„[Corporatismul] nu se potriveşte cu România, unde ţăranii, 80% din populaţie, sunt şi muncitori şi proprietari în acelaşi timp! Cum să desparţi munca şi capitalul în ţărănime? (…) Munca în ţara românească înseamnă, înainte de toate, muncă ţărănească.
Şi se mai întâmplă un lucru: că isvorul întregii munci este această muncă ţărănească. Că şi meseriaşul, şi negustorul, şi salariatul intelectual nu au alt isvor decât isvorul muncii ţărăneşti. Când seacă acest isvor, seacă totul până sus.
(…) Ideea naţională este însuşi sângele concepţiei naţional-ţăraniste. Întreg programul nostru se întreţine din acest sânge.
Dar este un sânge care circulă normal în artere şi vine, printr-o inimă sănătoasă.
Nu e un sânge în febră şi ale cărui reacţii să fie prea în văzul oricui.
Şi nu circulă pe vase sclerozate gata să plesnească la toată clipa.
Curge aşa de firesc, că nu avem nevoie de emoţii spre a-l arăta. Alţii îl arată în sticluţe colorate. Îl sporesc cu seruri artificiale ori cu transfuzii. Îl prezintă cu reclamă…
Nu e sânge autentic. Nu e marfă românească. E “Made in Germany”… “Made in Italy”
Naţionalismul nu se importă.
Cum nu se importă apa curată de băut. Ea iese din fântâna pământului ţării sale; cu cât mai adânc, cu atât mai curată şi mai bogată.
Sufletul ţăranului român: iată fântâna adevaratului naţionalism românesc
(…)
Naţionalismul care porneşte de jos, din adâncuri, străbate şi hrăneşte toate straturile până sus, aducând pretutindeni adevărata îndestulare. Naţionalismul adevărat este rodnic în timp de pace numai pe terenul social, prin fapte pozitive.
Este şi un naţionalism diversionist şi exploatator, utilizat cu meşteşug, la momente critice, de clasele dirigente, când celelalte mijloace de stăpânire eşuează.
Şi este şi un naţionalism de fapte, netrâmbiţat, acela care se valorifică pe terenul muncii sociale, ridicând intelectualiceşte, moraliceşte şi economiceşte clasele muncitoare de bază.
A îmbina ideea naţională cu ideea socială înseamnă a realiza fapta înălţării naţiunii.
Partidele liberale şi conservatoare au cultivat ideea naţională adeseori în scopuri egoiste de clasă; au ignorat aproape întotdeauna ideea socială: viaţa maselor naţiunii.
Socialiştii, dimpotrivă, au cultivat ideea socială studiind nevoile (mai ales materiale) ale maselor, dar au dispreţuit ideea naţională punându-şi nădejdea de prefacere spre bine a societăţii în acţiunile – mai mult în speranţele unei revoluţii – mondiale, peste hotarele naţionale. Pentru ei problema naţională aproape nu există.
Ei bine, Partidul naţional ţărănesc înţelege să asocieze, să împerecheze, să cunune naţionalul cu socialul, ca din fecundarea acestor două idei să iasă fapta binefăcătoare. Iar „socialul” pentru noi e „ţărănesc”, şi „naţionalul” tot „ţărănesc”. Pentru noi ţăran este naţie; este neam; este ţara.
„Clasa ţărănească este naţiunea însăşi”, scria Eminescu.
„Aceasta este clasa cea mai pozitivă din toate, cea mai conservatoare în limbă, port, obiceiuri, purtătoarea istoriei unui popor, naţia în înţelesul cel mai adevărat al cuvântului”. (Mihai Eminescu)
(…)
Pe terenul practic, noi nu putem ignora realităţile vii din propria noastră ţară, realităţi cu care avem a conta şi a lucra, ca să nu pierdem energia cercând zadarnic să zidim … “castele în Spania”
Eminescu – a cărui lectură v-o recomand mai mult pentru a cunoaşte ce însemnează naţionalismul curat şi adânc – spunea într-unul din articolele sale («Despre Program»):
„Orice politică nu poate lucra decât cu elementele care sunt date, iar nu cu cele pe care şi le închipuieşte a le avea”.
(…)
Nu este posibil un echilibru durabil în sat, pe bază românească solidă, cât timp românimea constă dintr-o ţărănime ignorantă, roasă de boli, sărăcită şi înzestrată cu virtuţi pasive, care suportă tot felul de exploatări şi umilinţe.
(…)
Educarea sănătoasă a conştiinţei naţionale, cooperaţia care elimina radical parazitismul din câmpul economiei naţionale agricole; şcoala practică pentru toate vârstele şi ambele sexe la sate; o viguroasă campanie de combatere a boalelor sociale; o campanie de viaţă higienică a sătenilor şi de lucrări edilitare şi civilizatorii la sate; o administraţie gospodărească, simplă şi ieftină; o viaţă nouă economică, morală şi politică a satelor – ceea ce nu înseamnă să nu încadrăm munca sătenilor într-o disciplină a muncii naţionale solidare.
Cât timp nu vom face din elementul etnic naţional – ţăranul – un element înzestrat cu virtuţi active creatoare: cultură, sănătate, muncă raţională şi disciplină, liber economiceşte, vom avea vecinic o problema naţională.
…Oraşele se vor popula cu români în măsura în care va spori şi va progresa populaţia ţărănească – singurul şi marele rezervoriu al românismului – care trebuie ajutată cu şcoli, cu îndrumare la meserii şi comerţ, cu credite, cu organizare.
Statul este în drept şi este obligat să sprijine în mod special elementul românesc, ca operă de reparare a unei nedreptăţi naţionale. Statele dominante din trecut au asuprit pe români şi mai ales pe ţărani şi au favorizat elemente de alte naţionalităţi.
(…)
Problema naţională la noi se rezolvă automat soluţionând marea problemă socială a ţărănimii române. Şi nu cu metode „dictatoriale”, care n-au lipsit niciodată guvernele oligarhice, ci cu însăşi frământarea maselor, cu consultarea lor, cu participarea lor, cu metoda democraţiei ţărăneşti organizate.
Pesimismul e dovadă de slăbiciune. Avem dreptul să film optimişti. Neamul românesc s-a păstrat – graţie ţaranului român – în lungul veacurilor, sub stăpâniri străine şi apăsătoare. Acuma, când toţi fiii sunt strânşi laolaltă în ţara lor, când au arma supremă a statului lor, acuma să se teamă de… copleşirea elementului „minoritar”?
Această populaţie românească – prin care s-a păstrat neamul şi ţara şi care constituie garanţia unităţii şi durabilităţii statului românesc – este populaţia de bază, care asigură caracterul naţional al statului român.
…Cooperatismul alături de opera educativă de masă rezolvă complet şi radical problema la sate”.
Autor: Ion Mihalache, «Ţărănism şi naţionalism»
