Fac o scurtă pauză de la analizele mele politice pentru a dedica acest spațiu faptelor vitejești ale atleților cubanezi la a XVI-a ediție a Jocurilor Sportive Panamericane.
Jocurile Olimpice și competițiile sportive internaționale care au loc în jurul lor și deșteaptă atâta interes la mii de oameni au o istorie frumoasă, care nu ar trebui să fie uitată.
Contribuția creatorului Jocurilor Olimpice a fost extrem de clară, cu atât mai mult cu cât Nobel, care, într-o etapă a vieții sale, căutând să creeze un mijloc de producție mai eficient, a produs explozivul cu ale cărui roade economice cei desemnați să-i împlinească voința în favoarea păcii premiază la fel pe un savant sau scriitor strălucit, cât și pe șeful imperiului care ordonă asasinarea adversarului în prezența familiei, bombardarea unui trib din centrul Asiei sau o mică țară independentă din nordul Africii și exterminarea organelor lui de conducere.
Baronul Pierre de Coubertin a fost creatorul Jocurilor Olimpice moderne, el fiind de origină aristocratică, născut în Franța, țară capitalistă unde un țăran, un muncitor sau un artizan nu aveau în acea societate posibilitatea de a întreprinde așa ceva.
Nesocotind dorințele familiei, care dorea să facă din el un ofițer al armatei, s-a rupt de Academia Militară și s-a consacrat pedagogiei. În anume fel viața lui o amintește pe cea a lui Darwin, descoperitorul legilor evoluției naturale. Coubertin devine discipolul unui pastor anglican, fondează prima revistă dedicată sportului și reușește ca guvernul francez s-o includă în Expoziția Universală din 1889.
Începe să viseze să strângă într-o competiție pe sportivii din toate țările sub principiul unirii și fraternității, fără scopuri lucrative, ci numai mișcați de dorința de a atinge gloria.
Ideile lui inițiale nu au fost foarte bine înțelese, dar a persistat, a călătorit prin lume vorbind despre pace și unire între popoare și oameni.
În fine, Congresul Internațional de Educație Fizică, celebrat la Paris în iunie 1894, a pus bazele Jocurilor Olimpice.
Ideea a întâmpinat rezistență și neînțelegere în Anglia, principala putere colonială; boicotul Germaniei, puternic imperiu rival; și chiar opoziția Atenei, oraș ales pentru prima Olimpiadă.
Pierre de Coubertin a reușit să angajeze împărați, regi și guverne din Europa prin neobositele lui eforturi și talentul său diplomatic.
Esențial a fost, după judecata mea, profunzimea și noblețea ideilor lui, care și-au câștigat sprijinul popoarelor lumii.
La 24 martie 1896, Regele Greciei, pentru prima oară, a declarat deschise primele Jocuri Olimpice Internaționale de la Atena, acum 115 ani.
Două războaie distructive și demolatoare au trecut de atunci, ambele gestate în Europa, care au costat lumea zeci de miloane de morți în lupte, și la care s-au adăugat civili morți în bombardamente sau de foame și bolile care au venit mai apoi. Pacea nu este garantată. Ceea ce se știe este că, într-un nou război mondial, armele moderne ar putea distruge de câteva ori omenirea.
În lumina acestor realități, admir atât de mult conduita sportivilor noștri.
Cel mai important la mișcarea olimpică este concepția sportului ca instrument de educație, sănătate și prietenie între popoare; un antidot real la vicii ca drogurile, consumul de tutun, abuzul de băuturi alcoolice și la actele de violență care afectează atât de mult societatea umană.
Prin mintea fondatorului olimpismului nu trecea sportul tarifat, nici piața de sportivi. Acesta a fost și obiectivul nobil al Revoluției cubaneze, care prevedea datoria de a promova sportul ca sănătate, educație, știință, cultură și artă, principiile dintotdeauna inalienabile ale Revoluției.
Și nu numai atât, țara noastră a promovat practicarea sportului și formarea de antrenori în țările Lumii a Treia care luptă pentru dezvoltarea lor. O Școală Internațională de Educație Fizică și Sport funcționează în Patria noastră de mulți ani, și la ea s-au format numeroși antrenori care desfășoară o muncă eficientă în țări care uneori concurează în sporturi importante cu atleții noștri.
Mii de specialiști cubanezi au prestat servicii ca antrenori și tehnicieni sportivi în multe țări din așa-numita Lume a Treia.
În cadrul acestor principii aplicate zeci de ani, poporul nostru se simte mândru de medaliile pe care le obțin sportivii la competițiile internaționale.
Transnaționalele sportului tarifat au lăsat mult în urmă visurile creatorului olimpismului.
Profitând de prestigiul creat de competițiile sportive, excelenți atleți, majoritatea născuți în țări sărace din Africa și America Latină, sunt cumpărați și vânduți pe piața internațională de acele companii. Și numai în puține ocazii li se permite să joace în echipele propriilor țări, unde au fost promovați ca sportivi de prestigiu pentru eforturile personale și calitățile proprii.
Poporul nostru, auster și sacrificat, a trebuit să se confrunte cu racolările acestor negustori de sportivi plătiți care oferă sume fabuloase sportivilor noștri și uneori ne privează poporul de prezența sportivilor cu aceste grosolane acte de piraterie.
Ca amator de sport am stat de vorbă de multe ori cu cei mai mari campioni și de aceea mi-ar plăcea foarte mult să văd la televiziune succesele sportivilor din delegația noastră și întoarcerea lor victorioasă în Patrie, de la Guadalajara, unde Statele Unite, în ciuda faptului că posedă aproximativ de 27 de ori mai mulți locuitori decât Cuba, a putut să obțină de 1,58 mai puține titluri și medalii de aur decât Cuba, care a obținut 58.
Brazilia, cu peste 200 de milioane de locuitori, a obținut 48.
Mexic, cu peste 100 de milioane de locuitori, a obținut 42.
Canada, o tară bogată si dezvoltată cu 34 milioane de locuitori, a obținut numai 29.
Numărul total de medalii de aur, argint și bronz obținute de Cuba a fost proporțional cu numărul de titluri.
Nu puțini tineri sportivi de-ai noștri au avut succese într-adevăr surprinzătoare.
În ciuda victoriilor, cu care se mândrește poporul nostru, avem datoria să continuăm să ne autodepășim.
FIDEL CASTRO RUZ
30 octombrie 2011
Ora 10:11 pm.
