„Există o selecţiune naturală a inteligenţelor naţionale, pe baza luptei de adaptare pe care popoarele trebuie s-o dea, spre a birui dificultăţile ridicate în calea lor de natură sau de om. Mintea se ascute din generaţie în generaţie în direcţia biruirii cât mai uşoare a acestor obstacole. La popoarele prea chinuite de adversităţile istorice se formează un fel de carapace spirituală, în care sufletul se refugiază, spre a se păstra intact. Observatorul superficial vede numai carapacea pietroasă şi inertă: în specie, fatalismul, insensibilitatea la nevoile unei vieţi mai omeneşti, tradiţionalismul, neîncrederea faţă de om sau lucru nou, asprimea şi necioplirea în diferite manifestări individual-sociale. Dar observatorul răbdător, care stă şi aşteaptă să iasă din scoica colţuroasă adevăratul organism, adăpostit înăuntru, are bucuria de a vedea o fiinţă foarte fin şi complicat, foarte delicat construită, cu nenumărate organe de percepţie variată şi puternică a lumii, total nebănuite numai după aspectul crustei de piatră. Fatalismului cosmic îi corespunde splendida optică optimistă, păgâno-creştină, care dă celui nedreptăţit siguranţa că răutatea nu va rămâne nepedepsită şi că, deci, el poate aştepta cu resignare filosofică această pedeapsă imanentă nedreptăţii. Insensibilităţii la greutăţile şi trivialităţile vieţii materiale îi corespunde entuziasta dorinţă de a se face frumos măcar la zilele mari, care creşte înclinările sale pentru arta de toate felurile.
Tradiţionalismului ţărănesc îi corespunde o curiozitate extraordinar de multilaterală, chiar pentru lucrurile total străine de experienţa lui principiară. Neîncrederii faţă de orice e nou îi corespunde dorinţa de a afla taina acelei noutăţi, spre a o supune; de unde, un spirit de observaţie şi de critică excepţional de ascuţit, întrecând adesea cu mult pe cel al omului cult, deprins cu formulele luate de-a gata din cărţi. Asprimii în maniere îi corespunde un simţ de măsură şi cuviinţă sufletească, cu atât mai puternic, cu cât el nu se poate manifesta extern decât cu totul stângaci”.
Vasile Pârvan, «Datoria vieţii noastre», Bucureşti, 3 noiembrie 1919
