Pe 1 ianuarie 2024, România va marca 17 ani de la aderarea la UE. În condițiile în care Uniunea devine tot mai mult o federație, iar statele membre joacă mai degrabă un rol decorativ, mulți europeni încep să suporte din ce în ce mai greu dictatura birocraților de la Bruxelles.
Pandemia și războiul din Ucraina au adâncit sentimentul. Pe rețelele sociale se înmulțesc vocile care sunt în favoarea unui RoExit. Dacă britanicii au făcut-o în primul rând din pricina efectelor migrației, românii spun că s-au săturat de ideologia neomarxistă, de curentul „woke” și de faptul că politicienii noștri au devenit simple marionete. Țara este condusă pe pilot automat de niște birocrați aflați în sediile UE și NATO din Bruxelles, plătiți regește tocmai ca să tragă din răsputeri la jugul globalizării.
Sigur, mulți români sunt pe deplin mulțumiți de efectele pozitive ale integrării: libera circulație (cu excepția pandemiei) și un nivel de trai mai ridicat în comparație cu 2007. Dar cât de ridicat, se pune întrebarea. Potrivit datelor statistice oficiale, la intrarea în UE salariul mediu net era de 1.042 lei. În februarie 2022, cifra crescuse până la 3.517 lei. Însă dacă luăm în calcul inflația și Indicele Prețurilor de Consum, constatăm că cei 1.042 lei din 2007 au crescut de fapt până la 1.828 lei. Așadar, majorarea puterii de cumpărare a fost de 75% în 15 ani, și nu de 237%, cât reiese din cifrele seci.
Spre comparație, într-o țară non-UE ca Serbia salariul mediu net era de 2.981 lei (adică 70.980 dinari) în ianuarie 2022. Putem presupune fără mari riscuri de a greși că și România s-ar fi dezvoltat în afara Uniunii măcar până la nivelul Serbiei.
Oamenii au simțit diferit bunăstarea adusă de Bruxelles. Unii au câștigat foarte mult în raport cu 2007, în timp ce alții au stagnat în zona de pauperitate. Aceleași statistici menționate mai sus arată o scădere extrem de mică a ratei sărăciei relative în cei 17 ani de integrare europeană: de la 24,6%, la 23,4%.
În mod paradoxal, nu contribuția directă a Uniunii la bugetul României a impulsionat cel mai mult creșterea economică. Până în 2022, țara noastră a primit anual, în medie, doar 2 miliarde de euro net, dacă luăm în calcul și banii trimiși invers, pe direcția București-Bruxelles, sub formă de „cotizație”. Plusul consistent în economie a venit din banii trimiși de diaspora, cu sacrificiile de rigoare (9 miliarde euro în 2021, spre exemplu) și din investițiile străine directe (tot 9 miliarde de euro în 2021, potrivit BNR).
Dacă exceptăm sectorul bugetar, corporațiile și parte din IMM-uri, România a rămas o țară foarte săracă la 17 ani de la integrare. Milioane de pensionari și alte milioane de cetățeni trăiesc la limita subzistenței. În cazul acestora din urmă, RoExit ar fi o reacție firească la adresa politicienilor care au promis lapte și miere, dar au livrat în continuare sărăcie cruntă. Și mai interesant e că și mulți români cu câștiguri decente se gândesc la părăsirea Uniunii, exasperați de potlogăriile birocraților de la Bruxelles, de propagandiștii „woke” și de globalizarea fără niciun Dumnezeu.
Ultimii se întreabă pe bună dreptate: ce-i mai important, să am 100 de euro în plus la salariu sau libertatea de a decide pentru mine și familia mea?
Puțini mai știu astăzi că România a demarat discuțiile pentru integrarea în UE încă din 1993, în plin regim Iliescu, iar negocierile au fost în principal „opera” lui Adrian Năstase. Nu a avut loc un referendum, însă probabil că românii ar fi votat „DA”, puternic atrași de luminile occidentului.
La 30 de ani distanță de primele discuții, există posibilitatea ca România să-și recapete suveranitatea după modelul Marii Britanii, pe măsură ce marionetele de la Bruxelles înăspresc dictatura, slăbesc influența statelor membre și ne conduc spre viitorul distopic și ateu visat de elitele de la Davos.
Autor: Adrian Onciu
