1. Vorbind de spaţiul sud-est-dunărean, balcanic, este clar că un subiect anume nu poate să lipsească dintr-o astfel de abordare: aromânii sau vlahii.
În multe din lucrările mele, mai ales în cele din ultimii 15 ani, am tratat despre: unitatea limbii române (1), un concept larg, care se referă la străromână/română comună/ protoromână şi care include toate cele patru ipostaze ale acestei limbi neolatine est-europene (dacoromână, istroromână, aromână, meglenoromână); despre latinitatea aromânei (2); despre Biblie la aromâni (3); despre cele trei straturi ale vocabularului religios al aromânei: păgân, creştin, ortodox (4); despre identitatea şi identificarea aromânilor (5) (ideile centrale vor reveni în această abordare); în fine, am elaborat sinteza cuprinsă în Dodecalog (cele 12 adevăruri incontestabile, istorice şi actuale, asupra aromânilor şi asupra limbii lor)(6).
În toate aceste lucrări, argumentaţia a fost istorico-descriptivă, adică, plecând de la starea actuală (stadiul limbii, varietatea ei, modul ei de funcţionare, raporturile ei cu româna literară/ cu limbile învecinate, răspândirea aromânilor, locul lor în Peninsula Balcanică etc.), m-am sprijinit adeseori, în grade diferite şi după caz, pe datele istorice.
De data aceasta, abordarea mea este strict prospectivă: îmi propun ca, lăsând deoparte istoria, perspectiva retrospectivă, să încerc să întrevăd, numai pe baza datelor actuale ale problemei, o posibilă cale de evoluţie a aromânilor şi a aromânei în mileniul III, în contextul balcanic dat (desigur, există zeci de mii de aromâni în alte ţări europene, pe alte continente, care nu fac însă obiectul acestei abordări).
2. Aromânii sunt un exemplu tipic de etnie a căror identitate se demonstrează de la sine şi se susţine prin limba lor maternă, aromâna, pe care o vorbesc de 2000 de ani. (7)
Din punctul de vedere al contextului lingvistico-geografic, aromâna se aseamănă cu limba bască, amândouă aflându-se în contact direct/ fiind înconjurate de limbi din alte familii, chiar dacă, la origine, cele mai multe dintre acestea sunt indoeuropene. În cazul aromânei, o limbă neolatină, – în raport cu greaca – elenă, albaneza – iliră/tracă, bulgara, macedoneana-slavă şi sârba – limbi slave; în ce priveşte basca, limbă pre-indoeuropeană, de origine incertă, singura de acest tip în Europa, (8) – în contact direct/ limitrofă cu catalana/ spaniola, franceza/provensala – limbi romanice.
În cu totul altă situaţie se află alte etnii care îşi caută sau care şi-au găsit, pe parcurs, identitatea prin limbă, etnii care vorbesc însă, spre deosebire de aromână şi bască, limbi aparţinând la aceeaşi familie (= pe prima treaptă de înrudire genetică şi aflându-se, toate, pe acelaşi plan). De exemplu: catalana, valona, piemonteza, fiecare vorbind o limbă foarte apropiată de, respectiv, spaniolă, franceză, italiană; sau, pentru limbile slave meridionale: bulgara şi macedoneana-slavă, sârba, croata, slovena; sau de nord-est: rusa, ucrainiana şi bielorusa; toate aceste „variante” – cele mai multe dintre ele devenite, prin voia istoriei, limbi oficiale – sunt vorbite pe zone limitrofe, deci cu atât mai greu de delimitat.
3. Conceptul de identitate poate fi privit, desigur, din perspective diferite, dar nu opuse. În ultima vreme, identitatea este frecvent raportată la globalizare, „ambele fiind profund interdisciplinare… Conceptul de identitate a devenit emblematic pentru destinul omului în prag de mileniu, rezumând integritatea, umanitatea profundă şi autenticitatea persoanei. Pentru identitate culturală, în speţă religioasă, etnică, lingvistică, se jertfesc zilnic vieţi în numeroase conflicte greu remediabile” (9) (asupra raportului identitate-globalizare voi reveni).
