul şi în afara frontierelor Rusiei. Nu trebuie uitat faptul că lucrarea a fost scrisă în anii ’90 ai secolului trecut, fiind destinată ruşilor care-şi pierduseră idealul naţional, în climatul şi confuzia generate de reformele liberale şi de expansiunea Vestului, cele mai multe dintre texte reflectând realităţile internaţionale din acea perioadă. Dincolo de toate acestea însă, lucrarea conţine referiri esenţiale la constantele geopoliticii, comune în toate timpurile şi, în mod precis, la spaţiul euroasiatic.
Principiile enunţate în ‹Fundamentele geopoliticii› au fost dezvoltate şi aplicate la noile realităţi istorice de la începutul anilor 2000, fiind regăsite în lucrările mele de mai târziu: ‹Proiectul Eurasia› , ‹Fundamentele Eurasiei›, ‹Geopolitica postmodernă›, ‹A patra teorie politică›, etc.
‹Fundamentele geopoliticii› se remarcă prin prezentarea metodei geopolitice de bază aplicată la cazul Eurasia.
În mai multe momente de după publicarea lucrării ‹Fundamentele geopoliticii›, textul a fost revăzut de fiecare dată sub influenţa evenimentelor în desfăşurare, fapt ce a dus la clarificarea anumitor puncte de vedere. Înainte de toate, autorul şi-a revizuit atitudinea faţă de Turcia, iniţial negativă datorită aderării Turciei la NATO şi acţiunilor activiştilor turci în Rusia anilor ’90 în ţările CSI. Spre finele anilor ’90, situaţia din Turcia a început să se schimbe, în sensul că unii membri ai grupărilor kemaliste din cadrul comunităţilor turco-militare, precum şi elita intelectuală şi multe partide şi mişcări politice şi-au dat seama că identitatea naţională a Turciei este ameninţată cu dispariţia în cazul în care Ankara va continua să execute ordinele Washingtonului în politica sa internaţională şi regională. Aceste cercuri ridică un mare semn de întrebare, chiar şi în ceea ce priveşte integrarea Turciei în Uniunea Europeană, tocmai din cauza temerilor privind pierderea identităţii turce. Turcii înşişi vorbesc din ce în ce mai mult despre eurasianism, văzând aici locul pentru identitatea lor, aşa cum deja fac ruşii şi kazahii. Deocamdată, părerile sunt împărţite, atât în elita politică, dar şi în rândul populaţiei. Aceasta se reflectă şi la nivelul unor lideri turci care se gândesc cu privire la posibilitatea retragerii Turciei din NATO şi la o apropiere de Rusia, Iran şi China, într-o lume multipolară (de exemplu, generalul Tuncer Kilinc).
Această evoluţie a politicii turceşti nu se regăseşte în ‹Fundamentele geopoliticii›, subiectului fiindu-i dedicată, în întregime, lucrarea recentă ‹Axa Moscova-Ankara›. Cu toate acestea, în ciuda pasajelor anti-turceşti, turcii au dovedit interes faţă de ‹Fundamentele geopoliticii›, aceasta devenind o lucrare de referinţă şi un adevărat manual pentru liderii politici şi militari, deschizându-le acestora o altă perspectivă asupra lumii, nu numai dinspre Vest, dinspre Occident, ci şi dinspre Est.
De asemenea, în carte nu sunt analizate victoria Moscovei în Cecenia, evenimentele de la New York din 11 septembrie 2001, încercările de a se crea axa Paris-Berlin-Moscova în momentul invaziei americane în Irak, secesiunea Kosovo şi războiul ruso-georgian din august 2008.
Cu toate acestea, cititorul atent al metodelor prezentate în ‹Fundamentele geopoliticii› va fi în măsură să facă propria analiză privind Proiectul Eurasia. Geopolitica este în măsură să răspundă la întrebările „ce” şi „unde”, făcând ca răspunsurile la acestea să fie cât mai precise. Dar în ceea ce priveşte un anume moment din viitor, se înţelege că predicţiile nu pot fi chiar atât de riguroase. Geopolitica descrie cadrele de manifestare a evenimentelor în relaţie cu spaţiul, dar şi condiţiile şi limitele proceselor în desfăşurare. După cum ştim, istoria este o chestiune mereu deschisă şi, prin urmare, evenimentele ce pot avea loc în aceste cadre se vor petrece şi manifesta în moduri diferite. Desigur, evenimentele urmează întocmai vectorul logicii geopolitice, pentru ca uneori să se abată de la el sau chiar să se deplaseze în direcţia opusă. Dar şi aceste abateri poartă, în ele însele, sens şi explicaţie geopolitică, implicând o sumă de forţe, iar fiecare dintre aceste forţe tinde să-şi asume procesele, evenimentele, în propriul avantaj. Iar pentru aceasta se folosesc metode diferite – în afara armatei care, în deceniile trecute avea rol esenţial, acum capătă o utilizare mai eficientă „reţeaua” armată (războiul reţelelor), aceasta având ca obiectiv stabilirea unui control asupra adversarului încă înainte de confruntarea directă, prin intermediul aşa-zisei „operări a efectelor de bază”.
