În căutarea României

Vlăstare informe ale unei generații deziluzionate, aruncați în continua și nesfârșita stare de non-grație pompos intitulată ”tranziție”, striviți de tăvălugul uniformizant al unei ideologii materialiste, tinerii actualei Românii se găsesc în ingrata poziție de a fi nevoiți să caute, să descopere, sa reitereze și – la nevoie – chiar să inventeze o esență imuabilă pentru țara aceasta marcată de poziția ei nefericită atât la nivel spațial, cât și la nivel temporal.

Nevoia cea mai stringentă a României nu vizează o prosperitate găunoasă, emulată harzardat după modele nepotrivite, nu vizează achiziţionarea masivă de echipament militar şi transformarea ţării într-o putere regională, nu vizează implementarea unor politici sociale ce frizează marxismul regatelor nordice. Nu. Cea mai acută năzuință și necesitate a României trebuie să devină (re)găsirea acelei profunzimi ce a fost uitată, dezvelirea sufletului românesc. România trebuie să se găsească pe sine.

După întunecimea comunismului, după mascarada tranziţiei, România – acea Românie profundă – trebuie să se reinventeze, să treacă printr-o nouă schimbare la față, dar în sens contrar. Doar plecând de la un prezent inert și lipsit de sens către un trecut viu și neatins de viciile (post)modernității acesteia deşănţate, România poate să îsi făurească un viitor, unul românesc. Toată povara unei astfel de inițiative stă pe puținii și tinerii umeri ai celor absolviţi de vina îndelungului sperjur ideatic ce ne-a contaminat în secolul trecut şi pare a ne însoţi, dibace, și în noul veac.

Una din marile erori ale României post-neo-comuniste e ușor de observat în sminteala cu care ea și-a ierarhizat prioritățile. Mai mult decât o neglijență impardonabilă, această ordine a dezirabilităților pentru o recent ţară liberă şi eliberată a frizat trădarea. Nu o trădare în sens mundan, mărunt, ci o trădare la nivel metafizic, căci cum altcumva s-ar putea numi hotărârea de a îndrepta o ţară întreagă pe o cale fără destinaţie, pe un drum fără scop? Demenţa aşa-zisei tranziţii s-a făcut vizibilă mai ales prin incapacitatea de depăşire a imobilităţii, societatea rămânând blocată între două paradigme la fel de străine ei. Captivă între materialismul făţiş al comunismului şi mercantilismul subtil al capitalismului de inspiraţie occidentală, România a eşuat în a se desprinde de cel dintâi şi a sări în îmbrăţisarea letală a celui din urmă. Astfel, ea a devenit prizoniera propriei dihotomii, trăgându-se pe sine simultan în ambele direcţii, dar nereuşind trecerea de la o fază la alta, ci doar împotmolindu-se într-un status quo incert, indefinit şi indecis.

Într-o primă fază, marxismul ridicat la rang de religie de stat a nimicit principalele avanposturi ale ideii româneşti autentice, iar apoi a încercat să le înlocuiască cu o specie mimetică, însă lipsită de esenţă, a identităţii ancestrale, cu o hidoasă formă fără fond, golită de orice conţinut. Perioada post-comunistă a desăvârşit ceea ce precursoarea sa începuse: a anihilat şi ultimele urme ale acelei Românii profunde. De data aceasta în numele ”societăţii deschise” şi a unui morganatic multiculturalism de import.

Faţa mai mult sau mai puţin umană a parodiei de ”capitalism” post-decembrist a relansat un troc axiologic. Dacă în timpul freneziei comuniste individul era forţat să se lepede de propria esenţă pentru a accede la acest preconizat Eden teluric al colectivismului, în perioada tranziţiei individul a fost subtil momit să îşi cedeze „sufletul pe frigiderul plin cu mâncare” (Dan Puric). Coca Cola si guma de mestecat au devenit dezirate naţionale, faruri ale unei false speranţe, balize ale tuturor posibilităţilor. Pe ele ne-am vândut în cele din urmă sufletul şi nici măcăr nu am avut rafinamentul de a cere un preţ usturător pentru trădarea propriei esenţe. Ne-am vândut ieftin…

Paradoxal, la noi vânzarea nu a urmat în mod firesc unei îndelungi negocieri. Nicidecum. Mai întâi s-au plătit poliţele, iar abia apoi s-a întrezărit ideea unei negocieri pentru ceea ce a mai rămas. Ne-am divizat, ne-am frânt, ne-am luptat până la ultima fărâmă mercantilizabilă din sufletul României. Rareori o fervenţă într-atât de pronunţată a putut fi văzută undeva. Un întreg popor angajat în înălţarea propriului rug funerar, dacă e să îl cităm –extrapolând – pe conservatorul britanic Enoch Powell.

Iar după ce am lipit un abţibild cu preţ în lei, euro sau dolari pe fiecare vestigiu valoric tradiţional ne vedem puşi în faţa deznădejdii iremediabile. Aceasta ia naştere atunci când fiecare individ se vede nevoit să întrebe „A mai rămas ceva de iubit aici?”. E o durere mută, o durere ascunsă şi mocnită, ce nu se ostoieşte prin raportare la contemporaneitate. Pentru românul actual nu mai există prezent. Există trecut şi există viitor. Doar aceste două puncte oferă mângâiere şi speranţă. Şi totuşi, aici e ceva incomensurabil mai mult de iubit decât oriunde altundeva. Dincolo de crusta unor aparenţe înfiorătoare, România profundă, dar timidă, răzbate. Acea Românie pe care o iubim cu toţii sau – cel puţin – am fi datori să o iubim.

Primatul cifrei, al cantităţii, al obsesiei producţiei a asediat neîncetat cetăţuia valorilor tradiţionale, fie că a fost vorba de economismul marxist sau de cel pseudo-capitalist. România profundă, ascunsă, s-a văzut cu atât mai tare înfierată, cu cât a fost lovită din două părţi. Ba ”reacţionar”, ba ”desuet” şi ”fatalist” suflul fundamental al acestui popor nu a putut scăpa fără a fi dat cu catran şi expus în agora precum ultimul dintre infractori. A gândi, a simţi şi a contura România, adevărata Românie pare a fi devenit de jumătate de secol o adevărată infracţiune ideatică, o blasfemie la adresa spiritului veacului.

Strivită de cavalcada progresismului fără de scop şi căpătâi, România nu are decât o alegere: dispariţie sau renaştere. Poate sta împotriva timpurilor sau se poate lăsă în voia lor. În debandada generalizată ce mătură întreaga lume globalizată, România are şansa de a se regăsi, de a-şi frânge statutul de uliţă laturalnică a acestui sat global, are şansa de a fi ea însăşi. Iar în acest punct de cotitură, în momentul grelei încercări ce ne stă tuturor înainte, nu pot decât să îmi doresc şi eu precum Dan Puric „ca poporul român să fie căruţa aceea de ţărani care să ţină piept la toate distorsiunile civilizaţiei contemporane, să îmblânzească puţin monstrul acesta tehnologic”. România mea. România profundă.

de Horia Ciurtin
Articol dedicat domnilor Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon cu ocazia lansării volumului «A Treia Forţă: România profundă».

Publicat în Revista «Lumea».