Este clar, din ceea ce am spus până aici, că mă refer la identitatea etnică, la acea componentă a identităţii care aparţine atât insului, eului, cât şi comunităţii de oameni, indiferent de numărul celor care o compun, legaţi prin faptul că vorbesc aceeaşi limbă. Ecuaţia limbă=popor, elocventă, este veche. Sunt limbi (cele slave, de exemplu), în care limbă înseamnă şi „popor”. Şi în româna veche, din Dacia, sub influenţă slavă, limbă (< lat. romanus), sentiment întărit însă şi de viziunea unitară a outsiders-ilor, a celor din jur, care văd în masa de armâni (şi în toţi românii, de la nord şi de la sud de Dunăre) nişte „străini” adică vlahi; în al doilea rând, limba îi dă aromânului sentimentul clar al „alterităţii”, al identităţii sale, sentimentul de a fi altul decât X sau de a nu fi X, ci un altul, altcineva.
Este clar că, indiferent cum am numi noi acest mijloc de comunicare pe care îl folosesc între ei (limbă sau dialect al străromânei, în niciun caz al dacoromânei), aromânii se încăpăţânează să-l păstreze până astăzi, pentru că este al lor, este actul lor de identitate în lume.
„Încăpăţânarea” este însă un act de voinţă, de dorinţă a vorbitorilor. Din păcate, nu în toate timpurile şi nu pretutindeni aromânii au fost la fel de încăpăţânaţi ca să-şi păstreze limba – uneori din vina altora, dar adeseori din vina lor: mulţi aromâni de azi, chiar dintre cei ce, în vorbe, militează pentru păstrarea aromânei, pentru ferirea ei de dispariţie, nu şi-au transmis şi nu-şi transmit aromâna copiilor lor. Micşorarea crescândă a numărului de vorbitori aromâni se datorează, deci, şi aromânilor înşişi.
Voinţa apartenenţei la o comunitate cu o identitate precisă, conştient resimţită şi asumată, nu rezolvă însă problemele identităţii: de aceea, fac o distincţie necesară între identitate şi identificare.
b) Dacă identitatea este un act intrinsec, care ţine de conştiinţa fiecărui vorbitor, identificarea este, de obicei, un act de voinţă extrinsecă, ea ţinând, de obicei, de voinţa outsiders-ilor. Căci vecinul tău vrea sau nu vrea să te numească aşa cum te numeşti tu însuţi, armânu/ rumânu/ rămănu, el vrea să-ţi spună în cel mai bun caz vlah – cu toate variantele sale – sau cuţovlah „vlah şchiop” (ironie), ţinţar (probabil din cauza frecvenţei sunetelor ce, ci), cioban (datorită păstoritului, meserie ancestrală) etc., conform cu voinţa lui. Tot aşa cum nu vrea (are motivele lui personale) sau nu poate (este incompetent) să vadă în limba ta o altă limbă decât a lui, demnă de a fi recunoscută ca atare (v. articolul citat sub nota 5).
Există însă şi o altă faţetă a voinţei şi anume aceea a voinţei competente: de cel puţin două sute de ani, cronicari sau învăţaţi de renume – bizantini, dacoromâni, aromâni, germani, englezi, austrieci, din diferite ţări europene -, au identificat aromânii şi aromâna, au scris despre ei şi despre limba lor. Dar… fără recurs la istorie! Din acelaşi motiv, nu mă voi referi nici la cei care au negat sau neagă latinitatea aromânei şi etnicitatea latină a aromânilor (v. articolul de sub nota 2), trăsături distincte între limbile/ popoarele balcanice: şi aici, ca şi în cazul identităţii, opoziţia faţă de identificarea aromânilor, prin numele şi limba lor, a fost nu numai obiectul voinţei altora, nearomâni, dar şi al aromânilor înşişi (v. articolul meu citat sub nota 5).
Din fericire, asupra ambelor aspecte – latinitate etnolingvistică -, competenţa romaniştilor din toată lumea nu lasă niciun dubiu, girând, dimpotrivă, o identificare perfectă şi definitivă a aromânilor ca etnie distinctă, în Balcani, prin limba lor maternă (v. amănunte în articolul citat supra).
Prin urmare, voinţa – incompetentă sau competentă – joacă un rol determinant în identificarea aromânilor şi a aromânei, fie că este vorba de voinţa lor sau de a celor din afara lor.