Cunoaşterea sau ignorarea legilor geopoliticii (şi desigur, toate efectele generate de acestea) în acest „război al reţelelor” este determinantă.
Şi nu este surprinzător faptul că tocmai aceia care beneficiază cel mai mult de roadele geopoliticii, răspunzând întrebării privind seriozitatea acesteia, declară că, în principiu, nu se supun rigorilor ei.
Moscova
01.10.2009
Aleksandr Gelyevich Dugin
Extrase despre România și Basarabia din lucrarea «Bazele geopoliticii și viitorul geopolitic al Rusiei» redactată de cel mai important și influent geopolitician rus, Aleksandr Dughin. Cartea a apărut în 1997 la Moscova.
5.7. România şi Republica Moldova – integrare sub ce semn?
România şi Moldova reprezintă două părţi ale unei regiuni geopolitice unice, populată de un etnos ortodox unitar – urmaşii dacilor care vorbesc o limbă din grupa romanică şi care au acumulat, într-o mare măsură, elementele culturale, lingvistice şi rasiale din anturajul slav. Din punctul de vedere al geopoliticii, integrarea României şi a Republicii Moldova este iminentă, dar Moscova trebuie să se străduiască să înfăptuiască această unificare în interesele sale, pentru a include acest spaţiu în zona unde deţine controlul strategic nemijlocit. Cultura României reprezintă în ansamblu modelul tipic ortodox care uneşte direct aceste pământuri cu Eurasia. Singurul obstacol pentru a integra definitiv aceste pământuri în Rusia îl constituie factorul lingvistic şi apropierea geopolitică de regiunile catolice. Pe lângă toate acestea, în vestul României, în Banat, este semnificativ procentul ungurilor-catolici şi al românilor-uniaţi.
Prin România, Republica Moldova şi Ucraina Centrală trece o fâşie neîntreruptă, populată de popoare ortodoxe, care uneşte pământurile Rusiei cu Serbia, avanpostul Eurasiei în Balcani. Este în interesul Eurasiei ca acest ţinut să se transforme într-o regiune strategică şi culturală unitară – de fapt într-o singură ţară. Aceasta înseamnă ca tocmai Moscova să fie iniţiatoarea integrării moldo-române; pusă de la bun început sub semnul ortodox şi eurasiatic. Totodată, este important ca enclava ortodoxă românească, din răsărit şi din apus, să unească popoarele ortodoxe slave – ucrainenii şi sârbii -, asigurând în felul acesta continuitatea integrării teritoriale, bazată nu atât pe particularităţile etnice, cât pe cele confesionale şi pe înrudirea culturală. Totodată, un asemenea „bloc ortodox”, de la Nistru până în Muntenegru, în centrul căruia trebuie să se afle România unificată, trebuie să se formeze în colaborare cu Berlinul, căruia i se oferă partea cea mai de vest a Europei Centrale, din Prusia, prin Cehia şi Slovacia, spre Ungaria şi Austria, apoi spre Croaţia, până la Marea Adriatică. Dacă adăugăm la toate acestea extremitatea de răsărit a Poloniei şi a Prusiei răsăritene, care mai spre nord îi revine Germaniei, atunci continuarea firească a Rusiei spre vest, în regiunea balcanică, va fi logică şi acceptabilă, nu va încălca echilibrul geopolitice ale Europei Centrale care, din punct de vedere geopolitic, aparţine sferei de influenţă a Germaniei.
