MOTILOR,
V-am învățat cântecul, pe când eram copil, dintr-o „carte de cetire” veche și cu colțuri îndoite:
„Munții noștri aur poartă,
Noi cerșim din poartă’n poartă…”
Mi se părea trist să ai aur, să ți-l ia alții și s’ajungi cerșetor. Era pe vremea războiului. Învățam că trăiți dincolo, peste munții Mehedințului, mai departe, în alți munți. Știam ceva și despre Horia, Cloșca și Crișan, dar nu prea mult. Cântecul vostru (vă spun așa pentru că suntem crescuți în același grai) îl amestecam cu legendele despre Dragoș Vodă și lupta cu zimbrul:
„Dragoș, Dragoș frațioare,
Lasă ochii tăi să zboare…”
Despre Ștefan cel Mare, întors la luptă de mama lui, despre Mihai Viteazul și altele, pe care le aveam în aceeași „carte de cetire”. Unele erau triste. Mama lui Ștefan cel Mare mi se părea fără milă față de fiul ei. Nu găsiam c’ar fi făcut o faptă bună, cum mi se spunea.
De atunci a trecut vreme și am învățat, despre toate acestea și despre altele, lucruri nouă, din alte cărți, dar tot mai vii mi-au rămas în suflet vechile legende și cântecul vostru atât de jalnic, din vremea aceea:
„Munții noștri aur poartă,
Noi cerșim din poartă’n poartă…”
Astăzi vă scriu dintr-o întâmplare. În orașul acesta (Varșovia), din țara aceasta vecină nouă, am văzut acum câteva zile două tablouri. Unul înfățișează pe Horia, celălalt pe Cloșca. Sunt falnici. Cu pușca peste spate, pistoale la brâu și în privire adunată toată dârzenia strămoșească, scrutează zările și sfidează dușmanul. În ei doi sunt toți Moții. Port românesc, cu mâna’n șold, caută cu privirea fulgerătoare pe cel care ar voi să le stea în cale.
Două tablouri! Le-a găsit aici, acum o săptămână, cel care a scris năvalnic despre pământul moștenit:
„De-acest mănos pământ daco-roman,
Cine-ar putea, mai mult ca noi, să spue c’al lui e ?!
Cine l-a arat
Din începutul vremilor, neîncetat?
Cin’ l-a sămănat?
Cine i-a fost slugă și stăpân?
Care dintre neamurile vechi și noui
Are îngropați în sânul lui atâți eroi?”
Le-a găsit într-o prăvălie cu lucruri vechi, din orașul acesta, tocmai poetul Aron Cotrus, care l-a înțeles pe Horia și pe ai lui, nu din pagini uscate de carte, ci din destăinuirea pământului, a tradiției și a graiului Moților.
Chipurile lor au călătorit și prin alte țări. Sub ele lămuririle sunt date în limba germană.
În munții cu aur și fier în adâncuri, cu brazi pe creste, se trezia din când în când energia celor care trăiseră atâtea veacuri pe aci. Dintre aceștia au fost Horia și Cloșca. Sunt 150 de ani. Au fost uciși pe roată, pentru că voiau o mână de pământ liber. Îl știau al lor. Muncit și cutreerat de secole la deal și la vale cu turma. Murea Nicolae Ursu și Ion Oarga și Crișan, dar mai rămâneau Moți în Țara Moților. Nu piere viața cum piere ziua în fața nopții.
Cu Tudor Vladimirescu într-o parte, cu Doja, Horia, Avram Iancu de alta, cu Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul în trecut, sufletul, graiul românesc n’au murit. Și-acum e aceeași viață, care s-a împletit întotdeauna cu muntele, cu valea, cu doina, cu pământul negru, dar cald pentru cel care-l știe moștenire din vremuri bătrîne.
Doina!
Credința noastră e sfânt creștină.
Religia pământului nostru e însă doina.
În pace de seară, când, de undeva, din negură și tăcere, prinde viață o doină, doina din Țara Oltului sau doina din Țara Moților, e un cântec de leagăn ieșit din pământul negru, din aurul și din cărbunii lui, ca să adoarmă FIREA și durerea EI. E un cântec pe care-l spune pământul de veacuri, laolaltă cu viața de pe el.
Și când se cântă’n munți:
„Du-te dor
Pe cel pripor
Și despică molidu
Nu-mi despica sufletu
Și despică cetina
Nu-mi despica inima…”
Nu-i un cântec. E o țară. Aceasta-i și Țara Moților.
Ion Chitimia
Varșovia, Decembrie 1934
MOȚILOR, despre eroii neamului românesc și pământul strămoșesc
Scrisoare din străinătate (din ziarul «Curentul» de luni 6 Ian. 1935)
