„La început, totul este frumos, chiar și tu. Nu-ți vine să crezi că ești așa de îndrăgostit. Fiecare zi își poartă mica încărcătură de miracole. Nimeni de pe fața Pământului n-a mai cunoscut vreodată atâta plăcere. Fericirea există; și e simplă: e un chip. Universul zâmbește. Timp de un an, viața nu este decât o înșiruire de dimineți însorite, chiar și în după-amiezile cu ninsoare. Scrii cărți pe această temă. Te căsătorești, cât mai iute posibil – de ce să stai pe gânduri, dacă ești fericit? Gândurile te întristează, viața este cea care trebuie să învingă.
În al doilea an, lucrurile încep să se schimbe. Ai devenit tandru. Ești mândru de înțelegerea care s-a stabilit în sânul cuplului. Îți înțelegi soția „din priviri”; ce bucurie să simți că ești una cu ea. Pe stradă, lumea crede că nevasta îți este soră; chestia asta te flatează, dar te și lucrează. Faceți dragoste din ce în ce mai rar și crezi că nu e nimic grav. Ești convins că dragostea voastră este, pe zi ce trece, tot mai puternică, dar, de fapt, sfârșitul lumii este pe aproape. Aperi căsătoria în fața amicilor burlaci, care nu te mai recunosc. Dar ești sigur oare că te recunoști pe tine însuți în cel ce își recită lecția învățată papagalicește și se abține să se uite după domnișoarele proaspete care dau strălucire străzii?
În al treilea an, nu te mai abții să te uiți după domnișoarele proaspete care dau strălucire străzii. Nu mai vorbești cu soția ta. La restaurant, stai ore în șir lângă ea, ascultând ce povestesc vecinii de masă. Ieși în oraș din ce în ce mai des: asta îți este scuza, ca să nu mai regulezi. Curând după aceea, vine și momentul în care nu-ți mai poți suporta nevasta nicio secundă, fiindcă te-ai îndrăgostit de alta. Există un singur punct în privința căruia nu te-ai înșelat: viața e cea care are, cu adevărat, ultimul cuvânt. În al treilea an, ai o veste bună și una rea. Cea bună: dezgustată, nevasta te părăsește. Cea rea: începi o nouă carte”.
Frédéric Beigbeder – «Dragostea durează trei ani» (L’amour dure trois ans)