1.7. România Mare
Proiectul României Mari a apărut în mediul ortodox. Era vorba nu numai de eliberarea definitivă de sub controlul turcesc (deşi atât Moldova, cât şi Valahia n-au intrat niciodată oficial în componenţa Imperiului Otoman), dar şi despre rezistenţa la politica fanarioţilor care doreau să supună influenţei lor clerul ortodox. Tendinţele antiturceşti şi antifanariote erau susţinute în acest sens de Rusia, fiind facilitate şi de apartenenţa Basarabiei populată de români la teritoriile ruseşti. Totodată, începând cu secolul al XVII-lea, în România s-au activat tendinţele uniate. Biserica greco-catolică însemna ideea supunerii Bisericii Ortodoxe Vaticanului, păstrând totodată ritualul ortodox, în realitate însă, cu un asemenea mod de abordare câştigă, din punct de vedere geopolitic, doar Vaticanul, iar Ortodoxia pierde. Nu este întâmplător faptul că Biserica greco-catolică era considerată de către ortodocşi ca o manevră tactică a catolicismului care se străduia să-şi lărgească influenţa misionară, politică şi spirituală în Răsărit, pe seama popoarelor ortodoxe. Chiar şi în România, în special în Transilvania, Biserica uniată era însoţită iniţial de tendinţele culturale ale latinizării, de glorificare a originii romane a României, a rădăcinilor latine ale limbii etc. În România, Biserica greco-catolică era susţinută de Austria catolică, iar Ortodoxia de către Rusia. Este semnificativ faptul că fanarioţii greci ortodocşi promovau o politică pro-turcă ce contrazicea interesele geopolitice atât austro-catolice cât şi ruso-ortodoxe. Ideea României Mari a avut un context ortodox univoc şi, călăuziţi de acest simbol, românii luptau pentru independenţa naţională. Este important, totodată, că naţionalismul românesc are un caracter vădit anti-grecesc, iar în sfera confesională, Biserica greco-catolică, conjugată cu orientarea spre cultura latină, gravitează spre Roma şi Europa Occidentală, în timp ce Ortodoxia românească urmează linia pro-moscovită. Este interesant că, în 1948, după sovietizarea României, regimul formal ateo-comunist a ocupat univoc poziţia Ortodoxiei româneşti, subordonându-i confesiunile unite şi supunând unor anumite represiuni minorităţile catolice.
1.10. Lobby geopolitic în ţările ortodoxe
O privire generală asupra tendinţelor geopolitice ale ţărilor balcanice ortodoxe, scoate în evidenţă o legitate extrem de importantă: în fiecare din aceste state există minimum două lobby-uri geopolitici caracterul cărorora depinde de unele particularităţi religioase.
În primul rând, pretutindeni există lobby-ul pro-rus, orientat spre geopolitica Bisericii Ortodoxe Ruse care, la rândul său, moşteneşte (deşi cu rezerve) linia „Moscova – a Treia Romă”. Acest lobby este orientat împotriva Romei şi a oricărei apropieri de ea (inclusiv împotriva Austriei, Ungariei şi Germaniei catolice, adică împotriva sectorului catolic al Europei Centrale), dar stă în acelaşi timp pe poziţii antiturceşti şi anti-„fanariote”, situându-se, într-o măsură sau alta, în opoziţie faţă de Patriarhatul din Constantinopol. În unele cazuri (în Grecia, spre exemplu) acest lobby include nu numai cercurile ortodoxe, ci şi unele societăţi secrete de tip masonic.
În al doilea rând, în aceleaşi ţări există şi un lobby cu totul diferit care, fiind sau nu ortodox, aprobă apropierea de Roma, orientarea spre Europa Centrală, Austria, într-o măsură oarecare spre Biserica unită sau chiar spre catolicism.
În al treilea rând, pretutindeni se simt urmele influenţei turceşti care a fost întreţinută, în această regiune, de Anglia, ceea ce înseamnă că geopolitica anglo-saxonă este orientată, în cazul de faţă, spre sud şi se sprijină pe tendinţele fanariote din Ortodoxia contemporană din ţările balcanice, legate, în mod tradiţional de administraţia otomană.
Destrămarea Iugoslaviei ne oferă un exemplu de dispunere geopolitică în Balcani. Linia rusofilă este exprimată prin poziţia Belgradului şi a sârbilor din Bosnia. Croaţia şi Slovenia se orientează spre Europa Centrală, iar anglo-saxonii (SUA şi Anglia) îi susţin activ pe musulmanii bosnieci, urmaşii turcilor. Totodată, apare din nou problema Macedoniei care iarăşi generează dispute între Serbia, Grecia şi Bulgaria. Cu o nouă putere dă de veste şi problema albaneză – în special Kosovo. Tragedia Transnistreană şi tendinţele antiruseşti din România actuală şi Moldova ne silesc să acordăm o atenţie deosebită lobby-ului unit şi procatolic care este purtătorul tendinţelor antimoscovite şi a celor latine în aceste regiuni.
