Pe șoseaua DN 7, la 15 km de municipiul Arad, spre direcția Deva, la intrarea în comuna Păuliș, stă semeț de 51 de ani Monumentul Eroilor de la Păuliș.
Între 13-20 septembrie 1944, elevii Școlii de subofițeri rezerva Radna, 750 de tineri între 18-19 ani, au respins cele 5 atacuri ale armatei maghiare, de 20 de mai numeroasă, călita pe frontul de est, dotată cu tancuri și sprijin aerian german. Două din acele 5 atacuri au fost respinse prin luptă corp la corp. A fost singurul loc unde armata română în cel de Al Doilea Război Mondial s-a angajat în lupta corp la corp la nivel de unități (batalioane). Elevii trebuiau să împiedice intrarea armatei maghiare în defileul Mureșului, calea spre centrul Transilvanei, până când sosea dinspre Moldova armata sovietică. Au rezistat singuri 7 zile.
Tata, atunci de 23 de ani, sergent major de infanterie și ajutor de comandant de pluton în Școală, a avut în grupa de 14 elevi pe care o conducea patru elevi morți în lupte. L-am întreabat pe tata, născut într-un sat vecin de Păuliș și sat al copilariei mele:
– Tată, nu v-a fost frica, de ce nu ați fugit, dacă ungurii erau așa de mulți și bine înarmați?
– Nu exista atunci frică în noi, ci numai furie și ură împotriva ungurilor. La intrare în Păuliș, la pod, unde eram pe poziție, treceau sute de refugiați din satele vecine, cu căruțe și pe jos, femei cu copii în brațe, bătrâni. Unii din sat m-au recunoscut și în lacrimi îmi ziceau: „Să nu ne lăsați, Gheorghe, că ne omoară ungurii pe toți!”.
Și aveau dreptate să se teamă: după ce ungurii au stăpânit Aradul 700 de ani, noi ni l-am luat înapoi după Primul Război Mondial, ca la nici 24 de ani să-l ocupe din nou. Setea de răzbunare a ungurilor revanșarzi nu trebuia subestimată.
Ce i-a făcut pe acești tineri de 18-19 ani să reziste în luptă, să se angajeze inclusiv în lupta la baionetă, în condițiile când, ca elevi, erau încă în curs de pregătire militară și nici unul nu trăsese până atunci la instrucție mai mult de 10 cartușe? Răspunsul este unul singur: PATRIOTISMUL, credința că sunt români și trebuie să-și apere țara.
Azi, autoritățile centrale și județene discută despre înlăturarea Monumentului Eroilor de la Păuliș, pe motiv că contravine spiritului european, că prin prezența lui ar întreține animozități între români și unguri, unde mai pui faptul că, dacă militarii români au rezistat până au ajuns rușii, alungarea ungurilor din Arad se știe că au făcut-o efectiv rușii, deci monumentul vrând-nevrând amintește și de colaborarea româno-sovietică.
Chestiunea înlăturării Monumentului Eroilor de la Păuliș nu ține însă de „spirit pacifist european” (ați văzut spirit în toată splendoarea manifestării lui în întreținerea războiului din Ucraina) cum se spune, ci de altceva: Trebuie ștearsă din memoria popoarelor ocupate urmele rezistenței lor împotriva ocupanților, ca noile generații să nu știe că a existat, să nu ducă mai departe spiritul rezistenței (așa au dispărut și statuile și monumentele românești din județul Bihor, colonizat economic acum de Ungaria). Istoria antică și medievală este plină de astfel de cazuri. Iată că UE reînvie această practică, de ștergere din colonii a istoriei naționale.
Pun mai jos filmul romanesc «Pe aici nu se trece», despre luptele de la Paulis, ca să înțelegeți de ce trebuie să dispară cât mai repede «Monumentul Eroilor de la Păuliș»:
Autor: Gheorghe Bozgan