4. Este limpede însă că identitatea, conştiinţa de sine, şi identificarea, recunoaşterea de către alţii a identităţii nu sunt, totuşi, suficiente: este nevoie de o legitimare a acestora.
Aromânii, se spune de obicei, au pierdut epoca formării naţiunilor. Nu sunt de acord cu această afirmaţie, consider că „naţiunea” este un concept creat, este ceva care nu a apărut odată cu „etnia” şi „nu coincide cu ea”, spuneam în articolul citat sub nota 5. În alţi termeni, Jeronimo Moscardo exprimă aceeaşi idee: „În realitate, Statul este o abstracţiune. Într-un anume sens nimeni nu trăieşte şi convieţuieşte într-un Stat. Persoana, concept nou, diferit de acela de „individ”, în teoriile globaliste, trăieşte şi convieţuieşte în oraş, pe stradă, în cartier”. (12)
De aceea, spuneam mai departe în articolul citat, nici nu aş vorbi de „conştiinţa naţională”, ci de „conştiinţă etnică”, pentru că un ethos a stăpânit dintotdeauna pe aromâni, ideea identităţii etnice, mândria de a fi liberi, individualizaţi, fără servituţi, trăind o viaţă demnă, şi nu atât o idee naţională. Pe cel ce-şi părăseşte limba sa, aromâna, îl aşteaptă o pedeapsă cumplită, cum spune bardul aromân Constantin Belimace:
Care ş’lasă limba luiCare-şi lasă
limba lui
S’lu-ardă pira focului,Arză-l para
focului
Si s-dirină yiu pri loc,Sfâşie-se viu
pe loc
S-l’i si frigă limba’n foc.Frigă-i-se
limba-n
foc!13
5. Din perspectiva propusă până aici, dreptul unei etniii distincte prin limba maternă la exprimarea orală şi scrisă, tocmai în limba sa maternă, este un drept natural şi elementar. Din fericire, în ultimii ani, gândirea europeană a evoluat spre o rezolvare corespunzătoare a drepturilor limbilor considerate „mici”, minoritare. În urma Raportului susţinut la Consiliul Europei, 24 iunie 1997, de Lluis Maria de Puig, s-a obţinut o acceptare unanimă a demersurilor pentru considerarea aromânei ca limbă a unei minorităţi, adică, în termenii noştri, se poate vorbi şi de o legitimare a aromânilor şi a aromânei în ţările balcanice.
Deci: identitate, identificare şi, în ultimă instanţă, o legitimare, acest al treilea termen al ecuaţiei urmând să fie luat efectiv în considerare după ce se vor vedea rezultatele.
6. Aromânii şi globalizarea?
La temerea referitoare la cazul în speţă, o posibilă dispariţie a aromânilor, se adaugă şi altele cu caracter mai general, european: temerea că globalizarea va „mătura” identităţi, limbi, tradiţii, specificităţi culturale etc., pretutindeni, dar mai ales acolo unde aceste trăsături sunt mai puţin consolidate. Subscriu, în această privinţă, la multe din rezervele formulate de acelaşi Jeronimo Moscardo cu privire la efectele globalizării, fără să mă refer la aspectele economice, politice, sociale care intră în discuţie (v. articolul citat la nota 12).
În numeroasele discuţii care au avut şi au loc pe marginea globalizării, o reacţie şocantă, dar extrem de interesantă şi teoretic valabilă este aceea a ziaristului austriac Karl-Markus Gauss (14). Sfidând orice adevăruri prestabilite, Gauss aduce aromânii şi aromâna în centrul atenţiei lumii europene, luându-le ca modele şi ca situaţie-simbol capabilă să ducă la rezolvarea în viitor a problemelor Europei (v. nota 14).
Desigur, trebuie să recunoaştem că, chiar dacă unii ar considera aserţiunile lui Gauss drept o demonstraţie prin absurd, ele sunt, totuşi, revelatoare şi stimulatoare pentru principiu, în general, pentru că atrag atenţia asupra aromânilor în special: aromânul – model al omului unei Europe viitoare! O legitimare sui generis, neaşteptată şi binevenită, de data aceasta nu numai la nivel balcanic, ci la nivel european. Datorită lui Karl-Markus Gauss.