3.7. „Să ne alăturăm Europei”
Această perspectivă le este apropiată cel mai mult Ucrainei de vest şi Estoniei fiindcă doar aceste regiuni aparţin, din punct de vedere istoric şi religios, culturii occidentale şi consideră că interesele lor geopolitice sunt identice cu interesele Europei Centrale. În ceea ce priveşte alte „ţări din străinătatea apropiată”, Bielorusia şi raioanele de răsărit şi centrale ale Ucrainei, ele aparţin, politic şi cultural, zonei Rusia – Eurasia, şi, chiar dacă există o deosebire culturală, aceasta poate fi redusă la nişte detalii particulare care în nici un caz nu presupun schimbarea blocului geopolitic de Est în unul Central (Europa Centrală) şi care ar putea fi reglementat în limitele unei autonomii etno-culturale (dar nu de stat!). Lituania, îndeplinind o funcţie dublă, a jucat întotdeauna un rol deosebit în geopolitica Europei de Est – ea se manifestă faţă de Rusia ca purtătoarea unei culturi occidentale, iar faţă de Europa Centrală, dimpotrivă, apărea, împreună cu Polonia, ca o putere de est care apăra independenţa baltico-occidentalo-slavă de presiunea germană. Din punct de vedere geopolitic, Lituania devenea în ultimele secole când germană, când rusă, iar singurul lucru care de mult nu mai este (dar nici nu poate fi), este să fie lituaniană, fiindcă ea nu are premise geopolitice suficiente pentru a corespunde condiţiilor suveranităţii, avansate de actualitate.
Acelaşi lucru se referă, parţial, şi la Letonia, deşi spre deosebire de Lituania, fiind o periferie a influenţelor străine în Ţările Baltice, ea nu a jucat niciodată un rol independent în istoria geopolitică.
În ceea ce priveşte Moldova, această formaţiune teritorială, de asemeni, n-a avut vreodată statalitatea sa, iar tradiţia politică şi de stat independentă, atât la români, cât şi la moldoveni a lipsit cu desăvârşire. Totuşi, România (incluzând unele teritorii ale Moldovei) a făcut parte, din punct de vedere istoric, din blocul geopolitic al Rusiei – Eurasiei, cât şi al Europei Centrale (în persoana Austro-Ungariei), de aceea România a avut un anumit precedent de alianţă cu Europa Centrală. Ortodoxia majorităţii moldovenilor şi românilor îi apropie, totuşi, mai mult de Răsărit şi de Rusia.
4.2. Axa occidentală: Moscova – Berlin. Imperiul european şi Eurasia
În Occident, Noul Imperiu are un cap de pod stabil: Europa Centrală.
Europa Centrală reprezintă o structură geopolitică firească unificată strategic, cultural şi, parţial, politic. Din punct de vedere etnic, din acest spaţiu fac parte popoarele fostului Imperiu Austro-Ungar, Germania, Prusia şi o parte din teritoriile Poloniei şi ale Ucrainei de vest. Forţa de consolidare a Europei Centrale este Germania, care uneşte sub controlul său acest conglomerat geopolitic.
Din considerente de ordin geografic şi istoric fireşti, Europa Centrală are un caracter „de uscat”, continental, foarte pronunţat, opus spaţiilor „maritime”, „atlantice”, ale Europei Occidentale. În principiu, influenţa politică a Europei Centrale se poate extinde şi mai spre sud, în Italia şi în Spania, pentru care au existat multe precedente istorice. Este mai logic de a considera Berlinul capitală a Europei Centrale în calitate de simbol al Germaniei care, la rândul ei, este simbolul şi centrul întregii structuri. Doar Germania şi poporul german au toate calităţile necesare pentru integrarea eficientă a acestei regiuni geopolitice – voinţă istorică, o economie foarte bine dezvoltată, o situaţie geografică privilegiată, omogenitate etnică şi conştiinţa misiunii sale civilizatoare. Germania terestră şi ideocratică a opus, în mod tradiţional, rezistenţă Angliei comerciale şi maritime, iar specificul acestei rezistenţe geopolitice şi culturale a afectat simţitor istoria Europei, în special după ce nemţii au izbutit în fine să-şi creeze statul propriu.
