”Asasinarea” cunoscutului domn Salam este expresia crizei profunde prin care trece presa, în ansamblul său. Criza se manifestă cel mai violent și mai penalizator în televiziuni. Care au prins cel mai nepotrivit moment pentru o schimbare de generații de ”consumatori”. Nu vă rezumați la televiziunile de știri. Am ajuns să avem între 150 și 200 de canale de cablu, spre pildă, dar să nu avem la ce ne uita. Ceea ce este dincolo de orice închipuire.Este, de fapt, criza producătorilor de bunuri simbolice. Care au epuizat rapid capacitatea de inventare. Se repetă, reanimă subiecte ”fumate” de mult, inventează tot felul de lucruri de care nimeni nu are nevoie. Goana după rating a ucis orice șansă de schimbare. Nimeni dintre cei din domeniu nu a avut inteligența să-și crească publicul, care să-l înlocuiască pe cel care iese din scenă, natural, fiind vorba de vârstă, sau silit de faptul că nu se mai regăsește în programele respectivilor producători de bunuri simbolice. Iar segmentarea extremă a ofertei, cu zeci de canale cu aceeași tematică, nu ajută cu nimic ieșirea din criză. Doar o adâncește!
Se spunea că televiziunea va ucide cinematografia. Slavă Domnului, cinematografia a supraviețuit, pentru că și-a delimitat clar domeniul de interes, și a oferit diversitate de abordări, de mijloace de exprimare artistică, calitate a subiectelor și interpretărilor, și și-a respectat publicul. Acum, de când televiziuni de genul Netflix au făcut din cinematografie o anexă, și-i limitează subiectele și modul de exprimare, se duce pe tobogan și cinematografia.
Este încă un eșec al iluziei că totul se joacă pe partea tehnologiilor și a digitalizării. În loc să stimuleze creativitatea, digitalizarea a distrus-o. Producțiile cinematografice și de televiziune sunt mai mult demonstratori tehnologici, decât creație artistică. Scăderea generală a gradului de cultură îngustează baza de recrutare a domeniului, începând cu scenariști, regizori, actori, scenografi, personal tehnic. Totul se joacă în masa de montaj și în laboratoarele de efecte speciale. Ca urmare, ușor, ușor publicul părăsește domeniul. Grav este că abandonul nu se limitează doar la televiziuni.
Publicul pleacă și din sălile de teatru, de concerte, din muzee, din zona culturală, generic vorbind. Pentru că spectacolul a fost și un liant social. Acum nu mai este. Fiecare cu aia a mă-si. Și totul se consumă în solitudine. Fără niciun martor. Cine crede că mulțimile alea dezlănțuite de le vedem pe la Untold înseamnă ceva, și contrazic ce spun, nu știe ce vorbește. Ăia sunt mai singuri ca niciunde în mulțimea isterizată de niște unii care nu produc niciun bun cultural!
Criza se întinde și la un alt mare producător de bunuri simbolice: sportul. Care este și el în gravă criză. Faptul că încă mai sunt sportivi vânduți și cumpărați cu zeci, poate sute de milioane de dolari/euro nu înseamnă decât că se caută cu disperare, cu operațiuni de PR, atragerea spectatorilor pe stadioane și în sălile de sport. E mult de discutat și pe subiectul ăsta. Dar aici banul a ucis viitorul sportului, ca producător de bunuri simbolice.
Așa că Florin Salam să stea liniștit. Până îi vine sorocul, și dă colțul pe bune, va mai fi ”asasinat” digital de câteva ori. În acest caz Xanaxul ajută, oricum nu strică. Și nici berea rece nu strică. Asta e, vremuri nasoale!
Autor: Constantin Gheorghe