Ce este de făcut?
Este nevoie de o schimbare a mentalităţilor, în lumea balcanică mult mai mult decât în vestul european. Nu se mai poate accepta astăzi, când am păşit deja în mileniul III, ideea unei „idiosincrazii” la auzul unei limbi care nu este a ta sau obsesia, veche de când lumea, pentru ceea ce face vecinul (ce şi cum mănâncă – europeneşte, după rit mozaic sau musulman sau aromâneşte -, cum vorbeşte în casă – în limba oficială, într-o limbă de salon, de obicei vest-europeană, în graiul său matern sau… păsăreşte!), cu alte cuvinte, nu se mai admite astăzi lipsa de toleranţă.
Toţi locuitorii Peninsulei Balcanice sunt egali în faţa vieţii şi a lui Dumnezeu: creştini, musulmani, evrei – fie ei greci (din Grecia sau veniţi din Asia Mică), aromâni (născuţi pe acele locuri), albanezi (de asemenea autohtoni), slavi (veniţi din Asia, în cursul secolului al VI-lea), turci (din Turcia europeană sau veniţi din Turcia extracontinentală, de-a lungul a peste 500 de ani de ocupaţie otomană), evrei (răspândiţi, cum se ştie, pretutindeni în lume).
Aceşti „balcanici” de toate neamurile au convieţuit, s-au căsătorit între ei, au fost asociaţi de afaceri, au cutreierat, în drumurile lor comerciale, întreaga peninsulă, mările şi ţările înconjurătoare din bazinul mediteranean şi chiar mai îndepărtate, în toate timpurile.
Dat fiind acest trecut comun, este normal ca aceşti „homines balcanici” să aibă multe lucruri în comun:
– toţi sunt cel puţin bilingvi, vorbind perfect limba oficială (greacă, albaneză, macedoneană-slavă, sârbă, bulgară şi turcă), dar cei mai mulţi sunt multilingvi (vorbesc aproape toate limbile balcanice şi, în plus, engleză şi/ sau franceză, iar aromânii: şi româna literară);
– sunt, în majoritate, creştini ortodocşi (grecii, aromânii, toţi slavii, jumătate din albanezi), aromânii practicând chiar un ortodoxism de o pronunţată factură neogreacă (15);
– au un mod comun de viaţă, acelaşi mod de a vedea lumea, aceeaşi concepţie asupra vieţii şi a morţii, aceleaşi opţiuni, preferinţe socio-culturale, materiale (locuinţă, arhitectură, îmbrăcăminte, hrană etc.) şi spirituale (cărţi, filme, muzică, dans, operă, călătorii etc.).
Toate aceste trăsături comune unesc, nu despart, astfel încât, am putea spune că un prim pas spre o „globalizare la nivel balcanic” este deja făcut, căci „globalizarea nu este decât legarea popoarelor şi colectivităţilor anterior separate, insulate de timp şi spaţiu”, spune Mircea Maliţa citându-l pe Anthony Giddens (v. articolul citat sub nota
9). De aceea, acest grup socio-cultural balcanic poate deveni un model de convieţuire inter-etnică, un model de urmat.
Un rol important îi revine Greciei, ţara înţelepciunii (unde s-a născut), ţară care trebuie să-şi reia marile şi onorabilele ei tradiţii paideice, educaţionale (v. Jeronimo Moscardo, articolul citat sub nota 12, p. 20-21). Respectul pentru elenism, pentru cultura clasică elenă trebuie readus în forma sa de bază, de interes pentru cultură, şi nu pentru putere (de orice fel: politică, economică; v. ibidem). O nouă perspectivă culturală, prospectivă, în Balcani, este necesară, cu atât mai mult cu cât cultura s-a dovedit a fi mai puternică decât totalitarismul comunist, demolator de biserici, de fiinţe umane, de tradiţii: dacă societatea românească s-a salvat, de exemplu, aceasta s-a datorat rezistenţei prin cultură, prin performanţă, prin lucrul bine făcut.
Grecia poate să dea un ton de toleranţă, de înţelegere inter-balcanică, mai ales faţă de culturile mici, minoritare, care nu doresc decât continuitate prin limba maternă.