Din punct de vedere geopolitic, Anglia este un stat mai puţin european ale cărui interese strategice sunt opuse, în mod tradiţional, statelor Europei Centrale şi, mai mult chiar, tendinţelor continentale din Europa. Paralel cu intensificarea rolului SUA şi acapararea de către ele, practic, a controlului total asupra coloniilor engleze, rolul Angliei a scăzut simţitor şi astăzi această ţară se manifestă în Europa mai curând ca o bază exteritorială plutitoare a SUA decât ca o putere independentă. Oricum, Anglia este, în cadrul Europei, cea mai ostilă intereselor continentale, antipodul Europei Centrale şi, prin urmare, Noul Imperiu Eurasiatic are în persoana ei un adversar politic, ideologic şi economic. Puţin probabil că ar fi posibil ca, în mod voluntar, să fie schimbat drumul civilizator al acestei ţări specifice, care a creat la vremea ei un gigantic imperiu colonial comercial, de tip „maritim”, şi care a contribuit atât de mult la apariţia întregii civilizaţii occidentale contemporane, întemeiată pe baza comerţului, mercantilismului, capitalismului, speculaţiei şi jocului de bursă. Aceasta este absolut nereal şi de aceea Anglia va deveni inevitabil în proiectul eurasiatic „ţapul ispăşitor”, fiindcă procesele europene de integrare continentală se vor desfăşura nu numai ignorând interesele englezilor, ci chiar în opoziţie directă cu aceste interese.
Un rol însemnat în acest context va trebui să-l joace spiritul european şi, mai mult chiar, eurasiatic al naţionalismului irlandez, scoţian şi walles, ajungând la susţinerea tendinţelor separatiste şi a destabilizării politice a Marii Britanii.
O altă structură geopolitică contradictorie este Franţa. În multe privinţe, istoria franceză a avut un caracter atlantic opus tendinţelor continentale şi ale Europei Centrale. Franţa a fost adversarul istoric principal al Imperiului Austro-Ungar, a susţinut în fel şi chip starea de fărâmiţare a principatelor germane, înclinând spre „progresismul” şi „centralismul” de tip antitradiţional şi nefiresc. Din punctul de vedere al subminării tradiţiei europene continentale, Franţa a fost întotdeauna în avangardă şi în multe cazuri s-a identificat cu cel mai agresiv atlantism. Lucrurile au stat anume aşa cel puţin până când SUA nu şi-a asumat funcţia planetară de pol principal al atlantismului.
În Franţa exista şi o tendinţă geopolitică alternativă care urcă spre linia continentală a lui Napoleon (pe care însuşi Goethe îl considera conducătorul integrării terestre a Europei), ce s-a realizat cu pregnanţă în politica europeană a lui De Gaulle care tindea către o alianţă cu Germania şi crearea unei confederaţii europene independente de SUA. Aceeaşi linie a inspirat şi proiectele franco-germane ale lui Mitterrand. Oricum, putem să ne imaginăm ipotetic o asemenea întorsătură a evenimentelor când Franţa va recunoaşte supremaţia factorului Europei Centrale şi va participa benevol la blocul geopolitic european de orientare antiamericană şi continentală. Teritoriul Franţei este o componentă necesară a blocului eurasiatic din Occident, fiindcă de aceasta depinde direct controlul asupra litoralului atlantic şi în mod corespunzător, securitatea Noului Imperiu la hotarele de vest. În Occidentul continental, uniunea franco-europeană reprezintă elementul principal al geopoliticii eurasiatice, cu condiţia ca interesele Europei Centrale şi anume autarhia şi independenţa ei geopolitică să fie prioritare. Acest proiect este cunoscut sub denumirea „Imperiul European”. Integrarea Europei sub egida Germaniei ca temelie a unui asemenea Imperiu European se înscrie ideal în proiectul eurasiatic şi reprezintă procesul cel mai dezirabil într-o integrare continentală mult mai globală.
Toate aspiraţiile către o unitate europeană în jurul Germaniei (a Europei Centrale) vor avea un sens pozitiv doar respectând o condiţie fundamentală – crearea unei axe geopolitice şi strategice stabile Moscova – Berlin. Europa Centrală, singură, nu dispune de un potenţial politic şi militar suficient pentru a obţine o independenţă reală faţă de controlul atlantic al SUA. Mai mult decât atât, în condiţiile actuale este dificil de sperat la o deşteptare geopolitică şi naţională veritabilă a Europei fără influenţa revoluţionară a factorului rusesc. Fără Moscova şi, mai mult chiar, fără Eurasia, în lipsa forţei militare, a iniţiativei politice, a resurselor naturale, Imperiul European nu numai că este incapabil să-şi organizeze pe deplin spaţiul său strategic, el n-are idealuri şi repere clare în sens civilizator, fiindcă influenţa Orânduirii Comerciale şi a valorilor liberale de piaţă au paralizat profund temeliile concepţiei naţionale a popoarelor europene, au subminat sistemele lor organice de valori istorice. Imperiul European va deveni o realitate geopolitică şi civilizată deplină doar sub influenţa unei noi energii ideologice, politice şi spirituale din străfundul continentului, adică din Rusia. Pe lângă toate acestea doar Rusia şi ruşii pot să-i asigure Europei independenţa strategică şi politică şi autarhia resurselor. De aceea Imperiul trebuie să se formeze anume în jurul Berlinului, care se află pe o axă directă şi vitală cu Moscova.
