Mâine, duminică, e ziua hotărâtă pentru intrarea triumfală a trupelor noastre în București.
Într-adevăr, dacă este vreun organ al națiunii care-n aceste vremi triste, când totul e amenințat, să prezinte o priveliște mai mândră și mai întăritoare de suflet, e organul puterii fizice a poporului românesc, ostașul, care azi, când Camerile s-a(u) dezonorat, revenind asupra voturilor solemne din trecut și rumpându-le, au ținut drapelul sus, gata a se bate pe Argeș cu rușii, precum a fost gata a se bate în Bulgaria cu turcii.
Pe când o generație coruptă, fără de mândrie și statornicie, formează publicul privitor, oștirea, aceasta singură reprezentantă a poporului românesc adevărat, cum este el pe plaiuri și la șes, dovedește încă urmele unor virtuți care în restul societății s-au pierdut.
E drept că toată organizarea noastră politică, tot aparatul de legi și instituții introduse cu deridicata, toată neîngrijirea de pân-acuma pentru clasa agricolă română tind a o nimici cu desăvârșire.
Nu e număr din Monitor care să nu cuprindă liste lungi de dări directe și indirecte, județene, comunale și de alt soi, care toate în linia din urmă se percep din punga țăranului, de vreme ce el formează singura clasă productivă în România. Munca lui o precupețesc negustorii și o schimbă pe mărfuri străine, munca lui dă valoare latifundiilor statului și celor particulare, dările plătite direct sau indirect de cătră dânsul susțin legiunile de funcționari ai statului, ai comunelor, ai județelor; c-un cuvânt o organizație în care vorbește și pe care-o influențează toți aceia care nu produc în economia nației nici măcar valoarea unui capăt de ață; pe când țăranul, care singur produce întreg substratul vieții noastre economice, nu are nici un glas care să-l reprezinte pe el, să vorbească în numele lui.
Și când voim a ne făli și a ascunde cu vălul gloriei mizeria acestei generații fără razim moral și intelectual, atunci cu ce ne vom făli decât cu vitejia personală a aceluiași țăran?
El merită într-adevăr să intre în triumf în Sybaris, el care în mijlocul veacului al nouăsprezecelea, ce pentru noi însemnează domnia frazei și a pospăielii străine, reprezintă încă cu aceiași bărbăție frumoasele pagini ale unui trecut, când toată țara era ca dânsul.
Dar vremile s-au schimbat din veacul al cincisprezecelea și până azi. Astăzi grație liberalismului am izbutit a face din România o nouă Americă, un teren pentru colonii, pe când poporul românesc se stinge prin simplificarea muncii, prin pierderea pieței în care să și-o ofere, prin mizeria cauzată de mulțimea dărilor, prin sărăcirea cauzată de introducerea unor costisitoare forme goale fără nici un cuprins real. Astăzi ca niciodată putem vorbi de o
plebe de sus și de un popor de jos.
Să descoperim oare toate păcatele, câte s-au comis până în ziua de astăzi contra elementului celui mai conservator din țară, contra săteanului? Dar nu e lege introdusă care să nu fi distrus sau să fi încercat a distruge sentimentul lui de drept ce se păstrase de bătrâni ca obicei al pământului, ca datină moștenită; nu e școală înființată, care să nu fi fost o unealtă contra limbei lui și a bunului său simț, nu e instituție care să fi răspuns la adevăratele lui trebuințe. În mijlocul formelor cosmopolite, introduse la noi fără alegere, el e singurul ce și-a păstrat frumoasa limbă străveche, frumoasele datine, care și ele pier din zi în zi sub suflarea înghețată a unui veac străin din toată ființa noastră.
Știm prea bine că nici Dumnezeu din cer, nici om de pe pământ, nu mai e în stare a opri repedea cădere pe povârnișul fatal pe care am apucat. După douăzeci și cinci de ani, românul din România chiar ar fi o curiozitate etnologică precum e astăzi în munții Emului, unde-a stăpânit cu glorie două veacuri. Știm prea bine că am făcut drumuri comode de fier și poduri peste râuri invaziei veacului modern și că stăpânii viitori ai pământului nostru trec în fiece zi granițele cu sutele și cu miile. Noua Americă, America răsăriteană de lângă Dunăre a deschis de mult porțile ei migrațiunii care ne-aduce civilizația și stingerea.
Dacă le spunem toate acestea, n-o facem pentru că ar fi ceva nou, pentru că am putea spune remedii contra răului – ci pentru a arăta că, dacă e un element care să mai merite recunoștința noastră deplină, pentru că dă oarecare strălucire celor din urmă pagine ale istoriei noastre, este tocmai acel popor din sate, care a rămas inaccesibil tuturor înnoiturelor noastre nenorocite, dar care se stinge prin munca de Sisif ce i s-a impus, pentru ca tocmai el și nu altul să susție uneltele care-l esterminează.
Dar chiar bucuria și recunoștința noastră sinceră este înveninată de un eveniment care se petrece în aceeași zi în care se petrece intrarea triumfală. Întradevăr, între comisarii ruși și cei români s-a fixat aceeași duminecă, aceeași zi de 8 octomvrie pentru schimbarea autorităților române din Basarabia cu cele rusești. Deci în aceeași zi în care Bucureștii vor fi împodobiți cu flamuri tricolore și se vor ilumina, un alt colț al pământului românesc va intra într-un întuneric vecinic poate. Nu există o mai mare ironie a sorții.
«Timpul», 8 octombrie 1878