7. Aromânii în mileniul III?
După unii autori, dispariţia acestor „langues moins répandues” sau „lesser used languages” (aşa sunt numite în hărţile alcătuite şi publicate de Uniunea Europeană, şi nu „limbi mici” faţă de „limbi mari sau importante”.
Din păcate, un anumit pesimism, în acest sens, a dominat chiar spiritualitatea aromânească, derutată şi disperată din cauza împuţinării crescânde a numărului de vorbitori ai aromânei/ a aromânilor conştienţi etnolingvistic. Dar, din fericire, chiar profeţiile unor savanţi, ca Tache Papahagi, autorul unor lucrări fundamentale în aromână, nu s-au adeverit. În Introducerea la dicţionarul său tezaur, autorul scria: „Acest al douăzecilea secol va fi secolul stingerii aromânilor” (16). Dar, spune, într-o cronică închinată unui poet aromân, cunoscutul clasicist, profesorul Cicerone Poghirc: „O limbă în care se mai scriu versuri nu e o limbă moartă. Mai multă dreptate are vorba populară care zice: ‘Nu ti-aspari, bre, armâne, Că nu cheri ni az ni mâne!’ – „Nu te speria, bre, aromâne, că nu pieri nici azi nici mâine!”, traducerea mea (17).
Nu împărtăşesc deloc acest pesimism, iar dicţionarul meu, Diaro (18), demonstrează fără replică faptul că aromâna este o fiinţă vie, dinamică, în mişcare. Spun acolo (şi vreau să repet aici): „cititorii… ar trebui să reţină, în primul rând, ceea ce este bun, valoros în Diaro, ceea ce nu se găseşte în nici una din lucrările lexicografice de până acum, căci Diaro este o ‘saga’ a aromânei: spre deosebire de DDA (v. nota 16), care este un dicţionar ‘tezaur’ de forme care au fost, Diaro este un tezaur de valenţe, de posibilităţi, de forme vii, care ne permit să vedem ce poate deveni aromâna în viitor, o aromână dinamică, în mişcare. Acest viitor al aromânei depinde de tineri: ei trebuie să o vorbească, să o scrie, să o îngrijească, să o cultive, să o îmbogăţească, să o respecte. Numai astfel se vor fixa, de la sine, normele lingvistice şi ortografice: acestea trebuie să fie opera colectivităţii, a comunităţii aromâneşti de pretutindeni” (op. cit., p. VIII-IX).
Căci aromâna nu moare, ceea ce cuprinde Diaro nu este o limbă moartă, ci una vie, frumoasă, emoţionantă.
Desigur, rolul statului în care trăiesc, al semenilor lor de altă limbă este uriaş.
Dar nu mai puţin important este rolul vorbitorilor aromâni înşişi, în alţi termeni, voinţa lor de a-şi păstra limba maternă.
Este clar că aromânii vor dispărea numai atunci când şi numai dacă va dispărea aromâna, aşa cum au dispărut veglioţii din Dalmaţia, pentru că a dispărut vegliota. Aceasta este temerea cea mai mare: căci aromâna nu va avea răgazul „să moară” încetul cu încetul, prin înăbuşirea, invadarea ei de către alte elemente, alogene, ci prin părăsirea ei, pur şi simplu. Este o observaţie pe care am făcut-o încă din 1951, în lucrarea mea de licenţă. (19)
De aceea, trebuie să contribuim toţi la păstrarea aromânei pentru a se împiedica dispariţia aromânilor: aromâna trebuie să fie vorbită, în continuare.
Cât de minunat sună aceeaşi idee a perenităţii aromânilor şi a aromânei în versurile-îndemn ale lui Nuşi Tulliu:
Nu vă-agărşiţ părinţîl’i/ Nu vă uitaţi părinţii
Şi populu-armânesc…/ Şi poporul aromânesc…
Nu cheare ‘nă pădure/ Nu piere o pădure
Fidăn’ile căndu cresc…!/ Vlăstarele când cresc…! (20)
Note
Articolul de faţă a fost publicat în limba engleză în revista trimestrială «Millennium III – Workshop of Ideas and Projects for European Integration and Global Civilization», no 5, Bucharest, 2000, p. 267-279, cu titlul «The Aromanians in the Third Millennium: A Future Oriented Approach». Tema volumului era: Europe and its Southeastern Part.