Impulsul eurasiatic trebuie să provină exclusiv de la Moscova, transmiţând Berlinului misiunea civilizatoare a ruşilor (cu condiţia unei adaptări corespunzătoare la specificul european), iar acesta va purcede, la rândul său, la o integrare europeană conform principiilor şi proiectelor inspirate de un impuls geopolitic continental de profunzime. Garanţia că acest Imperiu European este cel corespunzător constă în predominarea univocă a tendinţelor rusofile în Germania – aşa înţelegeau acest lucru cele mai luminate minţi ale nemţilor – de la Müller von den Bruk până la E. Nikisch, Karl Haushofer şi Jordis von Lohausen. Restul Europei (şi în primul rând Franţa), ca o continuare a unei asemenea rusofilii, trebuie să urmeze orientarea germanofilă. Doar în asemenea condiţii vectorul occidental al Imperiului Eurasiatic va fi adecvat şi stabil, asigurat din punct de vedere strategic şi consecvent din punct de vedere politic. Trebuie să recunoaştem însă că nicio altă unificare a Europei nu este posibilă fără contradicţii profunde şi sciziuni interne. De exemplu, actuala unificare a Europei sub controlul american NATO va face simţită foarte curând contradicţia sa geopolitică şi economică şi, prin urmare, conform previziunii lui Jean Thiriart, ea va fi, în mod inevitabil, ori compromisă, ori suspendată, sau va lua, spontan, pe neaşteptate o dimensiune antiamericană (şi potenţial, eurasiatică).
Este important de subliniat de la bun început că unificarea Europei în jurul Germaniei trebuie să ţină seama de marile eşecuri politice din încercările anterioare şi, în primul rând, nereuşita epopeii lui Hitler şi a celui de-al Treilea Reich. Unificarea geopolitică a Europei în jurul Europei Centrale (a Germaniei), nu trebuie să subînţeleagă în niciun caz dominaţia etnică a nemţilor sau crearea unei structuri centralizate în sens iacobin sub forma unui Stat German gigantic. După cum spunea Thiriart, „greşeala fundamentală a lui Hitler este că el a vrut să facă o Europă germană, în timp ce trebuia s-o facă europeană”. Această teză rămâne valabilă şi în etapa actuală, şi, în general, poate să vizeze toate procesele neo-imperiale, inclusiv şi Rusia. Imperiul European, organizat în jurul Germaniei, trebuie să fie anume european, independent de dominaţia etnică şi lingvistică a unui singur popor. Pentru a fi inima geopolitică a Europei, Germania trebuia să capete de fapt un caracter supranaţional, civilizator, imperial, renunţând la încercările contradictorii şi irealizabile de a crea un „stat naţiune” rasial omogen. Popoarele europene trebuie să fie parteneri egali la construirea capului de pod occidental al Eurasiei şi să adapteze impulsul imperial comun specificului lor naţional şi cultural. Imperiul European nu trebuie să domine naţiunile europene, să nu le subordoneze nemţilor sau ruşilor ci, dimpotrivă, să le elibereze de sub jugul civilizaţiei mercantile, de consum, de civilizaţia pieţei, să trezească energiile lor naţionale în profunzime, să le întoarcă, în mijlocul istoriei ca subiecte politice de reală valoare, vii şi independente, libertatea cărora va fi garantată de puterea strategică a întregii Eurasii.
Crearea axei Berlin – Moscova, ca o construcţie occidentală importantă a Imperiului Eurasiatic, presupune câţiva paşi serioşi privind ţările Europei de Est situate între Rusia şi Germania. Politica tradiţională atlantică s-a bazat în această regiune pe teza lui Mackinder despre necesitatea creării aici a unui „cordon sanitar” care ar servi ca zonă tampon de conflict; ce ar înlătura posibilitatea uniunii ruso-germane, periculoasă pentru întregul bloc atlantic. În acest scop, Anglia şi Franţa doreau să destabilizeze cu orice preţ popoarele est-europene, să le insufle ideea despre necesitatea „independenţei” şi eliberării de sub influenţele germană şi rusă. Pe lângă toate acestea, potenţialul diplomatic al atlantiştilor spera să consolideze cu orice preţ orientările rusofobe din Germania şi cele germanofobe din Rusia, ca să atragă ambele statele într-un conflict local pentru împărţirea sferelor de influenţă în spaţiile intermediare – Polonia, România, Serbia, Ungaria, Cehoslovacia, Ţările Baltice, Ucraina de Vest etc. Aceeaşi linie o urmăresc şi actualii strategi ai NATO, promovând ideea creării „Federaţiei Marea Neagră – Marea Baltică” care ar fi în legătură nemijlocită cu atlantismul şi ar fi duşmanul potenţial atât al Rusiei, cât şi al Germaniei.
