„Cu mult înainte de anul 1812, populația românească, indiferent din ce clasă socială făcea parte, suferea groaznic din partea armatelor de ocupație rusești; – suferea, dar tăcea.
Bietul nostru popor era prima jertfă adusă întru îndeplinirea testamentului lui Petru cel Mare. Prin anul 1709, cu ocazia războiului ruso-suedez, armatele rusești sub suprema comandă a împăratului Pentru I cel Mare, se deplasează spre sud.
Luptele decisive se dau la Poltava (în Ucraina) între armatele rusești și cele suedeze, de sub comanda regelui Carol al XII-lea, și succesul obținut de Petru cel Mare asupra lui Carol al XII-lea îl îmbătă pe țar. El constată entuziasmat că regiunea sudică, cu clima ei dulce și vecinătatea cu Marea Neagră, este mai favorabilă pentru o activitate economică decât nordul.
El și-a dat seama că, dacă ar stăpâni în întregime Marea Neagră, ar putea extinde contactul cu lumea apuseană și că schimburile de mărfuri s-ar face pe scară mare cu lumea întreagă. Din nenorocire pentru Rusia cheia ieșirii spre Marea Mediterană era în mâinile imperiului turcesc. Și atunci imperialismul țarist și-a pus problema izgonirii turcilor de pe malurile strâmtorilor Bosforului și Dardanelelor, iar pentru aceasta trebuia ocupat cu orice preț Constantinopolul.
Deci, dorința și testamentul lui Petru cel Mare pentru urmașii săi era ca să ocupe Constantinopolul și să deschidă o fereastră rusească spre mări și oceane, folosindu-se pentru atingerea acestui țel de orice mijloace.
Împăratul Alexandu I al Rusiei, gelos față de isprăvile Ecaterinei a II-a, care ocupase și ultimul teritoriu polonez în 1792, împingând hotarele Rusiei până la Nistru, se crede în stare să devie executorul testamentar al lui Petru cel Mare.
În acest scop în 1806, armatele rusești năvălesc spre sud și ocupă Țările Românești. De atunci, suferințele poporului românesc devin permanente. Enorma povară de aprovizionare cu alimente și furaje a armatelor rusești cade în spinarea țăranului român. Mii de harabale țărănești, încărcate cu produsele muncii poporului român, erau obligate să urmeze armatele rusești dincolo de Dunăre prin Balcani, până la Marea de Marmara. Acest chin al poporului român impresiona pe toată lumea, chiar și pe ruși.
În lucrarea sa «Rusia la Dunăre», pag. nr. 227, fostul ministru al țarului Nicolaie al II-lea, Leon Casso, printre alte suferințe ale poporului român, scria și următoarele: „Nu e greu ca țăranul român să-și amintească că încă nu de mult, el cu harabalele (căruțe trase de boi) lui, încărcate cu alimente și furaje, parcurgea în urma convoiurilor rusești distanța până la Marea de Marmara și în apele acestei mări își scălda boii lui albi”.
După eforturile teribile și jertfe inutile, țarismul s-a convins de imposibilitatea de a cuceri Bosforul și a pune piciorul la Marea Mediterană, și n-a reușit să-i momească pe slavi: sârbi, bulgari, muntenegreni, croați etc. de a se lipi de imperiul rusesc. Și această nereușită o punea pe seama poporului român. Pe români îi considerau ca pe un cui înfipt între Rusia și popoarele slave din Balcani. Pentru acest lucru rușii ne urăsc; ne-a urât țarismul și sfetnicii lui, dar nu poporul rus care nici nu știa că noi existăm. Și această dezinteresare a poporului și a administrației rusești din Petersburg față de Basarabia s-a dovedit a fi o realitate, nu numai în anii de agitație, – când țarul Rusiei, Alexandru I, dorea să anexeze Basarabia la imperiul rusesc, fără vre-un drept de cucerire cu sabia, nici prin cedare de bună voie sau prin dreptul primului ocupant și nici prin dreptul ginților – dar și o sută de ani după anexare.