1) v. Matilda Caragiu Marioţeanu, Unité du roumain (nord- et sud-danubien), în RRL, XXX, 6, 1985.
2) v. idem, A propos de la latinité de l’aroumain (à la lumière des dernières recherches), în RRL, XXXIII, 1988, nr. 4, p. 249 (despre cartea lui Achille Lazarou, L’aroumain et ses rapports avec le grec, Thessaloniki, 1986).
3) v. idem, Biblia la aromâni, în «Revista de istorie şi teorie literară», XXXVIII, 3-4, 1990.
4) v. idem, Païen, chrétien et orthodoxe en aroumain, în Studi romeni e romanzi, Omaggio a Florica Dimitrescu e Alexandru Niculescu, Linguistica, Etnografia, Storia Romena, Padova, 1995, p. 52-73.
5) v. Identitate şi identificare în problema aromânească, în «România Literară» (anul XXXI), nr. 51-52.
6) v. idem, Un Dodecalog al aromânilor sau 12 adevăruri incontestabile, istorice şi actuale, asupra aromânilor şi asupra limbii lor, apărut prima oară în «România Literară» (anul XXVI), nr. 33, 1993; ulterior, împreună cu traducerea în franceză şi engleză în volumul Dodecalog al Aromânilor/ Dodecalogue des aroumains/ Dodecalog of the Aromanians, Editura Sammarina, Constanţa, 1996; reeditat, în română, în volumul colectiv Aromânii. Istorie, limbă, destin, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996 şi, ca Postfaţă istorică, în Diaro, p. 435-453; v. infra, nota 18. Ediţia franceză a fost publicată şi în MicROMANIA, seria Littératures en langues romanes de moindre expension, nr.3, 1998, Crombel, Belgique, p. 5-13.
7) v. cele 12 adevăruri din Dodecalog, citat supra, nota 6.
8) v. Marius Sala, Ioana Rădulescu-Vintilă, Limbile lumii. Mică enciclopedie, s.v. bască, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1981, s.v. bască.
9) v. Mircea Maliţa, Polarităţi concordante, în «Mileniul III», I, Bucureşti, 1999, p. 27.
10) v. Al. Rosetti, Istoria limbii române, 1986, p. 536.
11) v. Poeţii Zicu A. Araia şi T. Caciona, în seria «Biblioteca Naţională a Aromânilor», II, (editată de Tache Papahagi), Bucureşti, 1932, p. 4.
12) v. Jeronimo Moscardo, Globalizarea: pentru ce? În căutarea unei etici, în «Mileniul III», 1, Bucureşti, 1999, p. 18.
13) v. Tache Papahagi, «Antologie aromănească», Bucureşti, 1922, p. 324, respectiv, 78.
14) Scriitor şi eseist (născut în 1954, la Salzburg). Idei formulate în articolul «Was wir erst noch lernen müssen», apărut în ziarul vienez «Die Presse», 12 nov. 1997 (v. ideile sale expuse în articolul de sub nota 5). Gauss continuă să se ocupe de limbile mai puţin răspândite.
15) v. Matilda Caragiu Marioţeanu, articolul citat sub nota 4.
16) v. Tache Papahagi, «Dicţionarul dialectului aromân. General şi etimologic», ed. a II-a, Bucureşti, 1974, p. 5.
17) v. Cicerone Poghirc, Dumitru Bacu, «Cîntiţi tră niagărşiri», în «Lupta» nr. 248, 22 mai 1995, p. 7.
18) v. Matilda Caragiu Marioţeanu, «Dicţionar aromân (macedo-vlah). Diaro. A-D, Comparativ (român literar -aromân), contextual, normativ, modern», Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.
19) v. idem, «Influenţa dacoromână asupra graiului unei familii aromâne din R.P.R.», în FD, I, 1953, p. 100 (acolo, era vorba, desigur, de contactul aromânei cu româna literară, constatarea este însă valabilă şi în cazul contactului cu limbi diferite).
20) v. Nuşi Tullius, Poezii, în seria «Biblioteca Naţională a Aromânilor», (editată de Tache Papahagi), Bucureşti, 1926.