Crearea axei Berlin – Moscova presupune, în primul rând, zădărnicirea organizării în Europa de Est a „cordonului sanitar” şi a luptei active cu purtătorii rusofobiei din Germania şi a germanofobiei din Rusia. În loc să acţioneze conform intereselor regionale în zona influenţelor comune şi să sprijine unilateral, din punct de vedere politic şi etnic, popoarele înrudite ale acestei regiuni, Rusia şi Germania trebuie să rezolve împreună şi anticipat toate problemele discutabile, elaborând un plan comun de reîmpărţire a geografiei influenţei în această regiune, iar apoi să suprime toate iniţiativele locale ale naţiunilor est-europene de revizuire a planurilor ruso-germane. Totodată, scopul principal trebuie să-l constituie eliminarea categorică a oricărui fel de „cordon sanitar”, spulberarea iluziilor statelor intermediare privind independenţa potenţială faţă de vecinii lor puternici din punct de vedere geopolitic. Este necesară crearea unei frontiere nemijlocite şi clare între Rusia şi Europa Centrală (Germania) prietene, iar în perspectiva unui bloc strategic unic pe axa Berlin – Moscova această frontieră trebuie să-şi păstreze importanţa geopolitică ca limită a omogenităţii culturale, etnice şi religioase, pentru a exclude din timp o expansiune etnică sau confesională în spaţiile de frontieră. Relaţiile ruso-ucrainene, ruso-baltice, ruso-române, ruso-polone etc., iniţial trebuie analizate nu bilateral, ci trilateral, cu participarea Germaniei. Acelaşi lucru se referă şi la relaţiile dintre Germania şi ţările (popoarele) est europene; acestea trebuie să aibă şi ele un caracter trilateral, cu participarea obligatorie a părţii ruse (cu excluderea de fiecare dată a amestecului străin, atlantic, american). Spre exemplu, relaţiile germano-ucrainene trebuie să fie, după necesităţi, germano-ruso-ucrainene; germano-baltice – germano-ruso-baltice; germano-poloneze – germano-ruso-poloneze etc.
Axa Moscova – Berlin poate rezolva un complex întreg de probleme de cea mai mare importanţă cu care se confruntă astăzi Rusia şi Germania. Într-o asemenea alianţă Rusia obţine accesul direct la tehnologiile înalte, la investiţiile considerabile în industrie, obţine garanţia participării Europei la dezvoltarea economică a pământurilor ruseşti. Totodată, nu va exista niciodată o dependenţă economică faţă de Germania, deoarece Germania va participa nu ca partener de binefacere, ci ca partener cu drepturi egale, care primeşte în schimb de la Moscova o acoperire strategică ce garantează Germaniei eliberarea de sub dominaţia SUA şi o independenţă resursologică faţă de rezervele energetice ale Lumii a Treia, aflate sub controlul atlantismului (tocmai pe aceasta se bazează şantajul energetic al Europei din partea SUA). Germania de astăzi este un gigant economic şi un pitic politic. Rusia, cu aceeaşi exactitate, numai că invers, este un gigant politic şi un pitic economic. Axa Moscova – Berlin va vindeca suferinţa ambilor parteneri şi va pune temelia unei viitoare înfloriri a Marii Rusii şi a Marii Germanii. Iar într-o perspectivă îndepărtată aceasta va duce la formarea unei construcţii strategice şi economice durabile pentru crearea întregului Imperiu Eurasiatic – Imperiul European în Vestul şi Imperiul Rus în Estul Eurasiei. Bunăstarea părţilor separate ale acestei structuri continentale va contribui la prosperarea întregului.