Tot în lucrarea sa «Rusia la Dunare», pag. 228, Leon Casso scrie: „De la data anexării Basarabiei la imperiul rusesc și până ce a fost publicat studiul unui ofițer rus, Zasciuc, cam prin anul 1862, rușii nu știau nimic despre Basarabia. Unii credeau că Basarabia e în Asia, iar alții o confundau cu Gruzia. Până astăzi toate datele ce se transmiteau la centru despre Basarabia, nu corespundeau adevărului și realității.
Așa de exemplu în ‹Anuarul Rusiei›, redactat de serviciul statistic de pe lângă Ministerul de Interne, pe anul 1910, erau trecute toate naționalitățile ce locuiau pe teritoriul Basarabiei, iar despre moldoveni, care constituie marea majoritate a populației din Basarabia, nu scria nici un cuvânt.
Iar câțiva ani în urmă, Departamentul Casației Civile scotea o hotărâre, precum că Basarabia și cu Moldova din dreapta Prutului erau parte integrantă din imperiul bizantin, neținând seama că puterea împăraților din Constantinopol niciodată n-a depășit Dunărea spre nord”. – Am încheiat citatul.
Conducătorii țarismului rusesc, împreună cu iscusitul grec Capodistria, erau convinși că Basarabia va constitui pentru ei prima treaptă în drum spre cucerirea Bosforului și va alcătui prima etapă spre a pune mâna pe Balcani. Dar acest vis nu s-a împlinit și din această cauză planurile politicii rusești s-au modificat simțitor. S-a renunțat la cucerirea Bosforului, iar scopurile lor politice s-au redus numai la grija de a-i ajuta pe slavii din Balcani, și în primul rând de a apăra religia pravoslavnică a slavilor sârbi și bulgari.
Apărarea slavilor de sub dominația otomană era îngreunată prin faptul că poporul român, din ambele jumătăți ale Moldovei (adică Moldova de pe dreapta și stânga Prutului), precum și cei din Valahia, îi despărțea pe slavii de sud de cei de nord și împiedica contopirea lor frățească. Această constatare o face chiar și un diplomat rus, cu numele F.P. Fonton, în amintirile sale de la Marele Cartier General al armatei de la Dunăre. Redăm textul acestor gândiri aflate în lucrarea «Rusia la Dunăre», a lui L. Casso:
„Poporul acesta român (are – n.n.) anume caracteristici aparte, și nu pot să ascund – scrie el – că uitându-mă pe hartă, mă întristez, că aceste opt milioane (8.000.000) de români, cu totul străini slavilor, s-au instalat aici pe stâncile munților Carpați și formează un fel de cui între neamurile slavonești și împiedică contopirea lor”.
Și mai departe, cu un ton mai ridicat, spune: „Ei, dacă în locurile acestor români ar trăi sârbi sau bulgari, cât de simplu s-ar fi rezolvat problema Răsăritului și a slavilor”, neprevăzând, desigur, marile greutăți de care trebuia să se lovească diplomația rusească mai târziu în legătură cu țările slave din Balcani.
Dar, prin anul 1807, pofta imperialismului rusesc de a anexa tot ce vedea cu ochii, scade. Napoleon I se împotrivește imperiului rusesc, el nu admite ca Țările Românești să devie colonii rusești; în anul 1807 se încheie între Napoleon I și împăratul Alexandru I o înțelegere, așa zisa înțelegere de la Tilsit, prin care Alexandru I se obligă să retragă toate trupele de pe teritoriul Moldovei și Valahiei.
Imperialiștii ruși privesc influența lui Napoleon I în toată Europa cu neliniște. Cercurile conducătoare rusești sunt îngrijorate și le scade moralul; în loc să se gândească la anexarea Țărilor Românești și celor Balcanice, pofta lor se reduce la anexarea măcar a Basarabiei”.
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru, «Testament pentru urmași», capitolul «Suferințele și sărăcirea poporului român provocate de invazia armatelor rusești din anul 1806», Editura Hyperion, Chișinău, 1991.