În calitate de paşi preliminari în chestiunea formării axei Moscova – Berlin este curăţirea cu minuţiozitate a perspectivei cultural-istorice a relaţiilor reciproce de părţile întunecoase ale istoriei războaielor ruso – germane, urmare a unei activităţi subversive reuşite a lobby-ului atlantic în Germania şi în Rusia şi nicidecum expresia voinţei politice a popoarelor noastre continentale. În această perspectivă este mai raţional să retrocedăm regiunea Kaliningrad (Prusia de Est) Germaniei, pentru a renunţa la ultimul simbol teritorial al groaznicului război fratricid. Pentru ca această acţiune să nu fie percepută de către ruşi ca un pas următor spre capitularea geopolitică, are rost ca Europa să-i propună Rusiei alte anexiuni teritoriale sau alte forme de extindere a zonei strategice de influenţă, îndeosebi pe seama acelor state care tind cu încăpăţânare să intre în „Federaţia Marea Neagră – Marea Baltică”. Problemele restituirii Prusiei de Est trebuie să se afle într-o legătură indisolubilă cu extinderea teritorială şi strategică a Rusiei, iar Germania, pe lângă păstrarea în regiunea Kaliningrad a bazelor militare ruseşti, trebuie să contribuie, din partea sa, în mod diplomatic şi politic, la întărirea poziţiilor strategice ale Rusiei la Nord-Vest şi la Vest. Ţările Baltice, Polonia, Moldova şi Ucraina – în calitate de „cordon sanitar” potenţial – trebuie să se supună unei transformări geopolitice nu după restituirea făcută Prusiei, ci concomitent cu aceasta, ca elemente ale unuia şi aceluiaşi proces de fixare definitivă a frontierelor între Rusia şi Europa Centrală prietene.
Spusele lui Bismarck: „Germania nu are duşmani în Est” trebuie să devină iarăşi dominanta doctrinei politice germane, iar maxima inversă să fie acceptată şi de conducătorii ruşi, – „la frontierele vestice, în Europa Centrală, Rusia are numai prieteni”. Totuşi, pentru ca aceasta să devină o realitate şi nu numai nişte dorinţe de bine, trebuie ca anume geopolitica şi legile ei să devină punctul de plecare în luarea hotărârilor esenţiale atât în Germania, cât şi în Rusia, deoarece numai din acest punct de vedere pot fi înţelese, interpretate şi total recunoscute necesitatea şi inevitabilitatea unei uniuni ruso-germane foarte strânse. În caz contrar apelul la conflictele istorice, la neînţelegeri şi polemici, va zădărnici orice tentativă de creare a unei temelii solide şi sigure pentru axa Moscova – Berlin care e de o importanţă vitală.
Despre autor:
DUGIN, Aleksandr Gelyevich, (n. 7 ianuarie 1962), filosof rus (doctor în filosofie, fondatorul neo-eurasiatismului), politolog (doctor în ştiinţe politice), publicist, rector al Noii Universităţi, director al Centrului de Studii Conservatoare din cadrul Universității de Stat din Moscova, liderul Mişcării Internaţionale Eurasia (MED), cunoscător a 9 limbi străine, ortodox de rit vechi.
– din 1988 până în 1991 – redactor şef al Centrului Editorial EON;
– din 1990 – redactor şef al antologiei «Dragul meu înger»;
– din 1991 – redactor şef al publicaţiei «Elemente»;
– din 1991 – preşedinte al Asociaţiei Istorico-Religioase «Arktogaia»;
– din 1996 până în 1997 – autor şi prezentator al emisiunii Radio FINIS MUNDI (Radio 101 FM);
– din 1997 până în 1999 – autor şi prezentator al programului «Revizuirea geopolitică» (Radio Rusia Liberă);
– din 1998 – consilier al lui Ghenadi Selezniov, preşedintele Dumei de Stat;
– începând cu anul 1999, preşedintele secţiunii Centrul de Expertiză Geopolitică, expert-consultant al Consiliului pe probleme de apărare naţională de pe lângă Preşedinţia Dumei de Stat;
– în anul 2000 susţine cursul de Filosofie Politică la Universitatea Independentă Ecologică şi de Ştiinţe Politice;
– din 2001 preşedintele Consiliului Politic (lider) al Mişcării social-politice Eurasia din toată Rusia;
– din 2002 până în noiembrie 2003 – preşedintele Consiliului Politic al Partidului Eurasia;
– din noiembrie 2003 – lider al Mişcării Internaţionale Eurasia;
– din martie 2008 devine, neoficial, ideologul partidului Rusia Unită, potrivit informaţiilor de pe site-ul oficial al Mişcării Internaţionale Eurasia;
– din 2008 – profesor la Universitatea de Stat «M.V. Lomonosov» din Moscova, director al Centrului de Studii Conservatoare din cadrul Facultăţii de Sociologie a acestei prestigioase universităţi.
